Arhive pe etichete: de Paweł Pawlikowski

Cold War (2018)

Filmul  ,,Cold War”/ „Războiul Rece”, de Paweł Pawlikowski (vezi, aici,  de același  autor și recenzia filmului ,,Ida” https://wordpress.com/post/cefilmevad.blog/9577), premiat anul acesta la Cannes pentru cea mai bună regie și totodată candidatul polonez din acest an pentru  premiile Oscar  este o baladă în imagini superbe alb și negru despre o tristă epocă, aceea a Poloniei  staliniste între anii 1949-1954 și a războiului rece, care ține până în 1964  când începe un climat politic mai relaxat.

Pe acest fundal  se naște iubirea  dintre un pianist  boem, și o tânără cântăreață, ambii polonezi. O epocă în care era nevoie de mult curaj ca cineva să se angajeze  într-o relație nouă,  serioasă.  Sufletul slav și cele mai diferite ipostaze ale iubirii, furtuna, tatonările, cristalizarea, întrebările, îndrăzneala, îndoiala, refuzul, distanțarea, mândria , teama  duc la numeroase despărțiri și regăsiri, tot mai dureroase.

După schema clasică „-Je t`aime…-Moi,non plus”, chiar dacă regăsim etapele principale (și , chiar mai mult) ale iubirii, secvențele sunt prea scurte atât pentru spectatori cât și pentru… personaje, un motiv în plus ca ele să fie derutate/derutante. De remarcat, totuși, câteva episoade esențiale: balul, cinematograful, biserica în ruine, vectori ai pasiunii profunde.

Această prezentare necesită JavaScript.

Wiktor și Irena  merg  prin  sate să culeagă  folclor autentic  polonez  și  organizează apoi un  ,,casting” pentru cântăreți  /dansatori   în care sunt audiați cântăreți stradali, ocazie pentru îmbogățirea patrimoniului cultural polonez și pentru angajarea unor tinere talente. Cu acest prilej Wiktor o remarcă pe frumoasa blondă Zula. Urmarea va fi un joc de-a șoarecele și pisica.  Urmează 15 ani de pasiune fierbinte  în tot atâția ani de Război Rece , de tragism personal și colectiv.
Prin  încărcătura simbolică filmul își pierde strălucirea, dialogurile sunt patetice  personajele devin chiar antipatice datorită naivității , lipsei de finețe și de subtilitate, relația fiind obositoare chiar și pentru spectatori.  Filmul rămâne cam rece și dificultățile întâmpinate de cuplul  devorat  de o pasiune letală  își pierde  aura de romantism, de-abia dacă reușește să emoționeze.
Scenele  cele mai memorabile se datorează secvențelor muzicale de jazz și virtuozității cu care sunt captate coregrafii care străpung ,,zidul” nefericirii. Printre efectele regizorale se află și reluarea la sfârșitul  filmului a scenei de început: biserica aflată pe jumătate în ruină , cu detalii ușor modificate care sunt metafore a două  stări sufletești diferite.

 

Reclame