Arhive pe etichete: dave johns

I, Daniel Blake (2016)

Un Ken Loach ajuns la senectute (80 de ani ) a simțit nevoia să spună tare ce-l frământă ,,Quo vadis ”…genus? Un film personal (se pare că asistăm tot mai des la producții personale ale seniorilor – vezi Scorsese cu „Hugo”, apoi în crescendo cu Silence) care nu vor să plece fără a anatemiza (pe bună dreptate) acea societate în care ei au dus-o, să fim sinceri, destul de bine.

La Festivalul de la Cannes din 2017, fără a fi favorit , I, Daniel Blake, a fost foarte bine primit de critici după proiecție, chiar dacă unii l-au judecat drept sărac, simplist, de un maniheism apropiat demagogiei și șantajului sentimental. A bănui de așa ceva un realizator care de decenii toarnă filme cu mijloace modeste și cu actori amatori frizează ridicolul, când Ken Loach nu se poate opune dezumanizării care ne trage în jos decât prin strigătul disperat din film,  un ULTIMATUM  în apărarea demnității umane și denunțarea absurdităților din societatea actuală.

Sinopsis: Pentru prima dată în viață Daniel Blake – un tâmplar  spre 60 de ani – este constrâns să apeleze la acordarea ajutorului social din cauza unor probleme cardiace. Deși medicul specialist  i-a interzis să lucreze, Blake se pomenește în situația absurdă de a căuta de lucru pentru a nu fi sancționat (să fiți atenți la acele chestionare alcătuite în așa fel încât problema lui de sănătate să fie mereu eludată !). Cu ocazia repetatelor sale ,,vizite” la job center, Blake o va întâlni pe Katie, o mamă (singură) cu cei doi copii care e nevoită să accepte o locuință la 450 km de orașul natal pentru a nu ajunge în plasament la Stat ca om al străzii.

i- blake

Prins între aberațiile societății, lui Blake nu îi mai rămâne decât o soluție tot aberantă :să încerce să primească alocația de șomaj, dovedind că a căutat de lucru, ceea ce medicul specialist îi interzice. Daniel are coloană vertebrală: nu revendică decât drepturile legale pentru care a muncit o viață, dar umilințele la care sunt supuși cei care cad victime groaznicului angrenaj nu sunt de tolerat. Cam târziu, Blake învață că pentru a cere și a obține trebuie să te remarci, să ieși din masa informă a turmei, așa că el, om decent, cu bun simț scrie pe ziduri ce îl doare, protestează în stradă, găsește suporteri și roțile se pun, enfin, greoi în mișcare. Pe de altă parte mai găsim la unele personaje compasiune, într-ajutorare și considerație.

Personajul Daniel Blake este simpatic, la fel și interpretul, nu trezește chiar compasiune ci acel eventual oftat adânc – „și la alții, nu doar la noi!”.

I,dblake

Finalul filmului poate părea fușerit sau din contră, un mesaj care contracarează eforturile lui Blake. Un film genul documentar social, radical, fără concesii?

i,blak

Reclame

I, Daniel Blake (2016)

I, Daniel Blake (2016) este o dramă în regia lui Ken Loach. Britanicul anunțase că Jimmy’s Hall va fi ultimul său film și totuși a recidivat, această ultimă realizare a sa bucurându-se de succes la Cannes, unde câștigă Palme d’Or-ul. Din distribuție fac parte actrițele Hayley Squires (Katie) și Sharon Percy (Sheila).

Protagonistul Daniel Blake (Dave Johns) este un bătrân care suferă de o boală la inimă, lucru ce nu-i mai permite să muncească. Pornind de la acest fapt, filmul denunță sistemul britanic de ajutor social: completarea unui chestionar rigid (în funcție de care o persoană poate sau nu să fie considerată aptă de muncă), care nu ține cont de recomandarea medicului – lucru care i se întâmplă protagonistului – așteptarea infinită a unei decizii în cazul cererii unui recurs, șamd.

Toate acestea îl poartă pe Blake într-un du-te vino continuu de la o întreprindere la alta: i se spune că pentru a continua să ia ajutorul de șomaj, trebuie să facă dovada căutării unui loc de muncă și în ciuda faptului că medicul i-a recomandat să nu mai lucreze din cauza problemelor mari de sănătate, Blake nu are de ales.

Unele scene în aparență comice (cum este cea în care Blake utilizează pentru prima dată calculatorul, fiind stângaci dar neavând altă soluție, cererea de contestare a deciziei care atestă că e apt de muncă trebuind să fie aplicată online), lasă un gust amar: nevoile persoanei nu mai sunt ascultate, oamenii ajungând să fie tratați ca niște cifre sau rânduri din lista de așteptare a unui ajutor social.

Sunt și scene care emoționează: Blake protestează împotriva absurdului situației, scriind pe pereții instituției de ajutor social că așteptarea unui răspuns din partea lor în cazul contestării deciziei lor cum că ar fi apt de muncă îl va face să moară de foame, lucru care strânge câțiva admiratori de pe stradă care îl aclamă sau râd, nefiind implicați direct în situația tragică.

Într-o altă scenă el merge la instituția de monitorizare a șomerilor și-i spune funcționarei un adevăr crud: în spatele ecusonului prietenos, nu este tratat decât ca un individ ce trebuie să aplice pentru locuri de muncă inexistente (similar cu La loi du marché), doar pentru a fi strivit și umilit de sistem – și în cele din urmă pentru a fi șters din dosarele lor.

Filmul are un puternic caracter realist, cu adevăruri care sfâșie, iar la finalul filmului (care a rulat în cadrul Festivalului Les Films de Cannes à Iași), am văzut chiar oameni care lăcrimau. Chiar am rămas cu un sentiment de tristețe și de revoltă, m-a făcut să-mi pun întrebări legate de starea umanității, de importanța pe care i se dă unui om, indiferent de statutul său în societate.