Arhive pe etichete: Cristian Mungiu

Lumea văzută de sus: Mungiu, Bacalaureat

Cu acest film plin de situații recognoscibile ce reușesc, cumva, să nu fie totuși felii de viață, ci semi-sfere pe care protagonistul încearcă să le taie mereu în felii, odată ajuns acasă, regizorul Cristian Mungiu își dă examenul de maturitate

Spre deosebire de Cristi Puiu, a cărui Sieranevada care pornește dintr-o marcă proprie – un intimism – și virează apoi în zona burlescului italian, Mungiu rămâne cu Bacalaureat în zona cinemaului de auteur. Ce au în comun aceste două mari filme românești care au participat în competiția oficială a Festivalului de la Cannes 2016 este faptul că ambele reprezintă continuări, sau mai bine zis evoluții ale unor scene din filmele lor anterioare.

Dacă microuniversul din Sieranevada are, așa cum remarca Andrei Gorzo, un antecedent în Aurora (scena în care protagonistul își lasă fiica în vecini, în apartamentul cărora ușile se închid și se deschid, scoțând la iveală personaje) Fotografiile de familie (primul nume sub care a început să toarne Cristian Mungiu secvențele acestui film) sunt o continuare a Povestirilor din epoca de aur (2009), subintitulate Legende urbane din perioada comunistă.

Nu vreau să spun cu asta că vreunul din cele filme ar fi doar atât, o continuare, remarc doar (sau mă laud, vorba anunțului blondei) existența unei asemănări între ele. Care, dacă e să o ducem la extrem, poate ajunge mult mai departe. Aș porni de la afirmația lui Cristi Puiu din celebrul său dialog de seară cu Lucian Georgescu, cu ocazia celor 15 ani de realism:

Bine, n-aș merge până acolo încât să-i spun lui Mungiu că ceva din Palme d’Or-ul ăla e și al meu…

Ei bine, poate că o parte din premiul pentru regie din acest an i s-ar fi cuvenit, pentru că Bacalaureat conține, pe lângă cele două reverențe evidente (la Reconstituirea – batista lui Ivanov în scena de pe Făgăraș și la Liceenii – prin muzica de final a Stelei Enache) și o referință, ceva mai subtilă și ca atare, mai greu sesizabilă, la Moartea domnului Lăzărescu. Afirm asta pentru că Bacalaureat-ul poate fi perceput drept un …Lăzărescu în oglindă, „o frescă a societății românești” din perspectiva – de această dată – a doctorului Romeo, și nu a pacientului Romeo Dante. Sunt convins că această coincidență de nume nu este deloc întâmplătoare; în plus, Mungiu afirma în interviurile date cu ocazia lansării Bacalaureatului:

Fac filme realiste și, prin urmare, instituțiile astea, nu știu cum să spun, se vâră ele singure în film.

bac_5Ori, acest realism – resimțit de spectatori drept mizerabilism – este o marcă înregistrată Cristi Puiu (ca „inventator” al ultra-realistului Nou val românesc), perfecționată și adusă la zi de ceilalți doi C, Porumboiu și Mungiu. Ok, oamenii nu mai mor azi în spitale – sau dacă totuși li se întâmplă ceva, ei n-o mai pățesc datorită doctorilor (care îi protejează), ci datorită altor probleme (sistemice, insinuează Mungiu, corupția fiind un cancer generalizat). Atât cu similitudinile forțate, revin la continuări, reluând afirmația din deschidere:

Ce au în comun filmele românești selecționate în competiția oficială de la Cannes e faptul că ambele reprezintă continuări, sau mai bine zis evoluții ale unor scene din filmele lor anterioare

Referindu-mă în continuare strict la Bacalaureat, vreau să enumăr argumentele potrivit căror filmul este o culme a Povestirilor din epoca de aur și, anulând remarca (forțată) a similarității cu mizerabilismul lui …Lăzărescu, să remarc că acest film nu insistă pe clasica (deja) ciorbă. De fapt, personajul interpretat excelent de Adrian Titieni (care face un rol mult mai complex decât cel din Ilegitim – deși întrucâtva asemănător) primește o ciorbă reîncălzită într-o scenă scurtă, de seară – când se cazează la amantă. Însă Mungiu reîncălzește ciorba tezaurul folcloric al comunității pre-decembriste, al cărei exponent remarcabil era (până la acest film) seria sa Amintiri din Epoca de Aur.

bac_3S‑a spus despre acest film (și pe bună dreptate, remarca Alex Cistelecan în excelentul său Popularoid din volumul colectiv Politicile filmului) că „face parte din al doilea val de raportare la regimul comunist: după o primă reacție de condamnare și demascare a realităților fostului regim, a urmat o a doua abordare, mult mai soft și mai lirică, în care ironia și nostalgia alunecă foarte ușor una în cealaltă”, tot el remarcând că „nostalgia după regimurile comuniste este, în primul rând, nostalgia după această sferă a intimității colective pierdute, care s‑a constituit tocmai prin contrastul cu atotprezența sistemului politic. Rezistența prin cultură nu este decât o subspecie mai snoabă a acestei universale rezistențe prin intimitate”.

După cum recunoștea Cristian Mungiu, și Bacalaureatul este o (între)țesătură a mai multor povești, asemenea Povestirilor… anterioare. Continuarea, pe noul nostru format CeFilmeVăd.Eu

Reclame

OUG pe OUG se scoate – proiectul de modificare a CNC, în dezbatere publică

Onor Ministeriul Culturii pune în dezbatere publică, la sfârșit de august, proiectul de modificare a ordonanței 39/2005 privind cinematografia.

Dezbaterea vine după ce, la începutul lunii, în sala Symposium a Bibliotecii Naționale a României, a avut loc, în colaborare cu Ministerul pentru Consultare Publică și Dialog Civic, o audiere publică pentru modificarea Ordonanței cu pricina. 

Din grupul de lucru ce a conceput principiile de la baza propunerilor pentru modificarea OUG 39/2005 fac parte Cristian Mungiu, Tudor Giurgiu, Florin Mihăilescu, Paul Negoescu, Bogdan Mustață și Oana Radu. O dezbatere preliminară a avut loc la TIFF 2016. Ce să ne mai dăm și noi cu părerea?

„Din două una – ori să se revizuiască, primim! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, și asta primim! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale”.

Dar să vedem în ce constau modificările acestea pe ici, pe colo, în structura CNC; prin punctele… esențiale 🙂

  • consiliul de Administrație al CNC are atribuții crescute
  • filmele cu buget  ≤ 60.000 de euro capătă o secțiune proprie
  • creditul rambursabil devine subvenție nerambursabilă
  • se acordă facilități și pentru cel de-al doilea lungmetraj
  • concursul se desecretizează
  • Arhiva de Filme primește o cotă dublă din Fondul cinematografic
  • cinematografele pot primi fonduri pentru retehnologizare

Să nu se revizuiască 🙂 dar să se schimbe, domnule!

Din presa cinefilă – iulie 2016

Destul de puține evenimente din lumea filmului în perioada vacanței, majoritatea spre finalul lunii lui cuptor

  • regizorul Cristian Mungiu, invitat să facă parte din Academia Americană de Film
  • la finalul Anim’est Brașov, câteva impresii
  • Inimi cicatrizate, în cursă pentru Locarno, anunță Liliana Matei în ZiarulMetropolis.ro, iar Ionuț Mareș face un interviu cu Ion Indolean, link aici.
  • la Wrocław se desfășoară între 21 și 31 iulie Festivalul Internaţional de Film „Nowe Horyzonty”, cel mai mare eveniment cinematografic polonez, în selecția căruia sunt prezente și filme din România, detalii pe aarc.ro.
  • la Festivalul de film istoric Râșnov 29 iulie – 7 august, șeful Direcției de Combatere a Terorismului din SRL intră în istorie cu câteva declarații incendiare.
  • pe 30 iulie se lansează numărul 26 al Film Menu, revista studenților UNATC, cu tema Film & revoluție, disponibil aici.
  • s-a afișat perioada exactă de desfășurare a Festivalului Comedy Cluj: 21-30 octombrie, detalii aici.

 

Nae Caranfil despre Cristian Mungiu și NCR

În continuarea interviului de la TIFF Lounge cu Mihnea Măruță, câteva comentarii ale lui Nae Caranfil despre Cristian Mungiu și Noul Cinema Românesc

Confundând ieri Mandragora Movies – producătorul Closer to the Moon – cu Mandragora Film (casa de filme a lui Cristi Puiu) puneam întrebarea New Romanian Musical – made by New Romanian Cinema? Făceam aceasta sub impresia dialogului încă netranscris despre Cristian Mungiu și NCR, în continuarea celor de aici, de acolo și de dincolo:

MM: Ați pronunțat aseară la deschidere numele lui Mungiu, mulțumindu-i pentru colaborare…

NC: Da, Cristian Mungiu a văzut primul scenariul, a fost de la bun început entuziasmat și m-a întrebat dacă vreau să colaborez cu el, i-am spus că bineînţeles. A durat ceva, pentru că e greu să finanţezi astăzi un film care să nu fie de la bun început calibrat pe sistemul festivalier, pe filmul de autor, apăsat de autor, radical stilistic, pentru care există coproducători străini orientaţi spre un public de nişă.

MM: Va avea „6,9…” o viață de festival?

NC: Asta depinde dacă vom fi invitați. Ideea e că pentru un film popular, pentru un spectacol ceva mai accesibil, ca acest „6,9 pe scara Richter”, e mai greu să găseşti finanţare, pentru că te situezi într-un fel de no man`s land: nu eşti nici în zona mainstream,  pentru că nu vorbim de un block-buster cu vedete, apriori vandabil în diverse teritorii, nici nu e vorba de film de autor în sensul acceptat astăzi de către festivaluri, şi anume un film dificil, care solicită atenţia, în loc s-o capteze.

Este o mare diferenţă între un discurs care solicită atenţia şi un discurs care captează atenţia. Sunt adeptul unui cinema care captează atenţia. Din acest punct de vedere, a durat un pic până când Cristian a reuşit să adune banii necesari. Oricum, a fost mai puţin decât ce ne propusesem să obţinem.

Întrebare din public: Care este bugetul minim pentru a face astăzi film în România?

NC: Asta depinde foarte mult de specificul filmului, nu există un buget standard. Pentru Restul e tăcere (2007) bugetul a fost de 2 milioane de euro. Noi speram să obţinem pentru acest film 900.000 de euro, până la urmă filmul s-a făcut cu vreo 650.000 – 700.000 de euro, abia la sfârșit fondul Eurimages ne-a ajutat să trecem la producția propriu-zisă

MM: Ce comedii credeți că vor rămâne, în timp, din cinematografia noastră dinainte și după anii 90?

NC: Dinainte, desigur în afară de clasicele O noapte furtunoasă și Directorul nostru de Jean Georgescu, rămân două filme din anii `80, pe care ar fi probabil ca dumneavoastră să nu le consideraţi comedii, dar eu le consider comedii: Probă de microfon și Croaziera (n.n. în regia lui Mircea Daneliuc). Post-90, scoţându-mă pe mine total din peisaj, căci n-am cum să fiu şi jucător, şi arbitru: Moartea domnului Lăzărescu.

MM: Ați fost etichetat fie precursor al Noului Val, fie o altă variantă a acestuia…

NC: Ideea de precursor nu mi se potrivește, eu am ales o cale şi stau liniştit pe… craca mea. Oricum, Noul Val are o stilistică total diferită faţă de ceea ce încerc să fac eu. E vorba de dramaturgie în cazul meu, şi non sau de-dramaturgie în cazul Noului Cinema Românesc.

Am o părere bună despre tot ce se întâmplă acum. Sunt filme cu certă valoare, după cum sunt şi unele eşuate şi mimetice. Sunt mai multe filme valoroase decât s-ar fi putut spera, în cadrul aceleiaşi estetici, aceleiaşi raportări la cinema – anume aceea a unui realism dus până la capăt, a unui realism radical, aş spune eu.

Realism radical în sensul în care totul trebuie să se întâmple ca în viaţă, iar progresiile sunt atât de subtile şi infime, încât zona de manipulare și anticipaţia spectatorului să fie minime. Spectatorul trebuie să aibă răbdare şi să mai ales să aibă încredere în cineast. Încredere că la sfârşitul filmului va fi înţeles ce s-a întâmplat şi ce s-a vrut a i se transmite.

Eu nu funcţionez aşa. Eu cred că filmul presupune un gen de manipulare. Accept fără rezerve că poziţia mea este o poziţie printre altele, nu este singura poziţie posibilă. Cred că manipularea prin cinema, manipularea prin pictură, manipularea prin poezie, manipularea prin muzică – sunt legitime. Manipularea prin politică ar fi puţin mai imorală. Dar arta poate să manipuleze la liber.

Instrumentele manipulării, dacă sunt mai vulgare sau mai subtile, dacă sunt artistice sau mai comerciale, aceasta e o altă discuţie. Nu pot să spun că un block-buster american manipulează publicul prin mijloacele cele mai elegante – manipulează grosolan! Dar există moduri de manipulare care sunt genial gândite: Shakespeare manipula. Spuneam acum mai mulţi ani că există două moduri în care poţi face dragoste cu publicul – seducţia sau violul, amândouă fiind legitime. Violul publicului nu are nicio latură penală.

Ceea ce vedem în cinematografia mondială de astăzi este o aplecare, o tendinţă de a folosi violul de multe ori. Trebuie să fie edgy, pentru a avea şanse, mai ales în festivaluri. E bine, e trendy să consume spectatorul la marginea suportabilităţii. Eu sunt adeptul seducţiei.

 

New Romanian Musical – made by NRC?

Dacă penultimul film al lui Nae Caranfil, „Closer to the Moon”, era produs de Casa de filme Mandragora Movies (Romania), împreună cu Rainier Group (Italia), Agresywna Banda (Polonia) ți Denis Friedman Production (Franța), iată că ultimul său film, 6.9 grade pe scara Richter, este susținut de un reprezentant al Noului Cinema Românesc – Cristian Mungiu, prin Casa sa de filme Mobra Films, pe care Mungiu o fondase acum 13 ani cu Oleg Mutu și Hanno Höfer.

Mandragora Movies este firma lui Bobby Păunescu, de confundat cu Casa de filme a (soției) lui Cristi Puiu, Mandragora Films. Deși în prezent cele două firme nu au nicio legătură, ambele se trag dintr-o Mandragora în care Păunescu și Puiu au fost parteneri; nici o parte nu a vrut să renunțe la nume după schismă – îi mulțumesc lui Andrei Gorzo pentru semnalarea istoricului firmei și a confuziei posibile!

Dacă la Closer to the Moon compania americană Ithaca susținuse financiar partea română a proiectului, aceasta a generat unele discuții, după cum aflăm din interviul luat de Iulia Blaga pentru HotNews, acum doi ani: „A lucra în paradigma americana e frustrant. Dacă nu ești Spielberg, Scorsese sau alt regizor de box office, nu ai parte de ceea ce se cheamă the final cut. Prin contract, producătorul ce investește în film banii unor persoane private și al cărui principal job e să-i restituie din exploatarea filmului, are ultimul cuvânt în privința aspectului artistic final al filmului.

Tu, ca regizor-scenarist, ii propui lucrurile pe care le dorești, el le evaluează și, în funcție de propriul sau gust, de propriul sau instinct sau de feedback-ul venit din partea unui anturaj care poate fi de multe feluri, îți modifica filmul fără sa te mai consulte neapărat și, eventual, te anunță ulterior asupra schimbărilor operate.

Pentru mine e un mod de lucru inacceptabil, dar partea fericită e că, în urma unor lungi negocieri, a unor schimburi de argumente și a unor vizionari în regim de samizdat pe care le-am făcut cu filmul în diverse versiuni de montaj, Michael Fitzgerald a revenit la propunerea mea, dar nu la cea inițială, cea conforma cu scenariul, ci la cea pe care o operasem după ce căzusem amândoi de acord cu soluția structurii pe capitole”.

Poate tocmai prin contrast cu experiența americană, în declarațiile și interviurile cu ocazia lansării de la TIFF Cluj, Nae Caranfil a mulțumit producătorului filmului, Cristian Mungiu, remarcând: „A fost cel mai neintruziv producător pe care l-am avut în toată cariera mea”.

Să fie vorba, așadar, de o abdicare a NCR de la neo-realismul sau neo-Dogmatismul său ușor desuet – prin abordarea filmelor de gen, sau pur și simplu o încercare de apropiere a insulelor pe care se situau filmul artistic și cel comercial, după retragerea primului Val?