Arhive pe etichete: Cosmopolis Cronenberg

Cosmopolis (2012)

Mulți i-au reproșat lui Cronenberg că s-a angajat să adapteze romanul cu același nume scris de Don DeLillo, însă era o ocazie greu de ratat. Cronenberg a fost nominalizat la Palme d’Or, filmul a fost bine primit la Cannes, și, chit că recenziile ulterioare nu l-au mai ridicat în slăvi, rămâne unul bun – inteligent, clinic, rece, absurd chiar. Oricum, un text greu de valorificat vizual, așa că, având în vedere că a lucrat cu materialul clientului, rezultatul este onorabil.

În ciuda dialogurilor dese care-l brăzdează, „Cosmopolis” este mai ales un monolog despre neajunsurile capitalismului, despre economia clădită pe iluzii care se adună într-o bulă. Un text post-criză, dar mai ales un discurs postmodernist al lui DeLillo – atent mai degrabă la deconstrucție, defragmentare, dizolvarea narațiunii, decât la receptor.

Asistăm pe parcursul unei zile întregi – petrecute, în mare parte, într-o limuzină – la un proces de dezumanizare și de disoluție psihică a personajului, în care averea (în urma pariului contra yuanului) i se evaporă ca și cum nici n-ar fi existat, odată cu căsnicia aranjată și ea, o alianță venită ca urmare unei averi fabuloase. Cosmopolis pare să abuzeze de monologuri și dialoguri, în vreme ce acțiunea trenează. Printre acestea există însă exprimări memorabile, cum ar fi:

Oamenii nu vor muri. Ei vor fi absorbiți în fluxuri de informații.

Filmul are ceva dintr-un construct teatral, învârtindu-se într-un areal limitat (limuzina protagonistului, localurile unde se vede cu logodnica, frizeria unde mergea să se tundă cu tatăl său) puținele interioare dând impresia că sunt un decor amenajat, deloc natural.

Chiar și momentul în care intră în casa oponentului sau urmăritorului său Benno Levin (interpretat de Paul Giamatti) este totul este șters, lipsit de empatie – atât ca decor, depersonalizat, cât și ca joc actoricesc.

Cei doi vorbesc, dar nu sunt cu totul acolo, față în față, ci au poziții perpendiculare și țin monologuri. Nici crima nu are conștiință, nici agentul ei nu este condus la ea de vreo formă opresivă. Căci bogăția nu este condamnabilă (nimeni nu este împotriva bogăției, afirmă protagonistul când e pe cale să o piardă), deși instinctul afacerilor nu duce decât tot la crimă, după cum discută el cu șefa teoriilor. Totuși, în finalul filmului se întâmplă ceva, dar nu vreau să fac spoiler. De văzut mai ales de către fanii autorului american DeLillo.

Anunțuri