Arhive pe etichete: comedie

Operaţiunea „Cazinoul” (2017)

Oferta de comedii noi, sau cel putin comedii bune, pare ca devine din ce în ce mai mică în fiecare an, iar 2017 nu face exceptie. Cea mai noua aparitie in cinema din acest gen fiind The House, tradus la noi Operatiunea „Cazinoul”, in rolurile principale cu Amy Poehler (Parks and Recreation) si Will Farrell (Anchorman), ca doi parinti care dupa ce Primaria refuza sa le mai dea bursa pentru facultatea fiicei lor decid sa deschida un cazinou ilegal in casa unui prieten, in speranta ca vor face profit suficient intr-o vara cat sa plateasca taxa pentru facultate.

Este o premisa simpla si previzibila, asa încat calitatea filmului constă în calitatea umorului. Din pacate, acesta lasa mult de dorit. Will Farrell si Amy Poehler sunt doua nume apreciate in industria comediei, insa nu atat performantele lor sau ale colegilor de platou sunt problema, cat scenariul. Andrew Jay Cohen a fost co-scenarist pentru Neighbors 1 si 2, si are aici si rolul de regizor, pentru prima oară în cazul unui lung-metraj.

MV5BMTc0NDYwNzU2M15BMl5BanBnXkFtZTgwOTUxNDg0MTI@._V1_SY1000_CR0,0,674,1000_AL_

Avem parte de niste personaje caricaturale, de exemplu un Will Farrell căruia îi este frică de numere, acompaniate de glume reciclate si capabile sa ia cele mai proaste decizii. Genul comediilor care nu se iau în serios nu este deloc ceva nou (The Hangover), însă acestea pot fi excelente atata timp cat personajele sunt captivante, originale, si trec prin situatii inedite. Daca in schimb ideea nu este noua si nici personajele, avem parte de o ciorba reincalzita (The Hangover 2), cu cateva momente amuzante imprastiate in cele 90 de minute de sketch-uri SNL slabe.

Majoritatea replicilor amuzante îi apartin lui Jason Mantzoukas (Dirty Grandpa), în rolul lui Frank, cel care detine casa unde organizeaza cazinoul, probabil cel mai bine ales dintre actori. Spre final avem parte si de un cameo neasteptat (deci nu o sa va stric supriza in caz ca vreti sa aflati singuri cine este), si o cascadorie a acestuia care din cate am inteles a fost facuta chiar de actor, deci respect!

Sala a fost destul de plină, iar deseori am auzit râsete pe parcurs, semn ca românii încă mai apreciaza comedia indiferent de aspectul ei cinematografic, poate și pentru ca este mai multa nevoie de acest gen pe ecrane. Filmul rulează din 7 iulie în cinematografele de la noi.

 

Reclame

Căsnicia – „Micul Infern”?

Micul Infern, adaptare după piesa scrisă de Mircea Ştefănescu, merită văzută, auzită și simţită asemeni unui răsfăţ pe care îl savurăm din când în când. Dacă ar fi să clasific piesa în universul dramaturgic, aş spune că este în egală măsură o comedie dramatică şi o dramă comică.

Este o comedie dramatică pentru că asemeni vieţii, îţi oferă din plin momente în care îţi vine să dai din râs în plâns. Este o dramă comică pentru că tot asemeni vieţii merită urmărită cu sufletul la gură, până în ultima secundă, pentru a-i trăi momentele vesele, uneori abil deghizate în adevărate drame – mai mici sau mai mari.

Jucat la Teatrul „C.I. Nottara” în 1979 şi adaptat pentru televiziune, „Micul Infern” te invită în casa familiei Vernescu pentru a-i savura bucuriile, melancoliile şi pietrele de încercare pe parcursul a patruzeci de ani. Piesa debutează într-o seară de 30 martie, când Sandu (Ion Dichiseanu), căpitan de infanterie, demisionează din armată pentru a urma facultatea de drept şi pentru a deveni avocat.

Este căsătorit cu Viorica (Lucia Mureșan), după care suspină Cornel (Ştefan Radoff), un „doctor” vecin, îndrăgostit de ea din vremea în care fata era în clasa a cincea. Portretul familiei este completat de coana Eleonora (Silvia Dumitrescu-Timică), mama Vioricăi, soţie de cadru militar de carieră, care îi instruieşte pe cei din jurul ei cu aceeaşi mână forte şi precizie cu care a condus, în vremea când nu era văduvă, ordonanţele soţului.

Şi pentru că veni vorba de ordonanţe, să nu îl uit pe Mielu (Ion Siminie), ordonanţa căpitanului, care nu se va „libera” niciodată din serviciul familiei superiorului său, devenită odată cu trecerea timpului, propria familie. În aparenţă, piesa este o argumentaţie pro-căsnicie, un „mic infern”, „în care îţi trebuie mai mult curaj să intri, decât să ieşi din el”, după cum spune Sandu.

Spun „în aparenţă” pentru că sub pretextul dramaturgic al neabandonării corabiei în care s-au urcat atunci când s-au căsătorit, Sandu şi Viorica ne vor oferi în anumite momente exact opusul: motive pentru care ar fi îndreptăţiţi să se despartă. Printre acestea se numără gelozia lui Sandu, încăpăţânarea lui de a renunţa la cariera militară, flirturile Vioricăi cu locotenentul Mavropol, iubirea eternă pe care i-o poartă Cornel Vioricăi, gata oricând să o ia de nevastă, îndrăgosteala târzie a lui Sandu de secretara lui, cu vreo 40 de ani mai tânără, neobositul amestec al soacrei în căsnicia celor doi. Tocmai în asta constă, în opinia mea, provocarea autorului: dacă ai fi tu în locul lor, dacă ar fi a ta căsnicia lor, ce ai face? Ai renunţa la viața în doi ? Sau ai merge mai departe, așteptând calmul de după fiecare furtună?

Iar motivația dramaturgului în scrierea acestei piese vine cumva din cuvintele pe care i le spune Viorica lui Mavropol: “dumneata nu ştii ce înseamnă o căsătorie … vorbeşti ca un om obişnuit să facă curte. O căsătorie e un lucru mult mai serios, mai grav”. În ciuda acestor hopuri (sau poate tocmai datorită lor), Sandu şi Viorica ridică rutina traiului lor la rang de fericire din lucruri simple şi mai ales fericire datorată iubirii care, atunci când e profundă şi continuă, depăşeşte cu bine piedici mai mici sau mai mari.  Latura dramatică este accentuată de ultima parte a piesei, în care îi găsim pe membrii familiei Vernescu aproape de apusul vieţii lor, rememorând clipele trăite, reflectând asupra viitorului urmaşilor lor şi mai ales, fiind învăluiţi într-o pânză dulce-acrișoară de bucurie pentru viaţa trăită şi de regret pentru anii care nu se mai întorc.

Este, de altfel, cea mai emoţionantă parte a piesei, pentru că te îndeamnă să te opreşti din iureşul cu care îţi trece viaţa şi să arunci o privire înapoi spre tot ceea ce ai visat, sperat, împlinit, trăit. În asta constă de fapt farmecul piesei şi implicit al vieţii: în a trăi cu bucurie fiecare clipă, reuşind ca recunoştinţa pentru ceea ce ai trăit să fie mai mare decât regretul că viaţa are o durata determinată. Şi acesta este şi motivul pentru care am ales piesa pentru recenzia de astăzi – mesajul ei motivaţional de a trăi viaţa cu bucurie, oricât de greu ar părea totul uneori.
Pentru că, aşa cum spune coana mare, “eu vreau să văd lebede, să văd copii mulţi, să miros flori multe, verdeaţă. A venit primăvara şi mie îmi place să trăiesc” şi “eu aş vrea să mai trăiesc încă 90 de ani degeaba”:)

Piesa are un ritm alert, fără urmă de plictiseală ori previzibil, cu mult umor – de situaţie şi mai ales de limbaj. Un exemplu de umor de situaţie este cel în care coana Eleonora descoperă după 30 de ani că „toată viaţa” a fost tratată de un doctor în drept, nu în medicină. Reacţia ei la mărturisirea lui Cornel, care îi dăduse consultaţii, este delicioasă: „câte boli or fi trecut prin mine şi habar n-am avut”:)

Tot umor de situaţie este jocul “rece-cald-frige” pe care aceeaşi coană Eleonora îl joacă cu Sandu, când acesta caută cu înfrigurare locul în care sunt ascunse scrisorile „compromițătoare” trimise de Cornel Vioricăi, pe vremea când aceasta era doar o adolescentă. Sau tirada de critici pe care Cornel o adresează Vioricăi şi coanei Eleonora pentru cât de modern au crescut-o pe Măriuca, fiica cuplului Vernescu, femeie care la fel ca  mama ei, are prilejul de a divorţa şi alege să rămână căsătorită. Umorul de limbaj încântă de la un capăt la altul:

“cum poţi să fii atât de prost, Cornel, să îţi închipui că o femeie o să se ţină de cuvânt după 5 ani, când ea de obicei nu ştie ce face peste 5 minute?”
“mai bine că nu te-ai însurat, miop cum eşti”
“gemeni, pe doi cai suri. Pe doi cai surzi? Suri, surdule!”
“nicio coano Elenoro, mie să îmi spui doamnă Arbore, cu nebunii nu sunt intimă”

“tu nu te-ai săturat mâncând toată viaţa gratis la noi?”
“mă duc să îmi pun haina că am pe cineva la masă. Pe cine? Pe tine.”
“vrea Coana Mare să facă nani-nani înainte de masă? Da’ de ce îmi vorbeşti aşa ca la copiii tâmpiţi?”
“este pentru prima dată când mi se spune în casa asta că bine am venit”
“tot e bine să ai un amant în casă, are cine să îţi amintească când trebuie să îţi pupi nevasta”.

În varianta radiofonică a piesei, pe care o aveam pe o placă de pick-up şi o ascultam demult, există un dialog în care Sandu îi dezvăluie Vioricăi cum l-a pus pe fugă pe pretendentul ei din tinereţe – locotenentul Mavropol şi, în replică, Viorica îi povesteşte soţului ei cum a scăpat de secretara de care se amorezase domnul avocat. Din păcate, în varianta televizată, acest pasaj lipseşte. De ce am menţionat acest lucru?

Pentru că atât Sandu, cât şi Viorica au ştiut să îndepărteze două dintre ameninţările care au planat asupra căsniciei lor, întruchipate de cei doi “pretendenţi” – secretara şi locotenentul – printr-o inteligenţă, diplomaţie şi nu în ultimul rând, umor, care nu cred să mai existe în relaţiile de azi. De altfel, întreaga piesă se derulează într-o atmosferă de rafinament al purtărilor, al vorbelor, al însăşi mişcării scenice. Poate că sunt eu nostalgică după o vreme pe care, paradoxal, nici nu am trăit-o. Însă urmărind piesa cu atenţie, cu siguranţă îmi veţi da, cel puţin parţial, dreptate. Autenticitatea piesei, ritmul ei vibrant şi mai ales, umorul fin şi inteligent se datorează atât dramaturgului, cât mai ales interpretării actoriceşti.

Protagoniştii piesei îi redau atât de firesc subiectul și atmosfera, încât timp de o oră şi 48 de minute, reuşesc să transpună privitorul în casa lor, în familia lor, în inimile şi gândurile lor. Ce altă recompensă mai mare poate exista pentru un actor de teatru decât să ştie că privitorul i-a fost cu adevărat aproape, în povestea pe care a jucat-o? Bucuraţi-vă de teatru!

5 tipuri de petreceri din filme

Recent am vizionat ultimul film al regizorului Richard Linklater, Everybody Wants Some, care se încadrează perfect în rândul producțiilor cinematografice ce scot în evidență latura nocturn-petrecăreață. Mai mult de atât mi-a adus aminte de anumite filme care au ca tematică centrală viața de petrecăreț și peripețiile ce le implică. De aceea descrierea cinematografică a unei petreceri devine idealizată și este privită ca un model de petrecere reușită.

everybody wants some

Astfel încerc să descriu 5 ingrediente pentru petreceri reușite din punct de vedere filmic:

  1. Petrecerea e așa de cool că vrea să vină toată lumea: de obicei această idee este vehiculată de filmele americane cu adolescenți, unde o anumită petrecere e pe cale să înceapă și ei neaparat trebuie să ajungă acolo. Acest gen de film este unul dintre cele mai urmărite mai ales că tinerii sunt vizați.

Imagine film Superbad (2007)Super Bad

        2. Petrecerile de burlaci: nu cred că la noi e la modă genul acesta de petrecere,  dar în filme această ultimă            petrecere liberă scapă de sub control. Așa ai petrecut că ai băut în nestiință și nici nu stii ce s-a întâmplat.

Imagine film The Hangover (2009)

hangover3. Petrecerile la piscină: considerate un mega succes, mai ales că toate filmele cu petreceri la casă au inevitabil lângă o ditamai piscina. Un decor fără care nu-ți poți imagina să aibă loc un asemenea eveniment.

Imagine film Bad Neighbours (2014)

neighbors5     4. Petrecerile unde nu se termină băutura niciodată: ați văzut voi film în care se sparge petrecerea pentru că nu mai este nimic de băut. Desigur sunt excepții, dar regula de aur se aplică tuturor filmelor de acest gen. La noi ar merge o comparație cu acele cantități de băutură de la nunți unde meniul îți oferă băutură nelimitat.

Imagine film American Pie 6 (2007)

american pie

5. Petrecerile unde agăți gagici: ca să nu lăsăm la o parte latura romantică a petrecerilor.

 Imagine film Everybody Wants Some (2016)

everybody-wants-some-richard-linklater

Articol scris de Piratul Cinefil.

Comediile de weekend (2)

1. Keanu (2016)

keanu wallpaper 2016

Să nu vă speriați, nu e un film doar cu pisici. De altfel, pisicul de pe poster e destul de bad-ass încât să ridice semne de întrebare. Keanu e o comedie care face misteaux de filmele cu traficanți de droguri și operațiunile lor, luptele pistolare dintre aceștia fiind de tot râsul. Chiar mă gândeam dacă această producție este o glumă subtilă la filmul John Wick unde Keanu Reeves e de nestăvilit cu un pistol în mână, darămite două.

2. Mr. Right (2016)

Mr-Right wallpaper movie

În același stil avem filmul Mr. Right unde Sam Rockwell face o echipă trăsnită cu Anna Kendrick. Stilul este unul asemănător cu ceea ce am văzut în mai puţin cunoscutul film Shoot ‘Em Up din 2007, unde Clive Owen se dezlănţuie într-o acţiune debordantă şi plină de cartuşe descărcate în toate direcţiile.

Se observă o influenţă romantică care dă o altă dimensiune acestui film, în sensul că îl face năbădăios şi destul de sentimental, încât să îl clasezi în dreptul filmelor ieşite din tiparul normal. Dealtfel prin această producţie nu s-a căutat normalitatea, miza fiind să rezonezi la stropul de nebunie al personajelor.

People Places Things (2015)

În fiecare an când ajung în situatia că vreau să urmăresc un anumit tip de film, când dau să caut ceva pe gustul meu, aflu stupefiat că am cam văzut tot ce-a aparut bun în anul în curs. Tot așa și în 2016 – am văzut o droaie de comedii mai bune sau mai rele și în cele din urmă am ajuns la un „deep search” în necunoscuta lume a producțiilor lansate incognito.

În modul acesta am descoperit câteva comedii bune printre care Dear White People și oarecum D Train. Filmul People Places Things (2015) a fost o surpriza plăcută pentru că venea dupa câteva rateuri cu tot soiul de comedii dubioase și pline de surprize neplacute – vezi Balls Out (2015) 🙂

Această comedie este însoțită de un romantism drăguț expus prin personajele cu capul în nori. Chiar dacă este vorba despre personaje mature aflate la un impas în relațiile lor, naivitatea acestora construieste în jurul lor un romantism în plină floare. Firea artistica a protagonistului nostru da un aer aparte dramei indragostitului rănit în viața de familie. Mai  mult de atat noua experienta prin care trece il conduce la o traire diferita și îl ajută sa mearga într-o nouă direcție, cu pași timizi.

people places things

Este un film usor, de vazut intr-un weekend ploios sau insorit, oricum ar fi te va face sa zambesti și să descoperi din viata unor personaje obisnuite dar expresive emotional. Mai mult de atât, vei descoperi o comedie cu bun gust, un fir narativ inteligent construit plus o desfășurare a actiunii cu suișuri și coborâșuri specifice iubirii de frumos.

In final este o poveste cu învățături pentru fiecare personaj în parte, acele momente în care afli ca anumite lucruri existau fara sa stii de ele iar acea necunoștință de cauza conduce la ignoranță.