Arhive pe etichete: Christopher Nolan

Dunkirk (2017)

Dunkirk are in prezent un scor de 95 de procente pe Rotten Tomatoes si 96 pe Metacritic, unii numindu-l cel mai bun film al anului, dand inca din mijlocul verii start discutiei pentru premiile Oscar, un lucru deja obisnuit pentru regizorul si scenaristul Christopher Nolan (Inception, Interstellar). Insa cate dintre aceste opinii sunt sincere si cate reprezinta o exagerare datorata numelui bine-cunoscut al lui Nolan ramane un subiect de dezbatare. Acestea fiind zise, sa aruncam totusi o privire peste film.

Cu o durata de o ora si 46 de minute este cel mai scurt film al lui Nolan din memoria recenta si pare ca aceasta durata a fost aleasa cu atentie, astfel ca nu exista aproape niciun moment irosit, lent sau care sa te distraga de la actiune. Inca din prima scena suntem plasati in mijlocul evenimentelor, pe plaja de la Dunkirk, Franta, unde un tanar soldat englez (debutantul Fionn Whitehead) incarca sa ajunga inapoi in tara sa, atunci cand trupele Aliatilor sunt presate de fortele nemtilor. Pe langa acest fir principal, mai urmarim si povestea unui englez (Mark Rylance) ce pleaca spre Dunkirk cu barca personala in ajutorul soldatilor si un pilot de avion (Tom Hardy) angajat in apararea Canalului pe parcursul operatiunii de salvare.

Cam atat este tot ce poate fi spus despre calatoria personajelor noastre, pentru ca in primul rand acest film de razboi este un film cu si despre razboi ca punct de interes. Dialogurile sunt scurte, la obiect si lasa loc actiunii pentru ca este genul de film care isi spune povestea prin imagini si atmosfera, nu atat prin personaje. Scenele de actiune sunt cat se poate de reale si executate impecabil, uneori chiar brutale sau terifiante, in limita rating-ului bineinteles, peste care avem o coloana sonora viscerala asigurata de prea-cunoscutul Hans Zimmer (The Dark Knight, Interstellar).

zdunki1

Este probabil unul din cele mai bune filme de razboi din ultimii ani si datorita faptului ca este capabil sa te faca sa intelegi mai bine traumele razboiului si situatiile dure, aparent fara scapare in care sunt pusi cei implicati pe front, nu o data fiind mentionat „shell-shock-ul” (stres post-traumatic), dar si pretul pe care oamenii il pun vietii in aceste momente.

Spre deosebire de Interstellar (2014), unde la fel avem parte de un spectacol vizual, si de un subiect interesant, chiar daca Dunkirk nu urmareste in principal personajele, si acestea nu isi fac simtita prezenta la fel de puternic, aici Christopher Nolan se foloseste de reactiile si actiunile lor intr-un mod corect, formand o legatura intre spectator si personaj menita sa dea evenimentelor un impact mult mai semnificativ asupra privitorului.

Personal, mi se pare devreme pentru o discutie despre Oscar cu atatea aparitii ce urmeaza pe ecrane in urmatoarele luni, insa trebuie sa recunosc meritele si sa spun ca cel putin de data asta „filmul lui Nolan” este o reusita, inca o dovada ca este un regizor variat, venind acum cu o drama de razboi, intr-adevar unul dintre cele mai bune filme ale anului de pana acum.

Anunțuri

Dunkirk – premiera pe 21 iulie

Dunkirk este ultimul film al lui Christopher Nolan (Interstellar, The Dark Knight) in care actiunea se petrece in timpul celei mai mari operatiuni de salvare din Al Doilea Razboi Mondial, la Dunkirk, Franta unde fortele britanicilor si ale aliatilor sunt inconjurate de inamici, iar aproximativ 400.000 de vieti sunt in joc.

Filmul este filmat in mare parte in format IMAX (Nolan fiind un cunoscut adept al acestui format) si in distributie avem parte de nume precum Tom Hardy (Legend), Cillian Murphy (Inception), Mark Rylance (Bridge of Spies), Kenneth Branagh (Harry Potter and the Chamber of Secrets), dar si de nume noi precum Fionn Whitehead si Aneurin Barnard.

Dunkirk are premiera si in Romania pe 21 iulie, este produs de Warner Bros. si distribuit la noi de Vertical Entertainment.

the Martian and the American…

…the American Way of Thinking, of course. Un mod de gândire ce poate fi sintetizat cam așa:

  • pune la îndoială (chestionează) adevărurile acceptate
  • luptă întotdeauna pentru a găsi o cale mai bună
  • dacă sunt obstrucții, găsește o altă variantă
  • discută cu cei din jurul tău; dacă sunt mulți negativiști, mulțumește-le politicos pentru opinie și fă în felul tău
  • descoperă ceva la care ești bun, ori care te pasionează
  • dacă nu ești bun la ceva, găsește pe (alt)cineva cu care să cooperezi la asta
  • pe termen lung, nu există jocuri cu sumă nulă

Un mod de gândire (way of thinking) pe care noi îl confundăm pe-aici prin Europa cu modul lor de viață (way of life). Chiar dacă ambele aparțin aceleiași nații, nu e vorba de aceleași lucruri. Și ca de obicei, alegem cea mai proastă variantă: ne ia ochii the American Way of Life, și ignorăm din acest mic lanț cauzal tocmai the American Way of Thinking. Iar ei americanii, sunt încântați când descoperă în Europa acel dolce far niente și detașarea față de muncă: că avem o viață și după (sau peste) job.

Să recunoaștem, toți aspirăm (și visăm că se poate – the American Dream) la the American Way of Life, dar hai să vedem dacă suntem dispuși să adoptăm, pentru ajunge la asta, și the American Way of Thinking? Fiindcă despre asta e vorba în Marțian – un soi de popularizare a modului american de gândire ~ supraviețuire ~ descurcăreală. Filmul a fost premiat nu doar grație șmecheriei producătorilor de a se poziționa pe un culoar favorabil (chestiune ce a cauzat schimbări în acordarea Globurilor), ci și pentru că propune o temă dificilă pentru americani: care este rolul culturii populare (mainstream) în „the American Way of Thinking.” Impactul său este mai degrabă pozitiv ori negativ? Această întrebare este relevantă și pentru filmul românesc.

Iar răspunsul oarecum surprinzător este că cinemaul (care la americani face parte din entertainment, alături de muzică și parțial TV-show-ul) are prea puțin impact asupra the American way of thinking pentru că ea nu face altceva decât să reafirme ceea ce oamenii văd în viața lor de zi cu zi – așa că nu au nimic de învățat de acolo so they are bored of it. Ca urmare filmele lor arată persoane grozave, căutând și găsind successul. Doar cântecele lor sunt despre dorințe neîmplinite, iar showurile TV repetă imaginea cinică a unei lumi pe care o plachează cu o satiră deficitară ori ficțiune prost scrisă. Este ceva interesant și uneori amuzant, dar nu satisfăcător.

Există și rezultate pozitive decurgând din plictiseala față de cultura populară: majoritatea americanilor au învățat să urască status-quo-ul.Ei învață să conteste modul în care stau lucrurile și să creeze ceva original. Să crești în America, e o contradicție: ți se spune că sunt speciale, dar înveți că nu ești. Iar această contradicție impulsionează americanul de a se diferenția și de-a-și crea propria identitate – cealaltă variantă fiind că cadă în mediocritate. Un astfel de răspuns bifurcat spre extreme este în spiritul modului de gândire american. Gândiți-vă la drone de birou, la programatori staruri – rock, ca și la The Secret Life of Walter Mitty.

Majoritatea poveștilor americane de succes sunt despre oameni care au făcut lucrurile în felul lor și în ritmul propriu: Frații Wright, Henry Ford, Steve Jobs, etc. Sigur, sunt și oameni care au urmat gândirea convențională și au reușit acolo unde alții au dat greș. Dar majoritatea americanilor operează cu aceste însușiri: gândire independentă și ritm auto-direcționat de lucru, iar ele par să meargă mână în mână.

În cheia aceasta am văzut Marțianul lui Ridley Scott, regizorul care a pus umărul, alături de George Lucas și Steven Spielberg la clădirea cinemaului comercial contemporan. Bărbatul-clișeu filmat de el aici nu mai e generalul ajuns Gladiator ca să apere Roma, ci inginerul -mă rog, Botanistul – ce rezolvă problema colonizării prin realizarea plantației de cartofi. Antipaticul astronaut din Interstellar (rol în care Matt Damon jucase suficient de plauzibil astronautul naufragiat care încearcă să-şi saboteze colegii ca să scape) a făcut delicios contrast cu americanul tipic de aici. Ridley Scott, fără pretenții SF, comparativ cu mult mai criticatul Nolan (călătorii stelare, găuri negre, astrofizică) care nu se apropia după, critici, nici la degetul mic al lui Kubrick.

În Interstellar se dădeau lupte pe Terra şi în sufletul oamenilor plecați în Univers, ori în Marțianul, totul e o cursă comică spre happy-end (antologice fazele cu prelata prinsă în chingi). Bine, reușita filmului regizat de Ridley Scott vine și din felul cum Drew Goddard adaptează romanul lui Weir, ca și din coloana sonoră a lui Harry Gregson-Williams și piesele excelent alese (Bee Gees, ABBA, David Bowie). Iar dacă Odiseea spațială 2001 și Interstellar mi s-au părut desprinse din Almanahul Antcipația, Marțianul a fost rupt de-a drepul din Urzica. Și și-a meritat Globul!

Interstellar (2014)

După estimările specialiștilor americani, SF-urile și filmele de acțiune mențin industria cinematografică pe linia de plutire. Interstellar e un film de acest gen – considerat de succes – dar subiectul său principal este viața așa cum e ea: o călătorie în care pornești, dar tot ce te așteptai tu să găsești acolo, nu este așa, iar vehiculul ți se defectează, eventual – ori este distrus de un savant nebun.

Asemeni celorlalte filme de gen lansate mai recent (Ex Machina) și Interstellar se joacă cu concepte științifice (astronomice) mai puțin sau mai recent cercetate (manipulând, practic, potențialul acestora) gen găuri negre, găuri de vierme, hipercubul sau praștia gravitațională; o face, totuși, la modul plauzibil – Gargantua este o gaură bătrână cu singularitate blândă, află Cooper (jucat de Matthew McConaughey). Despre conceptul de singularitate am mai scris aici. O altă remarcă legată de genul filmului ar fi că regizorul Christopher Nolan propune cei mai plauzibili roboți dintr-un film de anticipație, TARS (care se va sacrifica) și CASE – care îl va ajuta pe protagonist să transmită datele, rămânând cu el până la sfârșit.

Dincolo de aspectele științifice pe care, cum am amintit, le manipulează cu pricepere – mai degrabă studiind implicațiile lor, decât operându-le pentru a construi concepte, filmul oferă situații umane neașteptat de plauzibile. Dezvăluie că dincolo de orice evoluție tehnologică, problemele universal-umane rămân: empatia noastră nu poate fi extinsă dincolo de persoanele pe care le cunoaștem. Și, în plus, nu putem vedea dincolo de orizont (vorbim despre orizontul unei găuri negre, care se presupune că deține în miez o altă singularitate, gravitațională – care se află la originea conceptului).

Doar mintea noastră permite întoarcerea în timp, în ciuda imposibilității modelelor matematice din lumea fizică de-a face asta, și de a schimba, astfel, viitorul. Totuși, computerul CASE supraviețuiește și el într-o lume tridimensională creată de ființele din cea de-a 5-a dimensiune, reușind s-o identifice. Am putea s-o facem atunci și noi, este mesajul filmului. A, și iubirea – care este, științific vorbind, mai mult decât pare; probabil un artefact 🙂 care merită studiat. În concluzie, Interstellar este cel mai SF film de dragoste văzut vreodată – și mă refer aici la dragostea părintească, o legătură dincolo de timp și spațiu între Cooper și fiica sa Murphy, sensibil interpretată de Mackenzie Foy și  Jessica Chastain.