Arhive pe etichete: Cannes 2016

Julieta (2016) – un film despre tăcere

În regia lui Pedro Almodovar cunoscut pentru filme ca La piel que habito (2011), Los abrazos rotos (2009), Volver (2006), Todo sobre mi madre (1999), anul acesta regizorul spaniol ne poartă către o poveste înduioșătoare, povestită în același stil al său, prin imagini sensibile și intense, Julieta. De data aceasta, intriga, căutarea unei fiice de către mama sa, este inspirată din cărțile scriitoarei Alice Munro: Destino, Pronto și Silencio.

Julieta este un film care poate fi încadrat cu ușurință ca dramă și care a fost selectat anul acesta în competiția de la Festivalul Cannes și îi are ca actori principali pe Emma Suárez (Julieta), Daniel Grao (Xoan), Adriana Ugarte (Julieta, tânără).

Filmul ne arată într-un mod sensibil povestea dureroasă a Julietei care nu și-a mai văzut fata, Antia, de 12 ani care plecase în adolescență. La început, Julieta o întâlnește pe stradă pe Beatriz, prietena din copilărie a fiicei sale care îi dezvăluie că Antia s-a căsătorit și că are deja trei copii. De la această regăsire, Julieta retrăiește trecutul și fiind chiar pe punctul de a pleca în Portugalia împreună cu partenerul său, gândul la fiica sa o face să renunțe la această idee și  să rememoreze ceea ce s-a întâmplat până atunci: sinuciderea unui bărbat cu care refuzase să vorbească în tren, tren în care l-a cunoscut pe Xoan la 25 de ani și care devine soțul său și tatăl Antiei, viața lor fericită alături de fiica acestora, pasiunea pentru pescuit a lui Xoan și apoi a Antiei, înnecul lui Xoan în timpul unei furtuni după dezvăluirea unui secret soției sale, depresia Julietei și în final, dispariția Antiei.

Toate aceste momente sunt presărate de emoție pe care o resimțim de-a lungul întregului film: identificăm tema iubirii, iar mie cel mai mult mi-a atras atenția scena în care Julieta trebuie să-și recunoască soțul după moartea acestuia și îi vede tatuajul cu inițialele numelui său și al fiicei sale înscrise într-o inimă. După o dispariție fizică, rămâne deci în picioare iubirea unui om, o iubire pierdută care o devastează pe Julieta și o face să se adâncească într-o depresie din care salvarea este Antia și o iubire care o marchează și pe Antia, copila care își păstrează o aparentă tărie care se va transforma în cele din urmă în fugă, vină și căutare a unui drum departe de trecut și de apropiați, un drum pe care ea îl numește spiritual.

O altă temă care apare în film este absența iar o scenă care ilustrează bine aceasta este cea în care după plecarea Antiei, în fața Julietei apar personaje ca bărbatul din tren care s-a sinucis, Xoan și Antia. Destinul Julietei este așadar legat de plecarea unor oameni din viața ei după care suferă, o absență care îi erodează sufletul și asta este arătat cel mai bine în scenele care se succed an după an de ziua Antiei în care mama sa o așteaptă cu un tort pe masă pe care de repetate ori îl aruncă la gunoi. Julieta nu acceptă de fapt această absență nici când decide să arunce amintirile legate de fiica sa și vedem cum Antia este tot mai prezentă în sufletul mamei care își dorește să o găsească, care o caută aflând totodată că știe atât de puține lucruri despre fiica sa. Viața Julietei pare un fel de somn adânc, nefiind resimțită ca atare fără fiica sa.

Filmul mi-a plăcut fiindcă sub aparența unei intrigi simple, arată de fapt trăirile complexe ale unor personaje: tăcerea ce învăluie personajele care poate spune atât de multe și în același timp care poate aduce multă durere, o tăcere a fiicei care nu are o voce de-a lungul poveștii și o tăcere, o ascundere a sentimentelor Julietei care nu împărtășește cu ceilalți ceea ce o macină ci suferă în tăcere, desprinderea de familie, de trecut îndepărtarea cu scopul croirii unui drum spiritual care de asemenea, produce suferința personajelor: în ce măsură poți lăsa trecutul în urmă spre a începe o altă viață? Chiar poți face asta? Tododată, sentimentul de vină retrăit de personaje este pronunțat: vina Julietei de a-i reproșa soțului că a înșelat-o, discuție care l-a făcut pe acesta să meargă pe mare, vină transmisă fiicei care consideră că nu ar fi trebuit să meargă în tabără în momentul morții tatălui său.

Mi-a plăcut foarte mult filmul, iar Almodovar e totodată unul din regizorii mei preferați pentru stilul lui, iar în această poveste regăsim motive și teme recurente: universul feminin, tăcerea, culorile intense, emoția. M-au impresionat locurile în care s-a filmat, absolut superbe: casa lui Xoan care atrage prin vederea la mare și care se potrivește tare bine cu decorul: faianța albastră, vasele din ceramică și celelalte lucruri colorate, casa mamei Julietei, o casă perfectă pentru deconectare, de-a lungul căreia sunt flori de culori intense, străzile cochete din Madrid laolaltă cu apartamentele spațioase și decorate cu bun gust, casa din Pirinei înconjurată de natură și în fine, îmbrăcămintea personajelor care e la granița dintre decent și țipător, toate ne duc cu gândul la mult simț artistic, nimic din ceea ce este vizual nu este ignorat și totul parcă se desfășoară în fața noastră ca un poem care înduioșează.

Sursă imagine: http://www.imdb.com/

Reclame

Toni Erdmann

Propunerea Germaniei la Oscar, recent lansată în cinematografele românești, mai are pe afiș premiul FIPRESCI (acordat de criticii de film prezenți la Cannes) pentru cel mai bun film din competiţia oficială. A fost inclusă recent în Top 100 Cele mai bune filme ale secolului XXI, realizat de BBC Culture.

În pregătirea recenziei (a fost un film lung, de aproape trei ore), am să remarc prezența actorilor români Vlad Ivanov (într-un rol cuminte) și Alexandru Papadopol (bun într-un rol ceva mai rău) ca și a actrițelor Cezara Dafinescu (Dorina), Ingrid Bisu (Anca) și Victoria Cociaș (Flavia). Mai apar Manuela Ciucur și Radu Bânzaru. Un film despre expați – îl prezenta producătoarea Ada Solomon, sau cum văd nemții România – nu sașii plecați, ci restul, cei abia ajunși pe-aici .

Fără să fie nume cunoscute, actorii principali Peter Simonischek (Toni/Winfried) și Sandra Hüller (Ines) fac un cuplu bun, cu tot umorul acela nemțesc oarecum sec: mai puțin expresiv decât al nostru, dar nu întrutotul lipsit de farmec. Mă gândeam la un moment dat, pe parcursul filmului (humor nemțesc filmat într-un stil franțuzesc), că un film românesc (din Noul val înrudit cu mai-vechiul vague) s-ar fi terminat deja. După primele două ore, trama ajunsese într-un punct în care nemții ajunși în București livrau deja suficientă emoție, numai că nota minimalistă cu care mă obișnuise Noul cinema românesc nu juca aici nici un rol.

Am văzut filmul în prima zi de Comedy Cluj, la Cinema Victoria, foarte bună alegere din partea organizatorilor (mai ciudată includerea Inimilor cicatrizate, în următoarea, deși m-am bucurat că am ocazia să-l văd)! Toni Erdmann este chiar o comedie, una drăguț-tristă; mai degrabă o tragicomedie de familie, și da, cu expați, mai precis un tată ieșit la pensie și o fiică-surogat, corporatristă în București sau aiurea. Dar mai mult în București, decât aiurea 🙂

Spicuiesc din interviul regizoarei Maren Ade pentru news.ro:

Privind din perspectiva slujbei lui Ines. Sunt foarte multe detalii în film legat de asta. Era nevoie de atât de mult?

Este viaţa ei şi noi petrecem atât de mult timp cu munca noastră, iar în filme, de obicei, ni se arată asta foarte scurt, apoi se revine la povestea din viaţa personală. Mulţi oameni sunt foarte dedicaţi muncii lor şi asta este viaţa. M-am gândit că este foarte important şi interesant pentru film să accentuăm asta, să înţelegem termenii în care lucrează şi cum este slujba ei, să ştim mai mult decât tatăl.

Pentru recenzii mai noi decât cele de pe blog, accesați http://www.cefilmevad.eu

Sieranevada, un film prea lung?

Dacă din partea criticilor și celor pasionați de film n-am auzit decât cuvinte de laudă (eventual, rezerve cum că nu mai e nici o inovație și că Puiu a devenit deja un clasic în viață), din partea spectatorilor care au mers la Sieranevada în week-end-ul de debut au apărut și comentarii cum că: e prea lung, iar filme de apartament, iar comunism, un film despre un parastas, iar stop cadre, nu se întâmplă absolut nimic, etc.

Un lucru e cert: lumea a venit la cinema să evadeze, să uite de probleme, și a ieșit povestind pe marginea filmului. Românesc, din păcate, pentru că nu mulți agreează genul, char dacă îi mai acordă șanse. Ca și cum în România ar rezista, stratificate, mai multe lumi, una cu apucături occidentale, încercând să-și facă loc (și neîncăpând) de România aceea învechită în tradiții, sau de nehotărâții care nici măcar nu știu ce vor (și cu cine votează).

Ca și cum ar mai exista pături sau clase sociale, ori eterna clasă muncitoare care merge la film pentru a uita sau pentru a se cupla la mirajul unui vieți mai bune. Iar pentru o bucățică din visul american avem nevoie (sau cel puțin așa credem, că avem) de un film american, nu de unul românesc în care să ne privim (iar) în oglindă. Pentru că nu vrem să și vedem ”ceva”,  altceva decât premii, să auzim de filme bune, să râdem.

Dincolo de toate temele acestea – neplăcute – subiectul Sieranevadei este omul, iar dacă suntem sinceri cu noi și ne punem uneori întrebări, dacă am trecut vreodată (înfiorați și nu doar ca să facem act de prezență), pe la un parastas și am avut dubii despre natura umană, filmul este ocazia să ne confruntăm aceste gânduri cu ale altui om care le-a pus pe ecran – fiindcă altfel, nu e ușor, iar parastasul nu prea e subiect de discuție.

Dar hai să presupunem că lumea are dreptate într-o privință (că e prea lung) și să ne întrebăm: cum ar fi fost să fie Sieranevada altfel, și nu așa cum e, rotund, dintr-o bucată, ci din două bucăți? Să se fi-ntrerupt filmul la scena venirii preotului în apartament, sau la ieșirea lui Lary să-și recupereze soția (mașina) blocată în parcare. Ar fi ieșit două filme de câte o oră și jumătate. Sau, ar fi cerut povestea, cu toate personajele ei, un mini-serial gen Olive Kitteridge? A trei filme de câte o oră?

Preiau în articol câteva comentarii de pe facebook; dl. profesor Daniel Ioan:

Nu trebuie să uităm de unitatea de timp, spațiu și acțiune. Pretextul filmului este un singur eveniment, parastasul. Că nimic în Romania nu se petrece asa cum ar trebui sau cum ne așteptăm, ne-o spune filmul asta din nou. Nici filmul nu poate avea durata standard!

co-autor pe blogul colectiv, Giuliano Ciolacu:

Faptul că s-a întins pe aproape 3 ore a conferit filmului timpul necesar să-și lege povestea. În plus, faptul că a fost filmat într-un cadru restrâns a fost o încercare și mai mare din partea regizorului să creeze acea simbioză care să guverneze filmul. Atmosfera creată de-a lungul celor 3 ore n-a lăsat loc de plictiseală ci din contră, Cristi Puiu a reușit să-și aducă personajele de la dramă la comedie și viceversa într-o manieră extraordinară, ori, doar un regizor cu atenție la detalii ar fi putut să facă asta.

*alte recenzii / comentarii despre Sieranevada, pe noul nostru format CeFilmeVăd.eu

Dialogurile din Sieranevada

M-a interesat totdeauna diferența aceasta, între cum „vede” un spectator rezultatul unui demers artistic (iar când vine vorba despre un film, impresia aceasta este mai ușor de împărtășit, pentru că pare să facă parte dintr-o experiență – ca și cum ai trecut și tu pe acolo, cel puțin în calitate de observator, de voyeur) și cum și-o apreciază, ceva mai târziu, autorul său (care poartă cu el și „balastul” operei, așa-zisa parte nevăzută a iceberg-ului).

Legat de acest ultim aspect, extrag o mărturisire a lui Cristi Puiu din 15 ani de realism – dialogul său cu Lucian Georgescu:

„Moartea d-lui Lăzărescu” e un film greşit, pentru că sunt prea multe vorbe. Foarte explicit. Vorbesc ăia, m-a căpiat. Am văzut filmul la Chişinău, într-un an, la un festival parcă, unde m-au invitat cu astea trei filme: Marfa şi banii, Moartea domnului Lăzărescu şi Aurora. Am prins o oră şi ceva din film, şi mi s-a făcut aşa ruşine. Mă bucuram, pe undeva, că lumea participă, dar suna foarte prost, foarte prost. Foarte multe vorbe, vorbeau ăia… Nu-i aşa. Şi nu pentru că în spitale nu-i aşa, nu pentru că oamenii nu vorbesc, dar nu aşa se întâmplă”.

Cum ar veni, scenariul „…d-lui Lăzărescu”, scris cu teamă pentru moartea tatălui, conținea prea multă vorbărie inutilă. Reacția ulterioară dispariției cuiva e alta: tăcerea, perplexitatea. Cu toate astea, în Sieranevada – ultimul său film – se vorbește și mai mult. E normal, cumva, sunt mulți oameni la un parastas, iar amintirile de acolo și obiceiurile legate de cel plecat dintre ei nu par deloc mai reverențioase pentru memoria celui care îi adună pe toți la o masă.

Care totuși, pare a bântui prin holul apartamentului cu patru camere, unghiul subiectiv amintit cu îndoială de Cătălin Olaru fiind ghicit tocmai din bâjbâiala camerei de filmat între ușile urmărite cum se deschid și se închid inexplicabil. Deși doar un apartament (cam întunecat) de bloc, imobilul nu este unul modest (sau mizerabilist), mobila de lemn masiv sau bucătăria modernă – ca și bogăția mesei – fiind, alături de alte elemente din decor, semne ale unei prosperități de familie, în contrast cu apartamentul locuit de Lăzărescu singur (sau mă rog, cu pisicile).

Protagoniști sunt bărbații: Larry (Mimi Brănescu) care își grăbește soția la parastas, Gabi (Rolando Matsangos) – medic și el – și Relu (cadru militar, Bogdan Dumitrache) urmașii celui dispărut, împreună cu nepotul Sebi (jucat de Marin Grigore, agasat de teoriile anti-conspiraționiste). Ei sunt singurii care par conștienți de rizibilul situației și chiar izbucnesc la sfârșit într-un hohot pantagruelic.

fratii

Totuși, rolurile de forță le fac femeile, iar „acțiunea” e ținută de ele, chiar dacă se rezumă la „pun-te masă, strângi-te masă”. Gabi, de exemplu, lipsește din ultima scenă, fiind trimis de energica Sandra (Judith State) pe undeva – ca, dealtfel, pe tot parcursul filmului. Mignona și fitzoasa Laura (Cătălina Moga), care pare a sta în siajul lui Larry, ajunge în final să fie cea care urmează a da verdictul asupra confesiunii soțului – și nici măcar nu o face pe loc, îl ține în suspans, promițând totuși c-o va face peste câteva zile.

Filmul stă în dialogurile cu ele sau dintre ele: Dana Dogaru a îmbătrânit frumos și joacă perfect rolul Nușei – mama lui Larry. Cu o voce la început moale (lovită de pierdere), ea conduce totuși cu mână de fier evenimentele, dirijându-și nora și nepoatele. Tatiana Yekel – mama lui Florin Piersic jr. – o joacă pe tanti Evelina, un personaj foarte credibil (și din păcate, omniprezent).

Ilona Brezoianu (nepoata) e din alt film, și face o pereche perfectă cu (sârboaica) Petra Kurtela. Ioana Crăciunescu la fel, în cuplu cu Marian Râlea – întruchipează perfect anodima familie Popescu. Nici ceilalți vecini, mătuși, unchi și alte rubedenii adunate de Cristi Puiu n-au fost de umplutură în film, toți cei implicați (actori, echipa de filmare) mulțumindu-i regizorului la proiecția de la TIFF pentru experiență.

sala.jpg

 

Din presa cinefilă 1-15 iunie

Un eveniment în curs, având ca temă filmul românesc, are loc la Londra între 6 și 28 iunie: o retrospectivă de mari dimensiuni, cu ambiții exhaustive, a „Noului cinema românesc”, organizată de British Film Institute și ICR Londra. Pe lângă cele 25 de proiecții de film au loc o serie de întâlniri la care participă Anamaria Marinca, Andrei Gorzo, Anca Damian, Tudor Giurgiu și Radu Muntean (deși anunțat, Cristi Puiu n-a mai reușit să ajungă la evenimentul dedicat filmografiei sale), curator: Andrew Geoff de la „Sight and Sound”. Mai multe detalii despre evenimentele care au loc, aici.

Ultimul număr al revistei „Film” (editată de UCIN) dedică cea mai mare parte a paginilor sale participării românești la Festivalul de la Cannes. Ediției 2016 i se dedică dosarul „Les Films de Bucarest à Cannes”, care include un istoric al participărilor la prestigiosul festival și comentarii dedicate în principal filmelor românești selectate în competiția principală („Bacalaureat” de Cristian Mungiu și Sieranevada de Cristi Puiu) și în secțiunea „Un Certain Regard” (Câini de Bogdan Mirică). 

filmNumărul acordă pagini importante și altor competiții cinematografice internaționale cum sunt: Festivalul de la Bari, Festivalul de la Toulouse, Festivalul NexT, Festivalul internațional al Filmului Experimental de la București, Festivalul film documentar One World Romania, Cinepolitica sau Festivalul Filmului European. Un alt dosar al numărului 2/2016 al revistei este dedicat reprezentării cinematografice a regalităţii în România, filmografiei (nu prea bogate) a portretelor capetelor încoronate, abordate de cele mai multe ori din perspective marcate ideologic. Mai multe detalii pe pagina revistei.