Arhive pe etichete: Cannes 2015

Helmut Berger, actor

Am pus filmul documentar Helmut Berger, Actor pe lista must see la TIFF.15 pentru că regizorul american John Waters îl numise în revista Artforum maybe the Best Motion Picture of the year 2015, nu pentru că numele actorului austriac mi-ar fi spus mare lucru.

Abia în liniștea sălii de cinema, l-am recunoscut în fundalul unor scene din filme pe cel care a fost (prin anii 60-70) unul dintre cei mai frumoși bărbați din lume, actorul fetiș al marelui cineast Luchino Visconti – care i-a fost mentor și amant.

romy-helmut

Am aflat cu stupoare abia din documentar amănuntele relației lor, despre care actorul decăzut vorbea cu lejeritate, inclusiv cum a încercat să se sinucidă după moartea iubitului său Luchino. A scris o carte de memorii cu un capitol numit „văduva lui Visconti” – rol pe care el îl lua în serios. Sub numele Helmut Steinberger, s-a născut într-o familie din sudul Austriei, iar tatăl sau a fost luat prizonier de armata rusă. Timp de trei ani nu și-a cunoscut tatăl, care odată întors din prizonierat era atât de dur și violent cu familia, încât mama sa a preferat sa-l crească singură.

Mi-am amintit apoi că-l mai văzusem într-un film de la Cannes 2015, în chip de Yves Saint Laurent bătrân, din filmul lui Bertrand Bonello. Cu toate imaginile șocante ale bătrâneții acestui înger (de)căzut, recomand filmul celor cu nervii tari. Documentarul arată detalii sordide (inclusiv mărturiile menajerei) din viața celui care se plânge de tot: de casele apărute în jurul micului său apartament său din Salzburg (oraș pe care l-ar fi urât dintotdeauna), de traiul meschin pe care l-ar duce cu doar 200 de euro pe lună, nedreptățit de urmașii lui Visconti care l-au exclus de la orice moștenire. 

Amenință că va scrie o carte cu acest subiect și încep să înțeleg motivul pentru care a acceptat să facă acest film (dar aflu ceva mai târziu că mă înșel). bergerviscontiTot ceea ce povestește despre marele cineast se reduce, din păcate, la sex. E drept, filmul era inclus în secțiunea Cinema, mon amour, iar curiozitatea mea a fost pedepsită, cu toate că n-aș fi ținut să aflu aceste amănunte din istoria cinematografului.

Cred că nici autorul documentarului, Andreas Horvath (un cineast format la școala unui alt austriac, iconoclastul Ulrich Seidl, ceea ce explică aplecarea sa către disoluție), supus nervozității amoroase și sincerității fără limite ale fostului mare actor. În tot acest realism al mizeriei umane surprins de peliculă simți, dincolo de adevărul tulburător, insuportabila lejeritate a meseriei de actor și fragilitatea ei, atunci când nu are cine s-o apere, să-i protejeze măreția (oricum trecătoare) și să-i spună când ar fi cazul să se oprească.

Helmut Berger a continuat să joace în filme și seriale TV și în Europa și în America, ruinat de droguri, băutură și viața dezordonată. Și de faptul că n-a mai fost nimeni care să-i spună că nu e vreun zeu, decât în mitologia fabricată a Hollywoodului.

Reclame

Freedom

laisveLaisvė (titlul original în lituaniană) este o dramă regizată de Šarūnas Bartas, selecționată în competiția pentru Golden Lion a celei de-a 57-a ediții a Festivalului International de Film de la Veneția. Pelicula pare mai veche de 2000, sunt curios s-o compar cu Falezele de nisip ale lui Dan Pița (sâmbătă la Cinema Victoria, într-o proiecție specială).

freedom0Povestea lui Sarunas Bartas (dacă poate fi numită așa) este însă mai simplă decât a lui Pița, cu trei personaje blocate în deșertul marocan, după o încercare (stopată la ieșirea din port) de contrabandă. Asemănat adesea cu Tarkovsky, mie Bartas îmi pare că aduce mai degrabă cu Bella Tarr, iar acest film din mini-retrospectiva dedicată regizorului la TIFF (în secțiunea 3×3) s-ar fi potrivit și în secțiunea de anul trecut Cuvintele sunt de prisos.

freedom2A fost cel puțin… amuzant să vezi ieșind rând pe rând cinefilii din sala cinematografului Arta unde a rulat ieri înspre amiază co-producția Franco-Portughezo-Lituaniană; în vreme ce poezia țâșnea din tăcerile personajelor, printre țipetele pescărușilor sau spuma valurilor. Deși seacă, prezentarea premizei (nava pazei de coastă trăgând după cea a contrabandiștilor) nu pare deloc lipsită de tensiune.

freedom1Acceptând situația și intrând în starea aceea de așteptare, poți reuși să ajungi la miezul filmului – unul curat, care te face nerăbdător să le vezi și pe celelalte din Focus-ul de la Cluj: One of Us (în care rolul principal e interpretat de soția lui Bartas, Katia Golubeva) și Peace to Us in our Dreams, selecționat anul trecut în Quinzaine des Réalisateurs la Cannes și în secțiunea 3×3 la TIFF.

 

Trois souvenirs de ma jeunesse (2015)

Pentru fanii filmului francez, o recomandare pentru mâine la TIFF – Trois souvenirs de ma jeunesse, film nominalizat pentru nu mai puțin de 11 categorii la Premiile César 2016 , în regia lui Arnaud Desplechin, care a și câștigat premiul pentru cel mai bun regizor în fața unora ca Jacques Audiard (pentru Dheepan), Maïwenn (pentru Mon roi), Deniz Gamze Ergüven (pentru Mustang), Emmanuelle Bercot (pentru La Tête haute) sau Stéphane Brizé (cu La Loi du marché).

Anterior succesului repurtat la premiile naționale cinematografiei franceze, filmul a rulat și în secțiunea Quinzaine des réalisateurs la festivalui internațional Cannes 2015. Personajul principal este interpretat de actorul  Mathieu Amalric, cunoscut pentru ultimele roluri din The Grand Budapest HotelQuantum of Solace și München.

comment

Trei amintiri din tinerețe constituie prequel-ul altui film al aceluiaşi regizor, proiectat în Competiţia oficială de pe Croazetă acum aproape 20 de ani: Comment je me suis disputé… (ma vie sexuelle) din 1996, care ni-l prezenta pe tânărul Paul Dedalus (numele personajului este un omagiu adus lui James Joyce) aflat în plină criză existenţială: nu știe dacă să-şi definitiveze masteratul şi să devină profesor cu normă întreagă?

Sau: chiar îşi iubeşte partenera, sau ar trebui să-şi refacă viaţă alături de una dintre celelalte amante? În filmul din 1996, ca şi în cel din 2015, joacă Mathieu Amalric, care se lansa atunci odată cu o întreagă generaţie de tineri actori (Marion Cotillard, Chiara Mastroiani).

 

Distopie britanică a la grec

Dacă n-aveți nici un dubiu apropos de romantism, ori dacă trăiți în singurătate (dacă vă situați, adică, la aceste două extreme), o să vă fie dificil să urmăriți Homarul – chit că a fost unul din filmele selectate în competiția oficială de la Cannes 2015, alături de Youth al lui Sorrentino, Saul Fia al lui Laszlo Nemes, sau Dheepan-ul lui Jacques Audiard. O să vă fie greu să-i sesizați humorul.

Nu cred c-o să-l găsți în prea multe cinematografe pentru că (deși a luat Premiul juriului la Cannes) The Lobster este un film bizar, o satiră experimentală ce pleacă de la o ipoteză oarecum distopică, cum că societatea ar refuza oamenii neangajați în relații de cuplu. Pornind de la această idee, regizorul grec Yorgos Lanthimos (co-scenarist), pune în contradicție două paradigme: cea oficială și cea undergound, a oamenilor frumoși conduși de Lidera interpretată de Léa Seydoux.

Tot filmul său decurge dintr-un astfel de enunț, practic o convenție (acceptată sau nu, ca și cea socială, de către spectator). Odată convenția acceptată, imaginile se substituie narațiunii și putem vedea ce se întâmplă atunci când Miopul, Sâsâitul sau Șchiopul sunt obligați să trăiască în cuplu. Rezultatul (imaginat de Lanthimos) într-o societate distopică, este hilar: sunt aduși într-un hotel-purgatoriu, unde mai au dreptul la o ultimă încercare, înainte de a fi transformați în animalul preferat (de unde și titlul filmului, homarul fiind animalul ales de protagonist – David, interpretat de Colin Farrell).

Trecerile cetățeanului miop prin lumile distopice sunt o consecință a acestor convenții (paradigme sociale), constituind un cinema vizionar de natură romantică (bine, un romantism tipic britanic, în care alcoolizării i se substituie cruzimea). La jumătatea filmului, ajuns în paradigma opusă (cea underground), când David o întâlnește pe Frumoasa mioapă jucată de Rachel Weisz, nu mai știi care convenție merită dezavuată, mai degrabă: cea social-oficială, ce (poate) ajunge să desfidă orice iese din standardele sale, ori cea individualistă, ce-ți poate pretinde în schimbul acceptării fie să sacrifici tot ce ai mai drag, fie să-ți sapi propriul mormânt. Fiind o satiră, personajele par condamnate însă la roluri glaciale.

David, miopul cu burtică interpretat de Farrell (care s-a îngrășat 18 kg pentru acest film) deși pare un docil, nu respectă până la capăt nici una din paradigmele la care îl supune societatea (în oricare din formele sale imaginate), reușind să-și găsească jumătatea și propriul drum, chiar cu riscul pierderii vederii. Dacă ar fi să comparăm acest prim film în engleză al grecului Yorgos Lanthimos cu un alt film european prezentat anul acesta la Cannes, Youth al italianului Paolo Sorrentino – tot la prima producție turnată în limba engleză – se pune întrebarea: cum se face că primul intră pe lista nominalizărilor BAFTA pentru cel mai bun film britanic, în vreme ce al doilea nu?

Deși ambele filme sunt co-producții, explicația constă în casele de film majoritare în co-producție: în vreme ce Lanthimos a mers pe mâna britanicilor de la Scarlet Films și a irlandezilor de la Element Pictures (ambele companii creditate cu produced by), Sorrentino s-a bazat pe Casa de producție italiană Indigo Film și a luat premiul EFI pentru cel mai bun film european. Ambele filme au beneficiat, dincolo de limbajul universal, și de castingul realizat de casele internaționale. În plus, ca un omagiu adus filmului britanic, Yorgos Lanthimos începe cu o ocheadă: Jacqueline Abrahams, the Donkey shooter woman din scena de debut, era production designer la How I Live Now, un alt distopic englezesc; ea este, de asemenea, production designer și aici:

The Measure of a Man (2015)

Filmul regizat de Stéphane Brizé a fost selectat în competiția principală Palme d’Or a Festivalului de la Cannes 2015. A pierdut Marele premiu al competiției în favoarea lui Dheepan, însă a luat premiul pentru cel mai bun actor, acordat lui Vincent Lindon pentru rolul șomerului de 51 de ani care încearcă de un an și jumătate să-și găsească un loc de muncă.

La Loi du marché (titlul franțuzesc original) prezintă realitatea insului trecut de jumătatea vieții, căruia toată lumea îi propune soluții radicale pentru depășirea impasului în care se află: funcționarii de la oficiul de recrutare a forței de muncă îl trimit la cursuri inutile, care îi irosesc timpul și banii; banca îi sugerează să-și vândă apartamentul și să-și facă o asigurare de viață, iar potențialul client al căsuței de vacanță îi face o ofertă cu mult sub prețul pieței, pentru a putea merge mai departe.

Toată lumea intenționează să-l pună în mișcare și să se folosească de situația lui, iar amatorii de chilipiruri sunt peste tot – mai cu seamă printre angajatori. Filmul a fost prezentat în premieră în România la festivalul Les Films de Cannes à Bucarest în 29 octombrie 2015 și va apărea în cinematografele noastre începând cu 11 Martie 2016.