Arhive pe etichete: Arthur C. Clarke

Odiseea spațială 2001

2001-a-space-odyssey-ape-monolithM-am forțat să revăd Odiseea lui Stanley Kubrik (despre originile ei am mai scris aici) pentru că figurează într-un Top 10 al celor mai influente filme realizate vreodată și pe primul loc în Topul filmelor de anticipație. N-a fost mare efort, pentru că făcând abstracție de câteva amănunte, filmul rezistă și acum. Însă vizionarea sa după 1/2 de secol este o experiență împărțită, puțin hilară și puțin scary – când realizezi cât de vizionari au fost oamenii: anticiparea omniprezenței brandurilor (Howard Johnson’s Room, Hilton Space Station), apeluri video, copilul care-și dorește de ziua lui un telefon, plata cu cardul.

Deși foarte realiste la acea vreme, reprezentările zborului spațial ni se par acum supralicitate: nu tu discuții între membrii echipajului în timpul misiunii, totul merge ceas, pe silent, mișcări lente, grandioase – muzică de Strauss – doar câteva indicatoare de bord, vagi și politicoase dialoguri cu baza; singura problemă majoră pare gravitația 0, prezentă și în toalete.

Dincolo de toate, cel mai tare deranjează reprezentarea vorbăreței inteligențe artificiale: computerul HAL 9000 primește comenzi vocale dar scoate rapoarte pe cartelă perforată și dialoghează cu echipajul fără vreun terminal; pare că se practică diglosia – la vedere, limbajul oficial, pe la colțuri, fiecare pe limba lui.

Astronautul supraviețuitor în ultima încăpere vintage seamănă cu CTP – comparație aiurea, știu – și totuși mi-a plăcut finalul, ca și găselniță. Câteva montaje și gata, omul este pe patul de moarte, față-n față cu monolitul nr. 3  (cel jupiterian) – care devine cavoul său.

Până la urmă, moartea apare ca unica realitate transcendentă, și toată poliloghia cu explorarea spațiului cosmic este de acu-nainte o realitate imanentă, în relație de orizontalitate cu spiritul uman – cam acesta pare scopul filmului. Asta făcând abstracție de scena finală, care insinuează renașterea sau transmigrația sufletelor.

Reclame

2001: A Space Odyssey

Un film din 1968 despre originea căruia am scris aici, considerat cel mai bun SF realizat vreodată și unul din cele mai influente din toate timpurile.

Dincolo de faptul că experiența conceperii sale constituie (alături de Zbor deasupra unui cuib de cuci) unul din cele mai bune obiecte de studiu paralel carte-film, scena prezenţei monolitului – însoţită de o muzică stranie, ca dintr-o altă lume – reprezintă una din cele mai bune analogii cu o experienţă religioasă numinoasă din istoria cinematografiei; religioasă, aşa cum este prezentată în opera lui Rudolf Otto, The Idea of the Holy.

Dar abia după descoperirea monolitului urmează poate cea mai bună scenă a filmului, o explicație vizuală și ulterior, după lupta dintre cele două grupuri de maimuțe, o inspirată trecere spre folosirea instrumentelor moderne:

După ce maimuţa aruncă osul în aer, acesta se rostogoleşte și se transformă într-o navă spaţială, sugerând dezvoltarea tehnologiei.

În zorii explorării spațiale, se considera că după supunerea pământului, omul era (pre)destinat cuceririi spaţiul cosmic, asemeni unui (alt) teritoriu neexplorat. Sigur, asemenea pretenții ne par ridicole, dar acum o jumătate de secol ideea explorărilor spațiale era văzută ca o lărgire semnificativă a sferei cunoaşterii. Dându-şi determinaţii tot mai complexe, omul îşi actualiza cât mai multe virtualităţi posibile. Ideea filmului este că în era cosmică umanitatea se află pe o culme relativă şi nu absolută a dezvoltării sale, iar muzica lui Strauss (care se aude în timpul călătoriei navei spre lună), exprimă contemplarea propriei măreţii şi maturități.