Arhive pe etichete: Andrei Gorzo

Lumea văzută de sus: Mungiu, Bacalaureat

Cu acest film plin de situații recognoscibile ce reușesc, cumva, să nu fie totuși felii de viață, ci semi-sfere pe care protagonistul încearcă să le taie mereu în felii, odată ajuns acasă, regizorul Cristian Mungiu își dă examenul de maturitate

Spre deosebire de Cristi Puiu, a cărui Sieranevada care pornește dintr-o marcă proprie – un intimism – și virează apoi în zona burlescului italian, Mungiu rămâne cu Bacalaureat în zona cinemaului de auteur. Ce au în comun aceste două mari filme românești care au participat în competiția oficială a Festivalului de la Cannes 2016 este faptul că ambele reprezintă continuări, sau mai bine zis evoluții ale unor scene din filmele lor anterioare.

Dacă microuniversul din Sieranevada are, așa cum remarca Andrei Gorzo, un antecedent în Aurora (scena în care protagonistul își lasă fiica în vecini, în apartamentul cărora ușile se închid și se deschid, scoțând la iveală personaje) Fotografiile de familie (primul nume sub care a început să toarne Cristian Mungiu secvențele acestui film) sunt o continuare a Povestirilor din epoca de aur (2009), subintitulate Legende urbane din perioada comunistă.

Nu vreau să spun cu asta că vreunul din cele filme ar fi doar atât, o continuare, remarc doar (sau mă laud, vorba anunțului blondei) existența unei asemănări între ele. Care, dacă e să o ducem la extrem, poate ajunge mult mai departe. Aș porni de la afirmația lui Cristi Puiu din celebrul său dialog de seară cu Lucian Georgescu, cu ocazia celor 15 ani de realism:

Bine, n-aș merge până acolo încât să-i spun lui Mungiu că ceva din Palme d’Or-ul ăla e și al meu…

Ei bine, poate că o parte din premiul pentru regie din acest an i s-ar fi cuvenit, pentru că Bacalaureat conține, pe lângă cele două reverențe evidente (la Reconstituirea – batista lui Ivanov în scena de pe Făgăraș și la Liceenii – prin muzica de final a Stelei Enache) și o referință, ceva mai subtilă și ca atare, mai greu sesizabilă, la Moartea domnului Lăzărescu. Afirm asta pentru că Bacalaureat-ul poate fi perceput drept un …Lăzărescu în oglindă, „o frescă a societății românești” din perspectiva – de această dată – a doctorului Romeo, și nu a pacientului Romeo Dante. Sunt convins că această coincidență de nume nu este deloc întâmplătoare; în plus, Mungiu afirma în interviurile date cu ocazia lansării Bacalaureatului:

Fac filme realiste și, prin urmare, instituțiile astea, nu știu cum să spun, se vâră ele singure în film.

bac_5Ori, acest realism – resimțit de spectatori drept mizerabilism – este o marcă înregistrată Cristi Puiu (ca „inventator” al ultra-realistului Nou val românesc), perfecționată și adusă la zi de ceilalți doi C, Porumboiu și Mungiu. Ok, oamenii nu mai mor azi în spitale – sau dacă totuși li se întâmplă ceva, ei n-o mai pățesc datorită doctorilor (care îi protejează), ci datorită altor probleme (sistemice, insinuează Mungiu, corupția fiind un cancer generalizat). Atât cu similitudinile forțate, revin la continuări, reluând afirmația din deschidere:

Ce au în comun filmele românești selecționate în competiția oficială de la Cannes e faptul că ambele reprezintă continuări, sau mai bine zis evoluții ale unor scene din filmele lor anterioare

Referindu-mă în continuare strict la Bacalaureat, vreau să enumăr argumentele potrivit căror filmul este o culme a Povestirilor din epoca de aur și, anulând remarca (forțată) a similarității cu mizerabilismul lui …Lăzărescu, să remarc că acest film nu insistă pe clasica (deja) ciorbă. De fapt, personajul interpretat excelent de Adrian Titieni (care face un rol mult mai complex decât cel din Ilegitim – deși întrucâtva asemănător) primește o ciorbă reîncălzită într-o scenă scurtă, de seară – când se cazează la amantă. Însă Mungiu reîncălzește ciorba tezaurul folcloric al comunității pre-decembriste, al cărei exponent remarcabil era (până la acest film) seria sa Amintiri din Epoca de Aur.

bac_3S‑a spus despre acest film (și pe bună dreptate, remarca Alex Cistelecan în excelentul său Popularoid din volumul colectiv Politicile filmului) că „face parte din al doilea val de raportare la regimul comunist: după o primă reacție de condamnare și demascare a realităților fostului regim, a urmat o a doua abordare, mult mai soft și mai lirică, în care ironia și nostalgia alunecă foarte ușor una în cealaltă”, tot el remarcând că „nostalgia după regimurile comuniste este, în primul rând, nostalgia după această sferă a intimității colective pierdute, care s‑a constituit tocmai prin contrastul cu atotprezența sistemului politic. Rezistența prin cultură nu este decât o subspecie mai snoabă a acestei universale rezistențe prin intimitate”.

După cum recunoștea Cristian Mungiu, și Bacalaureatul este o (între)țesătură a mai multor povești, asemenea Povestirilor… anterioare. Continuarea, pe noul nostru format CeFilmeVăd.Eu

Reclame

Între „Aurora” și „Un etaj mai jos”

Încerc să compar Aurora și Un etaj mai jos – două filme asemănătoare (voi explica din ce punct de vedere), făcute pentru public diferit (cam în aceeași perioadă de timp) de către cineaști diferiți (deși asimilați aceluiași Nou val).

Dacă ar fi să te iei după cele citite (în presă) despre Aurora înainte sau după vizionare ai senzația că asiști la un film despre psihologia unui asasin, cu toate că filmul este despre altceva – Puiu afirmă că e despre un om prins într-un proiect. Ambele titluri amintite au la bază aceeași Dogmă, aceleași elemente constitutive – de o mare rigoare estetică și formală. Însă, în vreme ce Aurora nu-și propune să surprindă (deși atinge, tangențial câteva alveole) vreo realitate socială,  Un etaj mai jos o face asumat, livrând chiar un gen de mesaj în locul convențiilor de gen: nu este un film polițist, ci unul anti-polițist, care surprinde una din caracteristicile omului contemporan, care evită să se implice în problemele altora.

Ambele filme susțin că se rezumă la a prezenta, fără judeca ori a livra concluzii, Aurora – asasinul prins în propriul proiect, Un etaj mai jos – martorul tăcut, (echi)distant, până este provocat de (prezumtivul) asasin. Realismul microscopic al lui Puiu atinge însă (așa cum remarca Andrei Gorzo pe blogul său, în cronica Sieranevadei) la un moment dat, în ultima dintre cele trei ore ale filmului, alveola unei altei realități, citez: ”protagonistul sună la ușa unei femei care nu mai apăruse până atunci în film – o vecină de-a mamei sale, în apartamentul căreia petrece câteva minute… Puiu nu-i permitea spectatorului ca, în cele câteva minute petrecute în apartament, să-și facă o idee prea clară despre ce hram poartă fiecare; (dar) lasă spectatorul cu o impresie de realism dens – impresia că acel apartament de bloc, cu tot cu locuitorii săi, fusese imaginat până în cele mai mici detalii – combinată cu o impresie de mister.

Tocmai datorită densității lor, detaliile nu i se livreau spectatorului la o întrezărire de numai câteva minute. Un personaj abia dacă se lăsa întrezărit înainte de a se închide în baie; un altul se închidea împreună cu primul, ca să șușotească inaudibil împreună”. Este, conchide Gorzo, o operă de realism polemic, pornit să denunțe implicit ca facilă tehnica realistă pe care alți regizori români o preluaseră parțial de la Puiu (din Moartea domnului Lăzărescu). Ori, aici se desparte realismul lui Puiu (unul re-construit la nivel microscopic, până devine credibil spectatorului) de realismul lui Muntean (în care ultimul nu crede decât la nivel formal, în măsura în care este capabil de a livra sau nu un mesaj – care, conchide el, nici nu este necesar).

one-floor-below.jpg

De ce altceva să fie necesară (corecta) precizare a genului în cronica de întâmpinare sau în teaser-ul filmului? Una e să stai să aștepți tot filmul un deznodământ – și să ieși de la film cu buza umflată – și alta să știi de la-nceput că nu e nici vorbă de așa ceva. Dincolo de actorii sau autorii preferați, ne alegem (mă refer la cinefili pasionați) filmele după gen. Preferăm un anumit gen de film (care ok, este genul predilect al unui autor, care lucrează cu anumiți actori – care se potrivesc acolo) la care mergem cu un întreg set de așteptări, în concordanță cu standardele genului.

Dacă Andrei Gorzo face o probă a simțului său critic, identificând similitudinea ușilor interioare din Aurora cu cele din Sieranevada, în momentul în care afirmă că Puiu e luat în brațe cu Sieranevada cu mult mai multă căldură decât au stârnit filmele lui precedente și că lumea începe să „catch up with him”, din cauză că el bate, magisterial, pasul pe loc… este subiectiv.

Pentru că o face după o paranteză cum că, firește, Piu își merită succesul, deoarece a contribuit – major, în multe cazuri – la deschiderea multor ochi de cineaști români din generația lui sau mai tineri; că e cea mai importantă figură din istoria filmului românesc. Dar că – pe baza acestui film – nu mai e un înnoitor. Și că Puiu s-a instalat momentan în poziția de clasic în viață, pentru a susține că înnoitorul este Radu Jude – știind că până la premiera lungmetrajului Inimi cicatrizat în cinematografele românești, nici nu-l poate contrazice cineva.

Dacă exprimarea „clasic în viață” se referă la modul impecabil în care și-a construit filmul, a dat chei de citire în interviuri (făcând inutile dezvăluirile criticilor) și s-a ocupat de lansare, sunt de acord. A fost nevoit să facă toate acestea pentru că nici nu prea avea cine altcineva să le facă. Că mai e sau nu înnoitor, asta cred că rămâne de văzut după vizionarea ambelor producții (La conac și Inimi cicatrizate), așa că disputa se amână pentru mai târziu.

Din presa cinefilă 1-15 iunie

Un eveniment în curs, având ca temă filmul românesc, are loc la Londra între 6 și 28 iunie: o retrospectivă de mari dimensiuni, cu ambiții exhaustive, a „Noului cinema românesc”, organizată de British Film Institute și ICR Londra. Pe lângă cele 25 de proiecții de film au loc o serie de întâlniri la care participă Anamaria Marinca, Andrei Gorzo, Anca Damian, Tudor Giurgiu și Radu Muntean (deși anunțat, Cristi Puiu n-a mai reușit să ajungă la evenimentul dedicat filmografiei sale), curator: Andrew Geoff de la „Sight and Sound”. Mai multe detalii despre evenimentele care au loc, aici.

Ultimul număr al revistei „Film” (editată de UCIN) dedică cea mai mare parte a paginilor sale participării românești la Festivalul de la Cannes. Ediției 2016 i se dedică dosarul „Les Films de Bucarest à Cannes”, care include un istoric al participărilor la prestigiosul festival și comentarii dedicate în principal filmelor românești selectate în competiția principală („Bacalaureat” de Cristian Mungiu și Sieranevada de Cristi Puiu) și în secțiunea „Un Certain Regard” (Câini de Bogdan Mirică). 

filmNumărul acordă pagini importante și altor competiții cinematografice internaționale cum sunt: Festivalul de la Bari, Festivalul de la Toulouse, Festivalul NexT, Festivalul internațional al Filmului Experimental de la București, Festivalul film documentar One World Romania, Cinepolitica sau Festivalul Filmului European. Un alt dosar al numărului 2/2016 al revistei este dedicat reprezentării cinematografice a regalităţii în România, filmografiei (nu prea bogate) a portretelor capetelor încoronate, abordate de cele mai multe ori din perspective marcate ideologic. Mai multe detalii pe pagina revistei.

Din presa cinefilă – mai 2016

Pentru că ar fi cazul să mai aruncăm câte o privire și pe ce publică alții, înainte să ne lansăm propriul proiect publicistic, încep azi o rubrică pentru care rog cititorii să-mi semnaleze publicațiile on-line sau tipărite pe care le consideră relevante sau în care apar rubrici cinefile interesante. În primele articole am să fac probabil o retrospectivă lunară, urmând să intru treptat în actualitate – până să mă apropii de o rubrică săptămânală:

  • revista „Steaua” editată de Uniunea scriitorilor din Cluj, publică în preajma TIFF-ului dezbaterea: Filmul românesc, încotro?, o temă fertilă sub care publică opinii conferențiarul universitar dr. Doru Pop (membru UCIN), sub titlul Eșecul celui de-al doilea val, criticul Angelo Mitchievici, cu întrebarea NCR – va urma? urmați (sic!) de Radu Toderici cu Indie și Ion Indolean – în ediția tipărită.
  • ziarulMetropolis.ro, reprezentat la TIFF-ul clujean de Ionuț Mareș, care a reușit un interviu cu Sharunas Bartas, publică informații despre retrospectiva TIFF București, unde puteți vedea o selecție a unora din cele mai importante filme ale acestei ediții.
  • pe Agenda LiterNet apare în lunile martie-aprilie+mai o interesantă serie despre Discordia (filmul lui Ion Indolean premiat pentru debut în secțiunea Zilele Filmului Românesc de la TIFF), scene dintr-o producție, jurnal publicat de tânărul regizor și critic de film împreună cu Mădălina Pojoga, din echipa filmului.
  • TIFF-ul clujean anunță record peste record, aici: peste 79.000 de spectatori plătitori; ediție la care au avut loc și două lansări de carte în colecția TIFF Cinefil, cronici de film publicate de Lucian Maier și Radu-Ilarion Munteanu
  • București NonStop, filmul lui Dan Chișu – câștigător al marelui premiu și Trofeu al UCIN; mai multe detalii aici.

New Romanian Musical – made by NRC?

Dacă penultimul film al lui Nae Caranfil, „Closer to the Moon”, era produs de Casa de filme Mandragora Movies (Romania), împreună cu Rainier Group (Italia), Agresywna Banda (Polonia) ți Denis Friedman Production (Franța), iată că ultimul său film, 6.9 grade pe scara Richter, este susținut de un reprezentant al Noului Cinema Românesc – Cristian Mungiu, prin Casa sa de filme Mobra Films, pe care Mungiu o fondase acum 13 ani cu Oleg Mutu și Hanno Höfer.

Mandragora Movies este firma lui Bobby Păunescu, de confundat cu Casa de filme a (soției) lui Cristi Puiu, Mandragora Films. Deși în prezent cele două firme nu au nicio legătură, ambele se trag dintr-o Mandragora în care Păunescu și Puiu au fost parteneri; nici o parte nu a vrut să renunțe la nume după schismă – îi mulțumesc lui Andrei Gorzo pentru semnalarea istoricului firmei și a confuziei posibile!

Dacă la Closer to the Moon compania americană Ithaca susținuse financiar partea română a proiectului, aceasta a generat unele discuții, după cum aflăm din interviul luat de Iulia Blaga pentru HotNews, acum doi ani: „A lucra în paradigma americana e frustrant. Dacă nu ești Spielberg, Scorsese sau alt regizor de box office, nu ai parte de ceea ce se cheamă the final cut. Prin contract, producătorul ce investește în film banii unor persoane private și al cărui principal job e să-i restituie din exploatarea filmului, are ultimul cuvânt în privința aspectului artistic final al filmului.

Tu, ca regizor-scenarist, ii propui lucrurile pe care le dorești, el le evaluează și, în funcție de propriul sau gust, de propriul sau instinct sau de feedback-ul venit din partea unui anturaj care poate fi de multe feluri, îți modifica filmul fără sa te mai consulte neapărat și, eventual, te anunță ulterior asupra schimbărilor operate.

Pentru mine e un mod de lucru inacceptabil, dar partea fericită e că, în urma unor lungi negocieri, a unor schimburi de argumente și a unor vizionari în regim de samizdat pe care le-am făcut cu filmul în diverse versiuni de montaj, Michael Fitzgerald a revenit la propunerea mea, dar nu la cea inițială, cea conforma cu scenariul, ci la cea pe care o operasem după ce căzusem amândoi de acord cu soluția structurii pe capitole”.

Poate tocmai prin contrast cu experiența americană, în declarațiile și interviurile cu ocazia lansării de la TIFF Cluj, Nae Caranfil a mulțumit producătorului filmului, Cristian Mungiu, remarcând: „A fost cel mai neintruziv producător pe care l-am avut în toată cariera mea”.

Să fie vorba, așadar, de o abdicare a NCR de la neo-realismul sau neo-Dogmatismul său ușor desuet – prin abordarea filmelor de gen, sau pur și simplu o încercare de apropiere a insulelor pe care se situau filmul artistic și cel comercial, după retragerea primului Val?