Arhive pe etichete: Alfred Hitchcock

The Pleasure Garden (1925)

Acum vreo doi ani au fost restaurate nouă  filme mute  realizate  între 1925 și 1929 de inegalabilul cineast  Alfred Hitchcock, care sunt dorite de fanii săi dar vizionate mai mult în cadrul unor festivaluri unde, în general, spectatorii sunt cinefili pricepuți! Aceste filme sunt prețioase, în primul rând, pentru că sunt o raritate, sunt foarte…vizuale și ne dezvăluie începuturile „în meserie” ale marelui regizor. 

În 26 mai 2018  publicul  TIFF  va putea viziona la  Castelul  Bánffy  de la Bonțida  pelicula  ,,Grădina plăcerilor” (1925), primul film oficial al  maestrului suspansului , regizorul  Alfred Hitchcock , după ce a avut câteva filme neterminate dar și un short și un lung-metraj  care s-au pierdut.  Filmul mut va fi acompaniat live de ansamblul de cameră Notes & Ties.

Cu titlul original The Pleasure Garden, filmul pe care îl voi prezenta pe scurt, are prea puține în comun cu mult mai  celebrul triptic ,,The Garden of Earthly Delights” a pictorului  Hieronymus Bosch (deși alegerea titlului nu-mi pare cu totul întâmplătoareEmoji…)  și face parte din primele  melodrame hitchcockiene, un stil pe care îl va abandona rapid pentru realizări mai robuste în care își va dovedi gustul pentru  creațiile horror !

,,Grădina plăcerilor” este adaptarea romanului lui  Oliver Sandys și ne poartă în lumea strălucitoare și pestriță a  music-hall-ului. Este o dramă  în jurul a două cupluri care cunosc trădarea,  minciunile, abandonul.  Pentru că filmul  nu are dialog vorbit,  iar decorurile sunt puține, îmi pare că și azi poate impresiona prin puterea sentimentelor!

Chiar dacă  filmul  e melodramatic și foarte moralist (,,se purtau” la acea vreme astfel de opere artistice), cu acțiunea ușor previzibilă, observăm, totuși, că sunt surprinse destul de complex  relațiile între personaje  iar acțiunea este bine stăpânită și destul de captivantă. Are și umor (uneori involuntarEmoji, datorită mijloacelor rudimentare, de pe atunci, ale scenografiei).

Musai să remarcăm câteva procedee de avangardă paralelismul divergențelor (evoluția și soarta cuplurilor),  punerea în abis (scenele de la început când trupurile fetelor sunt urmărite cu privirea hulpavă, prin lentilele ochelarilor domnilor cam… trecuți. Un voaieurism destul de ludic și cu atât mai pervers și în scena în care fetele se dezbracă înainte de culcare și   camera face un du-te vino  de la una la cealaltă interpretă.

Actorii chiar joacă bine,  într-o gamă  largă de  trăiri, tandrețe, erotism, disimulare și  se prefigurează câteva constante ale filmelor de mai târziu : nelipsita blondă diafană, scara spiralată care provoacă renumitul ,,vertigoEmoji,  ambianța tulbure. Remarcăm câteva planuri remarcabile și o idee  promițătoare de  montaj .

Reclame

The wrong man with lack of luck

Hitchcock mi s-a părut întotdeauna un regizor atât de conștient de geniul său, încât e aproape nesuferit. Și în acest film, The Wrong Man, primul personaj care apare nu e cel a lui Henry Fonda, ci o silueta filmată într-un con de lumină contre jour, parcă prea slim pentru Hitchcock și vocea lui care ne explică pedant, nouă, muritorilor din public, că acest film este inspirat de fapte reale. Deci, privitorule, nu e un thriller, nu un suspense movie, e un fel de documentar dramatizat. Un reportaj creativ.

The Wrong Man spune povestea –  de atât de multe ori spusă –  a inocentului căzut ca musca în lapte în plasa unor întâmplări, coincidențe fatale și  dramatice din care nu poate ieși decât plătind prețul necesar. Preț mare, scump și greu de îndurat. Se pare însă că inocenții chiar știu să îndure și numai ei sunt în stare să îl plătească. Henry Fonda – personajul principal care se vede prins într-o încrengătură de confuzii, probleme și greutăți care culminează cu îmbolnăvirea soției sale – joacă de parcă ar fi sedat.

O să vedeți un Henry  Fonda cu mimica victimei perfecte și supuse. Dacă veți dori vreodată să aflați cum arată o victimă, acesta este modelul perfect: Manny Balestrereo, jucat de Henry Fonda. Un om căruia i se întâmplă lucruri și care le acceptă pe toate cu o resemnare mioritică (numai noi știm ce e aia). Soția lui, dimpotrivă, clachează. Ea nu înțelege de ce unei familii norocoase ca a lor, li se întâmplă asemenea lucruri groaznice unul după altul. Și pentru că nici nu înțelege și nici nu acceptă. Și atunci clachează.

În final, lucrurile se termină bine cu un deus ex machina simplu (dacă nu știți ce și cum revedeți Adaptation al lui Spike Jonze și Charlie Kaufman): persoana cu care era permanent și fatal confundat Manny Balestrereo este prinsă în flagrant. Totul se termină. Povestea se închide. Dar prețul de plătit rămâne. La final, apare imaginea soției lui Manny, Rose (înfiorător de perfect de frumoasa Vera Miles) care spune ”It’s good for you. You may leave now”. Cei norocoși și inocenți sunt, de fapt, cei care pot suporta senin loviturile sorții. Ceilalți nu.

Dincolo de story, Hitchcock, ca de obicei, face filmul din jocul camerei. Două treimi din suspansul filmului este dat de unghiul de filmare (când de jos, făcând din profilul anchetatorilor o imagine amenințătoare și autoritară, când de sus, din colțul camerei, făcând din Manny Balestrero, un personaj mic, supus vremilor, o marionetă a destinului) și de coloana sonoră. Dar și din inovațiile de montaj sau de imagine. Obișnuite la Hitchcock. E un film de văzut cu atenție mai ales pentru tehnica cinematografică a story-ului (pe care numai Hitchcock o putea gândi astfel) însă și pentru o întrebare simplă: cât de norocos te simți pentru a fi în stare să suporți un eventual astfel de ghinion? Clachezi sau înghiți totul cu stoicism…?

Personal, cred că aș fi Rose, nu Manny. Voi?

Rear Window (1954)

Cât de moral poate fi să-ți urmărești vecinii de pe geam? Contează cu ce scop o faci? Și dacă este unul nobil, îți e permis? Considerat unul din cele mai bune filme al lui Alfred Hitchcock (bine, după Vertigo, Psycho și probabil Rebecca), În spatele ferestrei apare – cel puțin la nivel superficial – ca o ușoară comedie polițistă. Un pozar (interpretat de un James Stewart excesiv în mimică) imobilizat la pat din cauza unui accident, are probleme în relația cu iubita sa, modista Lisa Carol Fremont (interpretată de Grace Kelly, o apariție surprinzătoare).

Să spunem într-o paranteză că sursa de inspirație a poveștii de cuplu au fost: fotograful de origine maghiară Robert Capa și actrița Ingrid Bergman. Forțat la repaos, L. B. Jeffries este nevoit să pună pe tapet problema (in)compatibilității dintre ocupațiile lor, și mai ales între viața aventuroasă pe care o poate duce de unul singur, în contrast cu rigorile (inevitabile) ale vieții de cuplu. Așa că-și inventează o ultimă aventură, la care iubita sa achiesează cu grație.

La o privire mai atentă, pe care chiar maestrul Hitchcock ne-o sugerează, venit în camera artistului de vis-a-vis să regleze un ceas, personajul lui Stewart suntem chiar noi, spectatorii din sala de cinema. Ecranul sunt ferestrele celor de vis-a-vis, iar ceea ce vedem sunt proiecții ale propriilor dorințe, în încercarea de a găsi o rezolvare (fantastică) a problemelor noastre. Ca să închei tot cu o bârfă, se pare că Hitchcock l-ar fi distribuit pe Raymond Burr în rolul suspectului pentru că semăna cu fostul său producător David O. Selznick 🙂