Arhive pe etichete: Alexandru Papadopol

Este important să faci drumul

Am reușit să public finally, în mai multe calupuri, un interviu realizat acum două săptămâni cu Alexandru Papadopol. Cu scuzele de rigoare că vă plimb pe mai multe situri (interesele noțiunii de link-building o cer), vă invit să-l urmăriți aici, aici și aici. Sau mă rog, ajunge să intrați pe unul și să dați click la final său, ca să vă trimită pe celelalte. Și țineți aproape, că mai am încă de transcris 🙂

Later edit: completat cu partea a IV-a. Mai urmează și partea a V-a, curând.

Reclame

Toni Erdmann

Propunerea Germaniei la Oscar, recent lansată în cinematografele românești, mai are pe afiș premiul FIPRESCI (acordat de criticii de film prezenți la Cannes) pentru cel mai bun film din competiţia oficială. A fost inclusă recent în Top 100 Cele mai bune filme ale secolului XXI, realizat de BBC Culture.

În pregătirea recenziei (a fost un film lung, de aproape trei ore), am să remarc prezența actorilor români Vlad Ivanov (într-un rol cuminte) și Alexandru Papadopol (bun într-un rol ceva mai rău) ca și a actrițelor Cezara Dafinescu (Dorina), Ingrid Bisu (Anca) și Victoria Cociaș (Flavia). Mai apar Manuela Ciucur și Radu Bânzaru. Un film despre expați – îl prezenta producătoarea Ada Solomon, sau cum văd nemții România – nu sașii plecați, ci restul, cei abia ajunși pe-aici .

Fără să fie nume cunoscute, actorii principali Peter Simonischek (Toni/Winfried) și Sandra Hüller (Ines) fac un cuplu bun, cu tot umorul acela nemțesc oarecum sec: mai puțin expresiv decât al nostru, dar nu întrutotul lipsit de farmec. Mă gândeam la un moment dat, pe parcursul filmului (humor nemțesc filmat într-un stil franțuzesc), că un film românesc (din Noul val înrudit cu mai-vechiul vague) s-ar fi terminat deja. După primele două ore, trama ajunsese într-un punct în care nemții ajunși în București livrau deja suficientă emoție, numai că nota minimalistă cu care mă obișnuise Noul cinema românesc nu juca aici nici un rol.

Am văzut filmul în prima zi de Comedy Cluj, la Cinema Victoria, foarte bună alegere din partea organizatorilor (mai ciudată includerea Inimilor cicatrizate, în următoarea, deși m-am bucurat că am ocazia să-l văd)! Toni Erdmann este chiar o comedie, una drăguț-tristă; mai degrabă o tragicomedie de familie, și da, cu expați, mai precis un tată ieșit la pensie și o fiică-surogat, corporatristă în București sau aiurea. Dar mai mult în București, decât aiurea 🙂

Spicuiesc din interviul regizoarei Maren Ade pentru news.ro:

Privind din perspectiva slujbei lui Ines. Sunt foarte multe detalii în film legat de asta. Era nevoie de atât de mult?

Este viaţa ei şi noi petrecem atât de mult timp cu munca noastră, iar în filme, de obicei, ni se arată asta foarte scurt, apoi se revine la povestea din viaţa personală. Mulţi oameni sunt foarte dedicaţi muncii lor şi asta este viaţa. M-am gândit că este foarte important şi interesant pentru film să accentuăm asta, să înţelegem termenii în care lucrează şi cum este slujba ei, să ştim mai mult decât tatăl.

Pentru recenzii mai noi decât cele de pe blog, accesați http://www.cefilmevad.eu

Cristi Puiu la TIFF Lounge

Cristi Puiu a venit să discute cu publicul la TIFF Lounge pe 3 iunie, a doua zi după proiecția Sieranevada la în premieră națională la Cluj. Moderator, Mihnea Măruță:

MihneaM: Bine ai venit, Cristi Puiu, la TIFF!

CPuiu: Bine v-am găsit!

MM: (către participanți) Pentru că sunteți atât de mulți, am să vorbesc cât mai puțin, ca să vă las să puneți mai multe întrebări…

MM: (se întoarce spre Cristi Puiu) În loc de felicitări pentru film, ți-aș spune ceva ce-am auzit aseară la ieșire; o domnișoară spunea: nu-i așa că simțim toți nevoia să ne îmbrățișăm unii pe alții după filmul ăsta? E mai frumos decât orice felicitare…

CP: (râde)

MM:  Și prima întrebare ar fi asta… dacă ieri ți-ar fi spus cineva, sau ai fi citit în ziare Cristi Puiu ovaționat la TIFF pentru Sieranevada, ce ziceai?

CP: Ăăă… că e normal!

(râsete)

CP: Nu, serios, adică… de fiecare dată când am venit la Cluj a fost foarte… a fost extraordinar! Adică nu mi s-a-ntâmplat nimic, chiar și cu Aurora, când se uita lumea urât la mine cu alea trei ore, chiar și-atunci am fost ovaționat. Dacă mi-ar fi spus cineva că voi fi ovaționat la Cannes, aș fi spus: „Nu cred!”. Acolo, după ce s-a terminat filmul, reacția aia…

MM:  Ați fost ovaționați la Canees?

CP:  Da, eu am crezut că au fost puși la venire… Adică era mult, era prea mult… sala Lumiere de la Cannes e o sală foarte mare, e un… eu zic așa, că e un stadion de cinema, nu e o sală de cinema – sunt 3000 de locuri, iar sala a fost plină…

(wow)

CP: Sau cel puțin așa ne-au spus, că s-au vândut toate biletele, că a fost plin… eu am simțit-o așa, ca fiind plină. A început filmul, am stat să văd: sunet, imagine, dacă totul e în regulă, și am plecat să dau un interviu și m-am întors cu 10 minute înainte să se încheie… N-am stat la Cannes să văd cum se întâmplă lucrurile, aicea am stat, că mi-a zis Iulia că s-ar putea să fie… că ea a identificat niște probleme de sunet în secvența cu preotul…am zis: Păi ce fac, stau până la secvența aia cu preotul? Că nu-mi place să stau cu publicul atunci când e vorba de un film pe care l-am făcut, mă simt foarte rău. Adică publicul nu reacționează așa cum te aștepți tu, sunt niște surprize: și bune, și rele…

MM:  Ce surprize ai avut aseară, cât ai stat?

CP:  Numai bune! Mi s-a părut foarte… ce să zic? I-am zis și lui Papi – am vorbit azi cu Alexandru Papadopol, că el a întârziat aseară, adică a venit mai târziu și n-a mai putut să ajungă la proiecție – a venit cu treaba lui aicea la TIFF, și i-am zis: Măi, a fost o sală extraordinar de caldă, și Papi a zis: Păi nu știi cum zic ăștia, bătrânii din teatru? C-a avut și sala talent! Adică am avut un public talentat…

(râsete)

– continuă aici –

Acasă la tata (2015)

Văzut azi pe HBO debutul în lung-metraj al regizorului Andrei Cohn – cu un Papadopol bun și Andi Vasluianu în nota sa obișnuită de actor cu experiență. Deși pe afiș mai apare doar Ioana Flora, filmul câștigă mult prin aportul actrițelor Natașa Raab și Mirela Oprișor (partenera lui Mimi Brănescu în Marți, după Crăciun) – pentru care e scrisă parcă, anume, scena cu poeziile. În treacăt fie spus (nu e cazul aici), lipsa unei distribuții bine alese – până la ultimul personaj – a adus deservicii filmului românesc de după 90, lăsând impresia persistentă de improvizație.

Deși nu este genul de acțiune, începe cu o scenă convingătoare ce trezește interesul (un conflict), datorită perechii bine alese tată (Florin Zamfirescu) – fiu (Alexandru Papadopol). Mai încolo, scenariul scris de Mimi Brănescu (bun pentru o piesă de teatru) își arată pentru o perioadă limitele, ca să recupereze în final. „Am vrut să facem un balet pe sârmă între ostentaţie şi firesc”, spunea Andrei Cohn la lansare. I-a ieșit un film bun, peste media celor apărute la noi în ultima perioadă.