Arhive pe etichete: Al Pacino

Birdman

La începutul anului, pe când se acordau Globurile de aur și Premiile Academiei, începeam să scriu cronică de film. Apoi am publicat pe catchy.ro, la cererea Mihaelei Cârlan, câteva previziuni pentru Oscar. Ca să pot face pronosticuri a trebuit să văd (într-un timp destul de scurt) mai multe filme. Mi-au plăcut – atunci, pe moment – Benedict Cumberbatch în The imitation game, Steve Carell și Mark Rufallo în The Foxcatcher (Mark nu senzațional ca în Begin Again, dar un rol bun) și J.K. Simmons în Wiplash.

Majoritatea site-urilor de specialitate dădeau ca mari favorite peliculele Birdman și Boyhood. De asemenea, Grand Hotel Budapest, care luase crema la Golden Globes. Mi-a plăcut Boyhood – așa cum îmi place orice Linklater după seria Before Sunrise (1995), Sunset (2004), Midnight (2013) – dar nu l-am putut urmări până la sfârșit, pur și simplu mi s-a părut prea lung.

Un singur film n-am reușit să văd (nu, au fost două cu The Theory of Everything, nu aveam atunci chef de biografii, chit că-mi place Stephen Hawking), de fapt singurul film pe care n-am vrut să-l văd online, adică să-l piratez cumva (chit că nu știu să descarc filme, dar tot o formă de piraterie o consider și vizionarea online, chiar dacă e cvasi-legală) a fost Birdman. Citisem cronica și, din respect pentru ideea filmului, pentru actori, pentru regizor, aș fi preferat să-l văd într-o sală de cinema.

Din cauza jobului, n-am reușit s-o fac în timpul anului așa că l-am văzut abia aseară, pe Cinemax. Aveam ca elemente de comparație: The Humbling după Philip Roth, cu Al Pacino și Clouds of Sils Maria al lui Olivier Assayas cu Juliette Binoche și Kristen Stewart, ambele despre condiția actorului. Și ambele foarte bune în sens clasic (nimic cutremurător, ca să zic așa), astfel că eram convins că va fi o competiție strânsă pentru Oscarul meu pe această temă.

Dacă la Michael Keaton și Ed Norton mă așteptam să scoată roluri bune (în nota lor personală, totuși – himself acting) marea mea surpriză a fost Emma Stone, pe care am ratat-o de la debutul său ca actriță-puștoaică în distribuții comice gen The House Bunny și Paper-Man până la rolurile ceva mai pretențioase din Magic in the Moonlight. Mai bine zis, ochii Emmei Stone, pentru că ochișorii ei albaștri, fardați, exoftalmici sau cum vreți, fac jumătate din magia acestui film. Replica ei acidă de fiică răzgâiată care-l aduce cu picioarele pe pământ pe fostul star cinema Riggan Thomson, dialogurile (specialitatea casei, sexy romantism) cu pseudo-vedeta de cinema și privirea hăbăucă din final au făcut să merite filmul. Păcat de compania selectă că n-a prins măcar o nominalizare.

Reclame

Studio 54 (1998)

În anii ’80, Studio 54 era deja un fenomen – cel mai în vogă local de noapte din New York. Situat în aglomeratul Manhattan, la numărul 254 pe West 54 Street (de unde și numele), clubul a fost fondat în 1977 de către Steve Rubell și Ian Scrager. In STUDIO 54 se intra „dupa ochi”, fără vreo discriminare de ordin social, rasial ori sexual. Steve Rubell (jucat aici de Mike Myers) se posta pur și simplu în ușă și permitea sau nu accesul clienților, după criterii subiective, gen: aspectul lor fizic și potențialul de petrecăreți. Printre marii respinși au fost Caroline și Jack Kennedy iar, pentru o vreme, nici chiar Frank Sinatra n-a fost admis.

Clubul avea un grup constant de clienți, format din celebritățile vremii: Bianca și Mick Jagger, Rod Stewart, Elton John, Andy Warhol, Liza Minelli, David Frost, Paul Simon, Candice Bergen, Ryan O’Neal, Art Garfunkel, Truman Capote, Diana Ross, Dolly Parton, Elisabeth Taylor, Cher, Farah Fawcett, Paloma Picasso. La inceputul anilor ’80 De Niro, Pacino, Lauren Hutton, Gere, Michael Jackson, Sylvester Stallone și Oliver Stone au devenit și ei obisnuiți ai localului. Unii îsi serbau acolo aniversările, alții veneau, pur și simplu ca să-și găsească un partener de o noapte. E cel mai grozav loc de agățat din lumea asta, îl lăuda creatoarea de moda Diana von Fürstenberg.

Odată ajunși înăuntru, clienții erau  liberi să facă tot ce pofteau. Celebrități și iluștri anonimi, hetero- și homosexuali, milionari și sărăntoci se dezlănțuiau împreună, timizii fiind încurajați de personalul localului (toți tineri și frumoși) să ia parte la frenezia generală: muzică, dans, alcool, droguri, sex… Pe măsură ce etichetele se înmulțeau (de la cârciuma bisexuală la Sodoma și Gomora modernă), creștea și faima localului.

Viata lui a fost scurtă, în primăvara lui 1980 patronii fiind trimiși la închisoare pentru evaziune fiscală. Studio 54 va fi preluat de investitori corporatiști, schimbându-și de două ori proprietarii până la închiderea sa definitivă în martie 1986. Deși pus în libertate după scurt timp, Rubell reușește să mai dea o singură petrecere (așa-zisă de revenire) care va fi și ultima, Studio 54 așa cum a fost rămânând doar o legendă. Una care ne amintește puțin de #Colectiv.

Chinese Coffee (2000)

pacinoEste o mare diferența temporală între teatru și film – o piesă se joacă, iar filmul se vizionează. Jocul înregistrat (la rece) de camera de filmat se va proiecta apoi în sala de cinema, de câte ori se vor găsi spectatori interesați. Spre deosebire de piesa de teatru, unde contează afișul (cu numele autorului și al actorilor), și abia apoi jocul, în film subiectul este cel care prevalează. Imaginea are valoare de mărturie – iar ca să o vizionăm în continuare, primele imagini trebuie să fie veridice: să ne introducă într-o (altă) realitate pe care s-o acceptăm ca oarecum paralelă cu a noastră, și nu perpendiculară.

Cam prea-lunga introducere a filmului de astă-seară se datorează faptului că urmează să văd înregistrată (în final) și pe film piesa unui actor, Al Pacino, scrisă de alt actor și autor, Ira Lewine. Și pentru că o altă diferență între piesa de teatru și felia de film este interactivitatea (cel puțin la piesele clasice): mergem la teatru ca să urmărim jocul actorilor iar la film ca să trăim, cel puțin într-un plan imaginar, o experiență de viață, reconstituită.

– continuă aici

Danny Collins

Citeam deunăzi o știre despre discriminările salariale între actorii și actrițele de la Hollywood: în vreme ce divele sunt cel mai bine remunerate câtă vreme frumusețea lor fizică este înfloritoare, vedetele masculine pot juca în comedii romantice chiar și între 50 și 60 de ani. Și nu este vorba numai de bani: producătorii marilor studiouri consideră că actorii devin mai buni cu vârsta, în vreme ce actrițele sunt mai bune tinere şi sexoase – excepție face doar Helen Mirren.

plummerFilmul pe care-l recomand azi nu este cel mai bun al lui Al Pacino, dar este ultimul apărut iar actorul încă se ține excelent pe picioare, reușind să joace mai bine decât stau hainele pe el, la 74 de ani. Ultimul său film bun a fost The Humbling, iar acesta (am schimbat discuția pe Danny Collins) este unul pe care-l salvează prin jocul său, și prin final. În acest sens, aș putea să-l asemăn cu Comoara lui Porumboiu, salvat de actorul principal și la fel, de final, cu notabila excepție că filmul recenzat, deși n-a fost premiat la Cannes, n-a fost nici măcar plicticos (chiar dacă a fost doar o dramă de familie ce nu și-a propus să iasă din tiparul genului).

beningFilmul pornește de la o știre originală, o scrisoare trimisă de John Lennon unui artist contemporan cu el, care-și manifestă într-un interviu temerea că va fi afectat de celebritate. Din păcate Steve Tilston (folkistul cu scrisoarea) n-apare cu vreo piesă memorabilă pe coloana sonoră (nici n-avea cum, personajul interpretat de Al Pacino fiind un star rock), altfel filmul ar fi putut fi unul din genul cu/despre muzică. Așa rămâne o reușită dramă de familie, actorul reușind să bifeze și acest rol al vieții sale (de bunic) pentru că despre vreo poveste de dragoste cu veverița Mary Sinclair (bine interpretată de Annette Bening) nu prea poate fi vorba, în pofida multiplelor planuri dramatice deschise.

The Humbling

UmilireaUmilirea este un film lansat în 2014 la Veneția, la trei zile după Birdman – despre care ai putea crede că i-a furat Oscarul pentru cel mai bun film, pentru că aduce pe ecran o temă similară. Scenariul este adaptat de Buck Henry și tânăra Michal Zebede (scenarista serialului Devious Maids) după o nuvela publicată de Philip Roth în 2009. Buck Henry (născut ca Henry Zuckermann) a fost nominalizat la premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat în 1968 pentru The Gaduate – Absolventul, iar în 1979 pentru regia filmului Heaven Can Wait. 

Receptat fie drept comedie întunecată (darkly comic) de New York Post, care consideră că Al Pacino face rolul vieții sale, la fel ca și rollingstone.com, fie drept comedie erotică în Wikipedia, filmul arată de fapt ce se întâmplă atunci când talentul creativ stă pe muchie de cuțit, undeva într-o zonă incertă, între comedie și dramă.

Nu este un film comod de urmărit, cu toate aceste salturi, dar compensația vine abia după ce părțile sale contradictorii se dezvăluie și reușesc conectarea, oferind cea mai convingătoare performanță actoricească a lui Al Pacino, care ne-ascunde prin jocul său granița între realitate și ficțiune. Ne ține în dubii tot filmul între ce se-ntâmplă de fapt, cu adevărat, și ce este doar rodul imaginației fecunde a lui Simon Axler, pe care îl joacă: un actor care și-a pierdut arta de-a se păcăli singur! Dar încă ne păcălește pe noi… Genul corect ar fi dramady.

pacinoPacino (care a împlinit de curând 75 de ani) cumpărase deja înainte de sfârșitul lui 2009 drepturile de adaptare după Umilirea, pe care-l considera potrivit ca încununare a unei cariere remarcabile, deși avea dubii cu privire la realismul său. Regizorul Barry Levinson era interesat de marginea permeabilă dintre realitate și ficțiune încă de la filmul său din 1992 Toys – în care lumea imaginară a jucăriilor invadează realitatea – sau de cel din 1997 Wag the Dog (tradus la noi ca Înscenarea), în care echipa de filmare a producătorului hollywoodian Stanley Motss (interpretat de Dustin Hoffman) inventează o campanie mediatică, pe care o și pune în aplicare, ca să distragă atenția publicului de la afacerile scandaloase ale președintelui american.

Cine este Philip Roth? Cel mai mare romancier american contemporan, care în absolut toate scrierile sale intră în subiecte frivole, la care nu se rezumă însă. El dă senzația că merge prea departe, dar odată purtați acolo (unde nu prea ne este comod să ajungem), descoperim că autorul mai are încă de spus câte ceva, iar dacă reușim să trecem peste pudibonderiile noastre, vom putem realiza că are chiar multe de spus și că de fapt, abia de atunci încolo începe să adauge valoare cuvintelor, virând spre literatura de calitate.

Intrigile sale par love-story-uri mai puțin diluate, aproape sexuale, dar nu ajung nici în zona romantismului rozaliu, nici în cea soft-porn. Oricât am căuta, este dificil să găsim altceva decât nuanțe de erotism sau romantism în romanele lui Philip Roth, care se joacă cu aceste noțiuni cu aceeași ușurință cu care noi ceilalți, picăm în aceste locuri comune. Roth ne păcălește în debutul nuvelelor sale, când ne așează totul frumos pe o farfurie, dând senzația că ne invită să-i îngurgităm pre-gătitele pe care aproape că ni le trece (imaginar) pe la nas, înainte să le arunce la gunoi ca un master-chef și să ne spună serios: antreurile astea vă răscolesc doar poftele! Ei bine, să trecem la felul principal.

Phillip_RothAvem de-a face în majoritatea scrierilor sale cu acest artificiu tehnic destul de tentant pentru cineaști, care le dă aerul c-ar fi ecranizabile. Însă acest artificiu (se numește paraprosdokian) este unul care operează cu vorbe: să dai impresia că te pregătești să spui una dar să ajungi în cu totul altă parte. Nu este atât un artificiu literar, cât unul verbal. Mimează paradoxul (care stă la un alt nivel, mai academic) seamănă cu oximoronul și aduce cu antiteza. Însă e doar un truc care declanșează ceva-n minte, dacă este foarte bine făcut. Poate face asta imaginea, făr-a da senzația că păcălește? Ar putea, apelând la mijloace proprii.

Ceea ce și încearcă filmul lui Barry Levinson, operând la clișee filmice. El face din eroina (care avea în nuvelă aproape de 40 de ani) o Lolită. Deși pare că explorează, asemeni lui Birdman sau Clouds over Sills Maria (despre care găsiți un scurt semnal aici), condiția actorului pe final de carieră, temerile lui Philip Roth sunt cu totul altele. Așa cum am arătat, în cazul său este vorba de un artificiu. Pacino remarca: este puțin probabil ca un actor să-și piardă dintr-o dată magia, abilitățile sale de a se transpune în pielea unui personaj. Că este clar că nu i se mai potrivește orice personaj, din cauza vârstei, abia aici poate fi o problemă reală, explorată în filmele amintite mai sus.

Pierderea magiei este un truc pe care Al Pacino îl bănuiește translatat din literatură – pierderea dorinței de a scrie, la finalul vieții. Fiindcă scrisul nu face decât să completeze viața, nu poate deloc s-o înlocuiască, și presupune un exces de vitalitate, tot mai greu de găsit (poate doar pe momente, în puținele ocazii favorabile care mai pot apărea la vârsta senectuții). Personajele filmelor amintite joacă la limita dintre realitate și ficțiune. Personajul lui Roth își joacă și el ultima carte, dar se joacă doar cu această limită. Acțiunile sale, la urma urmei conștient auto-distructive, iau naștere tocmai din conștientizarea tragicei (pentru el) realități, că nu mai este posibil să atingă acel prea-plin, acel exces de vitalitate care-l determinase să scrie.

Așadar, filmul nu intră în categoria heritage films, iar dacă-l veți urmări, să nu v-așteptați o ecranizare. Pentru a ne ușura decizia (sau poate, să ne trieze), regizorul apelează la ceea ce pare a fi prologul unei piese de teatru, un monolog introductiv, care este de fapt un dialog pe trei voci, în două oglinzi:

Abia mai târziu urmează adevăratul monolog, ținut în grupul de terapie din sanatoriu, în care Simon Axler vorbește despre pierderea abilităților. Ea se face treptat, ca o degradare (pentru care nu ești niciodată pregătit, ni se destăinuie) și debutează cu pierderea apetitului, a dorinței de a mai face asta, datorită… inabilității de a-ți aminti cuvinte. Cum se întâmplă asta?

Și aici observăm artificiul lui Roth, veriga legătoare de literatură cu teatru și aici, cu film. Filmul nu operează doar cu imagini ci asemănător cu ce se întâmplă în viața reală, folosește cuvinte. Iar inabilitatea de a ți le mai aminti… despre asta este vorba puțin și în Fantoma iese din scenă. Axler iese din spital dezamăgit: mi-am pierdut abilitatea de a juca – fără vreun motiv întemeiat și acum (în mod arbitrar) îmi pierd și dorința de a mă sinucide. Sau mă rog, știi, mi-am pierdut-o. Pacino este simpatic și adesea hilar contemplându-și degradarea, dar personajul său rămâne charismatic chiar și-n aceste condiții. Sunt un clișeu al dragostei, recunoaște el pe undeva. Și chiar este.