Arhive pe etichete: Aisling Walsh

Maud Lewis: „Privesc printr-o fereastră viața înrămată„

Un film care m-a impresionat prin realizarea sobră, de bun simț, deloc ostentativă ori melodramatică, chiar dacă ne prezintă o dramă reală, este Maudie.

Biopicul tratează viața creatoarei de pictură naivă Maud Lewiscare a murit  în 1970, săracă și a cărei operă artistică a reintrat  în atenția  publicului și  criticilor de artă datorită  acestui film,  încât  azi  operele sale sunt vândute la  licitație.  Maud Lewis a trăit între anii 1903-1970  în Noua Scoție, Canada, cu un handicap  fizic grav și evolutiv datorat unei artrite juvenile degenerative.

Filmul ne prezintă traseul neobișnuit al destinului acestei femei firave, sensibile, vulnerabile, a cărei familie a tratat-o prea protector, sufocând-o cu mila prin care era oprită de la orice încercare de a-și depăși condiția. La vârsta de 34 de ani  ea rămâne  fără părinți,  iar fratele ei o plasează la o mătușă care nu o primește cu brațele  deschise.

Maud este umilită mereu  de mătușă,  de frate, de  vecini, încât  răspunde  fără ezitare  la un anunț , aflat la magazin,  în care un fermier caută o menajeră.  În ciuda a toți  și a toate  Maud Dowley  (pe numele de fată) dorește  enorm să se emancipeze  intelectual și fiind foarte determinată va reuși  chiar și  în căsuța izolată  de lume să  îmblânzească  un bărbat needucat, ursuz, rece și mitocan – care o va lua de nevastă.

Dorința ei cea mai mare – de a iubi  și de a  fi iubită  ,,oricât de puțin”  – se împlinește, reușind să treacă cu tact peste momentele de criză  inerente unei căsnicii atât de singulare. Nu vreau să insist prea  mult pe  analiza psihologică, o face  documentarul  Maud Lewis:  A World Without Shadows din 1976. Imagini din documentar

 

Regizoarea  irlandeză  Aisling Walsh  ne poartă în  universul  intim al  artistei care (în ciuda aparențelor) nu este deloc proastă. O anumită doză  de naivitate nu o împiedică să  distingă falsitatea oamenilor și are chiar curajul să-i pună la punct: mătușa,  fratele, chiar și viitorul soț primesc replici tranșante.

Femeie independentă, Maud se exteriorizează prin picturile ei, creația fiind un refugiu și un balsam pentru rănile existenței.  ,,Privesc printr-o fereastră viața înrămată” cugetă ea. Subiectele sale  sunt în același timp naive și frumoase:  flori, animale,  natură,  peisaje  maritime.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Filmul câștigă pentru că nu încearcă să romanțeze viața acestei  femei atât de diferite  de mediul  în care a evoluat artistic, poate a prins mai multă încredere în sine, poate a simțit că nu toți oamenii sunt din același aluat: unii sunt fățarnici dar nu prea buni la suflet, alții sunt dintr-o bucată care mai trebuie șlefuită puțin! Emoji  Un film care, vrem / nu vrem, ne va lăsa o urmă nepieritoare în suflet…

În privința subiectului vreau să subliniez că personajul din film interpretat de Sally Hawkins  are o prezentă  fizică mai agreabilă decât adevărata Maud care era, însă, la fel de zâmbitoare  și plină de viață. Ethan  Hawke este  surprinzător  pentru rolul  unui  tip  butucănos (în toate rolurile era un frumușel finuț) și am impresia că-și exagerează interpretarea de morocănos.

Adevăratul domn Everett Lewis pare și el un bătrânel zâmbitor, chiar dacă nu știm cum arăta în momentele de furie Emoji. În film, relația de acceptare reciprocă,  de toleranță, nu  pare să fi  devenit o mare iubire – ci mai mult obișnuința de a nu mai fi  singur și de a avea  un ajutor.  Deci, un  cuplu  mai diferit, nu o relație ieșită din comun. Maud a învățat să deseneze  și să picteze  de la  mama ei car e voise să-i dea  o preocupare.

Presupun că nu bănuise că fiica ei va  deveni astfel celebră. Căsuța lor avea  o singură cameră, fără utilități elementare (apa, lumina, focul cu lemne fiind o treabă foarte anevoioasă pentru cineva cu sănătatea atât de fragilă),  dar cu un spațiu mare, de 10m x 11 m, care a devenit și / mai ales studioul artistei. Everett Lewis  (1893-1979) a  fost ucis  în 1979,  când  niște tâlhari  i-au devastat  locuința (probabil, presupuneau că ar fi avut valori în casă).

După 1990 s-a  pornit o promovare intensă a operei  lui Maud, începând cu strămutarea casei  în Halifax și transformarea clădirii în muzeu permanent.  Comemorarea vieții și a artei  lui Lewis a devenit  obiect  de  dispută  între  comunitate,  guvern  și  interesele corporatiste  pentru a modela ceea ce ea însemna pentru locația  (nu localitatea)  și provincia ei.

S-a promovat termenul de folk artist – artist popular, s-a încurajat acest gen de artă. Maud Lewis a intrat, post-mortem, în  istoria Artei canadiene pentru că a reprezentat, la un moment dat,  o imagine care putea  fi  exploatată, servind  diferite interese.

Reclame

An Inspector Calls (2015)

Am reușit doar să-ncep vizionarea acestui film de TV britanic, regizat de irlandeza Aisling Walsh, cun scenariu până acum excelent, adaptat de Helen Edmunson după piesa lui John Boynton Priestley – un scriitor aproape uitat, prezent mai degrabă în anticariate decât prin librării.

Filmul împrumută mult din acest aer retro, dar mai multe – după vizionare. Pentru început am remarcat muzica lui Dominik Scherrer, impregnând cu neliniște cadrul victorian al acțiunii din conacul și fabrica familiei Birling. Continuarea aici.