Arhive pe etichete: Adrian Sitaru

Cu Ilegitim, filmul de nou (festi)val al cinemaului românesc se întoarce

Toate familiile fericite sunt la fel; dar fiecare familie nefericită, este nefericită în felul ei. (Tolstoi, Anna Karenina). Dintre toate, familia Anghelescu reușește să ducă nefericirea celor românești înapoi, de la drama chiuvetei din bucătărie la cea a chiuvetei din baie. Prezentat ca o victorie a cinematografiei noastre la Berlin, filmul lui Adrian Sitaru este de fapt unul ultra-low-budget care își propune să scoată puțin dintr-o temă complicată. Cronicile de întâmpinare franțuzești (Le Figaro) îl remarcă tocmai din acest motiv – cum că nu ar pica în greșeala unui film tezist, care să-și judece personajele. Tema, deși provocatoare, este tratată însă superficial și, în loc să fie explorată, are parte doar de complicații gratuite.

Personajele, de asemenea, sunt insuficient conturate. Cu excepția actorului-fetiș al lui Sitaru (Titieni, care se joacă din ce în ce mai bine pe sine însuși), a actriței principale (Alina Grigore) și a fratelui mai mare (interpretat de Bogdan Albulescu), ceilalți distonează în așa manieră încât se vede de la o poștă că sunt începători. Poate Robi Urs (interpretul lui Romeo) să fi fost excepția ce confirmă regula: dacă rolul său complicat în cuplul gemenilor nu presupunea o afinitate specială cu personajul Sashei, de care nu reușește, în acest context, să se achite.

Încă de anul trecut, după Ursul de Argint câștigat de Aferim!, o hipsterizare big-budget a istoriei, se prefigura eșuarea filmului românesc de nou val pe la Berlin. Iar Ilegitim nu face decât să confirme: indiferent de regizor, majoritatea filmelor noaste sunt o construcție sinuoasă, aproape chinuită, a scenei de final. Stau mărturie Marți, după Crăciun (a cărei explozie dinspre final este totuși prima în top), Aferim!, Comoara, Un etaj mai jos și ultimul, chiar Ilegitim – care putea începe foarte bine cu scena camerei de așteptare de la ginecologie (singura reușită). Peste tot, aceeași construcție narativă liniară – aici, e drept, încercând o idee de ciclicitate, care salvează întrucâtva finalul.

Ținând cont de bugetul redus și (lipsa de) experiența actorilor, rezultatul este, totuși, unul acceptabil. Ar fi exagerat însă a-l considera un film artistic ori unul „de artă”. Singurul său merit este că marchează limitele unei formule, chiar dacă ea pare (încă) una câștigătoare.

 

Reclame

Filme și seriale noi – februarie

Începem cu serialele, pe Imdb apare un scurt plott al primului episod din cea de a doua serie BBC The Last Kingdom, anunțată doar 2016 – fără alte precizări.

Filmele românești noi cu premiere de gală la începutul lui februarie sunt Orizont regizat de Marian Crișan (în București, luni de la ora 18.00, la Cinema Muzeul Țăranului – Studio Horia Bernea iar în Cluj pe vineri 12 februarie la Cinema Victoria) și Ilegitim în regia lui Adrian Sitaru, a cărei lansare la Berlinale am anunțat-o în precedenta știre.

Dintre filmele străine, azi are loc lansarea în cinematografele noastre a Brokerilor Apocalipsei (cam aiurea traducere pentru The Big Short, un film cu 5 nominalizări la Oscar). Dacă vă tentează mai degrabă o comedie existențialistă, recomand cu căldură Un porumbel cugetând pe o ramură a suedezului Roy Andersson, prezentat pe scurt aici.

La ce festivaluri de film NU ne vedem în 2016

Desigur, la cele internaționale 🙂 Dar filmele românești se văd, încă ne bucurăm de prezențe la festivaluri, nu știu cât este curiozitate și câtă apreciere, dar este bine că suntem acolo!

Să începem cu Berlinalele: luna viitoare producția independentă “Ilegitim”, în regia lui Adrian Sitaru (singurul lungmetraj românesc prezent la cea de-a 66-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Berlin) va avea premiera mondială, în prezența echipei, pe 13 Februarie, în primul weekend al prestigiosului eveniment din capitala Germaniei. Pelicula a fost selectată în cadrul celei mai îndrăznețe secțiuni a festivalului – BERLINALE FORUM. Succes!

 

Las ovejas no pierden el tren (2014)

Las-Ovejas-no-pierden-el-trenTradus la noi „O schimbare de linie”, filmul a rulat în premieră la Comedy Cluj 2015 și a câștigat prin Candela Peña premiul pentru Cea mai bună actriță.  Am fost și eu în sală la film și pot să spun că a fost singurul din festival la care am reușit să râd (un mare merit l-a avut prestația actriței din rolul secundar), sau să ridic din sprâncene (la replicile actorului aflat, simetric, în rol secundar masculin). Iar la final, să mă întreb de ce nu avem și noi un regizor de talia lui Álvaro Fernández Armero. Pentru că există o „pleiadă” în afara valului, care pretind că vor să facă filme de masă, clamând succesul de public, în detrimentul celui festivalier. Și aici mă refer la Tudor Giurgiu, Adrian Sitaru și Stere Gulea; chiar Radu Jude, cu toate premiile câștigate, mi se pare că face încă filme din poignet.

Să revin la filmul spaniol, de fapt o dramă de familie – un cuplu în criză, preocupat mai mult de problemele aparținătorilor. „Beneficiind” de un afiș destul de șters (dacă nu complet idiot, cel puțin în versiunea simplă a celor doi protagoniști cu mutre perplexe) și de un titlu cam criptic, filmul nu anunța nimic. Nu prea îți dai seama care este firul principal al povestirii: să fie cel al cuplului care se destramă sau al celorlalte două care se înfiripă? Unde mai pui că și mama celor două surori pare să aibă o aventură, în vreme ce tatăl băieților se pregătește să meargă la azil.

candelaDacă aportul liniilor și al personajelor secundare este unul decisiv (dovadă și premiul de interpretare atribuit Candelei Peña) umorul – deși vorbim de una sau mai multe drame de familie – aparține până la urmă modului de abordare a situației, de atitudinea membrilor familiei care reușesc, cu toate problemele de care se lovesc ei înșiși, să-și scoată rudele din absurd ori din dramă, și să-i țină pe linia de plutire. Aici este, după mine, lecția pe care Álvaro Fernández Armero ne-o dă: umorul vine din tratarea subiectului în profunzime – nu în stil minimalist.

Indiferent de genul abordat, tratarea „până la capăt” a unui subiect este preferabilă tușei neorealiste care domină cinematografia română de o vreme încoace. Fiindcă acest tratament cuprinde o contradicție în termeni: nota declarativ (neo)realistă este anulată de superficialitatea sau lipsa de adâncime a abordării. Zic eu, gen 🙂