Arhive pe etichete: Academia Europeană de Film

Un porumbel cugetând (pe-o ramură) la propria-i existență

Pentru că am revăzut aseară Grill (și fiindcă am fost și eu cândva unul), încerc o scurtă serie de review-uri cu filme despre comis-voiajori (chit le se zice azi agenți de vânzări, tot aia fac: încearcă să-i facă pe oameni).

Filmul suedez cu titlul de mai sus a luat la sfârșitul anului trecut premiul pentru cea mai bună comedie, oferit de Academia Europeană de film, după ce câștigase în 2014 Leul de aur la Veneția. Am prins filmul anul trecut la TIFF, și dacă n-am încercat până acum să-i fac un review, nu e fiindcă nu mi-a plăcut. Cred c-am ajuns în sală târziu (ca de-obicei) și ratând începutul, am rămas cu senzația că n-am văzut tot. L-am revăzut azi online și nici vorbă de așa ceva, îl știam pe tot – pe de rost, ca o poezie; de-aceea mi-a fost mai greu să scriu despre el: cum să comentezi o poezie, fie ea și una-n imagini?

Genericul filmului anunță din start că este ultima parte a unei trilogii about being a human being. Cât poate fi de complicat să exprimi una ca asta? Un om privește păsări împăiate la muzeu, spre nerăbdarea soției. Un altul – sau același? – face infarct în sufragerie, încercând să desfacă o sticlă de vin, la prima întâlnire cu moartea. La a doua – o femeie pe pat de spital își ține la piept geanta cu bijuterii și nu pare dispusă să-i dea drumul; se vaită ca și cum asta ar însemna să se despartă de viață. N-ai cum să descrii toate astea, trebuie să le arăți, sau să te dai la o parte și să recomanzi să le vadă fiecare cu ochii săi – la fel ca și porumbelul. Ce mai pot spune este că a treia întâlnire cu moartea are loc în cantina unui vapor 🙂 Și că toată înlănțuirea aceasta de scene mici se duce către un mare… citiți continuarea pe CeFilmeVăd.eu

 

Reclame

Premiile Academiei Europene de film

Pe 12 decembrie 2015 s-au decernat la Berlin premiile Academiei Europene, care o fi ea copie a celei Americane, dar cred c-ar trebui s-o susținem, chiar dacă nu are încă importanța primei. Cum nu sunt site de știri, nu dau lista completă; remarc doar cele două prezențe românești în top și spicuiesc filmele văzute și comentate de mine (click pentru link):

Filmul European al anului

A Pigeon Sat On A Branch Reflecting On Existence (Suedia)
Rams (Danemarca)
The Lobster (UK, Irlanda, Grecia, Franța, Olanda)
Youth (Italia)

Cea mai buna comedie
A Pigeon Sat On A Branch Reflecting On Existence
The Bélier Family

Cel mai bun documentar

Amy
Toto și surorile lui (Toto And His Sisters)

Cel mai bun regizor
Roy Andersson pentru A Pigeon Sat On A Branch Reflecting On Existence
Yorgos Lanthimos pentru The Lobster
Sebastian Schipper pentru Victoria
Paolo Sorrentino pentru Youth

Cel mai bun scenariu
Roy Andersson pentru A Pigeon Sat On A Branch Reflecting On Existence
Alex Garland pentru Ex Machina
Andrew Haigh pentru 45 Years
Radu Jude & Florin Lazarescu pentru AFERIM!
Yorgos Lanthimos & Efthimis Filippou pentru The Lobster
Paolo Sorrentino pentru Youth

Cea mai bun actriță
Margherita Buy in My Mother
Laia Costa in Victoria
Charlotte Rampling in 45 Years
Alicia Vikander in Ex Machina
Rachel Weisz in Youth

Cel mai bun actor
Michael Caine in Youth
Tom Courtenay in 45 Years
Colin Farrell in The Lobster
Vincent Lindon in The Measure Of A Man

Compozitorul european al anului

Cat’s Eyes, The Duke of Burgundy, Marea Britanie/Ungaria

La giovinezza (2015)

Youth_2015_Movie PosterUnul din cele mai lăudate (de critică) și aplaudate (în public) filme de la Cannes, La giovinezza este a doua încercare în limba engleză a italianului Paolo Sorrentino, după ce luase Oscarul pentru cel mai bun film străin în 2013. Filmul are calitățile lui, fiind în același timp un reușit film cu muzică dar (sic!) și un film cu dar, destul de aproape de perfecțiune, de fapt atât de aproape încât i se văd imperfecțiunile. Ar fi interesant de văzut și provocarea sa precedentă în engleză, This Must Be the Place (2011) cu Sean Penn si Frances McDormand, pentru că intuiția îmi spune că La giovinezza trebuie să fie și o continuare a acesteia, nu doar a Oscarului din 2013, La grande bellezza, așa cum mă așteptam eu – probabil din cauza titlului italian. De fapt, de aici a pornit prima mea dezamăgire în ce privește acest film: La giovinezza nu este despre tinerețe, deși sunt și câteva dialoguri purtate cu tineri, ci despre bătrânețe și provocările acesteia.

Dincolo de câteva inteligente schimburi de replici, singura desfășurare de forțe a filmului constă în intrările reușite în scenă ale personajelor feminine (interpretate de Jane Fonda, Rachel Weisz și absolut ravisanta Mădălina Ghenea, aici în rolul de miss Universo) și ieșirile mai mult sau mai puțin discutabile în decor ale personajelor masculine interpretate de Michael Caine (altfel un actor briliant, aici în unul din cele mai șterse roluri ale sale), Harvey Keitel (care a beneficiat doar de câteva replici memorabile cum sunt cele din link-ul de mai jos) și Paul Dano, care nu reușește decât să fie antipatic.

*Vezi muntele/ e aproape/ asta vezi când ești tânăr/ viitorul. *Acum întoarce obiectivul/ asta vezi când ești bătrân/ toate sunt foarte îndepărtate/ chiar și trecutul…

O mențiune pentru Mădălina Ghenea, modelul căreia nu-i acordasem prea multă atenție până la acest film: ea reușește aici un (mic) rol care-i pune în valoare calitățile. Scurtul schimb de replici cu Paul Dano induce spectatorului ideea că a ceva mai mult decât un model de succes – adică o actriță ambițioasă. Până s-o văd în scena de pe afiș, în care amândoi bătrâneii o admiră cu gura căscată, remarcând: ce schimbare! nu pricepusem cum de avea în portofoliu atâția actori celebri. Trebuia să vină un regizor ca Sorrentino cu scenele sale răpitoare, ca să pună în valoare trupul unui model ce-mi păruse până acum… anorexic.

Însă dincolo de aceste câteva scene și de linia muzicală a filmului – pentru că muzica este pentru italian un limbaj universal, așa cum observa compozitorul interpretat de Michael Caine – mai multe scene (cele simbolice) sunt oarecum forțate: mă refer la dirijatul vacilor sau la apariția turmei de actrițe pe pajiștea elvețiană. Rămân de antologie, dincolo de gafele actorilor, scenele realizate de actrițe. Și aici apare dar-ul amintit în introducere: un scenariu destul de reușit, dar un film care rezistă doar prin jocul actrițelor, nu și al actorilor – iar asta nu ajunge pentru un Palme d’Or la Cannes.

În schimb, European Film Academy a recompensat ambiția lui Sorrentino, care a reușit să adune atâția actori celebri (chiar dacă pe sfârșit de carieră) cu trei premii: cel mai bun film european, cel mai bun regizor și cel mai bun actor, trecând peste încercările sale exagerate de a crea scene antologice.