De ce „Game of Thrones”?

Fantezia medievală produsă de HBO după saga lui George R.R. Martin Cântec de gheață și foc place multora, dar îi lasă indiferenți pe mulți cinefili „adevărați” care încă nu au dat încă în boala serialelor pentru TV. Iată mai jos motivele pentru care mă uit – cu invidie, recunosc – la acest serial:

vsSuccesul său inițial, ca și decizia de a-l produce, se explică prin numărul mare de fani pe care l-au avut scrierile americanului, un amestec de fantasy, horror și science fiction. Asta deși bătrânul George nu este decât un epigon al lui Tolkien, cel care a impus în literatura de gen teritoriul mitic numit Pământul din mijloc, o lume fizică îngemănată cu lumile nevăzute.

Deja de la finalul seriei a VI-a, autorul nu a mai putut ține pasul cu succesul serialului și cu viteza de filmare a celor de la HBO. El a continuat să furnizeze „ponturi” în calitate de consultant pentru producătorii David Benioff și D.B. Weiss dar a anunțat, în același timp, că The Winds of Winter nu va urma neapărat linia serialului. Trebuie să recunosc că din acest motiv, nu am mai privit cu aceeași încântare finalul seriei a VI-a, supoziția mea fiind că producătorii ar putea recurge la unele cinematografice pentru a dilua serialul.

tolkien3Invidia cu care privesc serialul ține de patriotismul local: impresia mea încă de la prima serie este că istoria Transilvaniei medievale oferă un material cel puțin similar, iar din acest motiv nu puteam să nu remarc acest serial versus lipsa filmelor istorice (și în general a filmului de gen) din cinematografia română a ultimei perioade. Chiar dacă un film istoric n-ar aduce premii la Cannes, sunt convins că ar face săli (atâtea câte mai avem) pline, iar dacă HBO are deja un mega-hit și încearcă acum genuri conexe (vezi Westworld), măcar CNC ori vreun festival de film (Râșnov?) ar putea organiza un concurs de scenarii pe această temă.

Despre (pen)ultima serie Games of Thrones

tolkien1Câte ceva și despre seria a VII-a: dacă spuneam că finalul seriei a VI-a aproape m-a dezamăgit, dintr-un fel de solidaritate cu creatorul George R.R. Martin, trebuie să admit că seria nou începută este (cel puțin până acum) una reușită. Asta poate și datorită acelor trucuri de care aminteam anterior: dacă bătrânul George nu se sfia să-și omoare vreun personaj din cele 9 familii aflate în competiția pentru tron și supraviețuire, fiindcă se găseau altele – copii legitimi ori bastazi – care să le ia locul, nici producătorii nu se lasă mai prejos.

După ce l-au înviat pe Jon Snow în seria a VI-a, reușesc să-l resusciteze și pe Jamie Lannister în cea de a VII-a. Rămas fără o mână, cel poreclit „regicidul” este la fel de viteaz, ba parcă și oleacă mai isteț, plus că are un ajutor de nădejde care-l scoate basma curată din cele mai dificile situație. Cam atât despre noul sezon, atrăgător vizual și filmat destul de relaxat, cu peisaje frumoase în debutul fiecărui episod și scene largi. Asta doar în debut însă, pentru că în continuare avem parte de ceva mai puțină acțiune în afara castelelor și multe scene de interior.

 

Anunțuri

Steve Jobs 2015

Am văzut cândva filmul intitulat sobru ,, Jobs” cu drăguțul  Ashton Kutcher în rolul titular . Filmul a trecut cam neobservat deși este un biopic despre o personalitate importantă,  fondatorul celei mai bogate firme din Istorie care a adus lumii  printre altele Macintosh, NeXT, iMac, iPod, iPhone, iPad.…
Mi s-a părut  cu niscai calități cinematografice, dar, cu un scenariu mai degrabă didacticist, din care școlerii să afle pas cu pas cum umbla, ce (nu) mânca, cum înjura și cât de nesimțit fusese părintele Apple dând la o parte colegi și prieteni mai valoroși decât el, însușindu-și ideile acestora, cu care se putea mai încolo perfectiona , (re)inventa .
Și acum filmul ,,Steve Jobs ” în care mi-am pus speranțe, cu prea arătosul`telectual  Michael Fassbender în rolul lui Jobs, regia Danny Boyle, scenariul  lui Aaron Sorkin fiind adaptarea excelentei  biografii scrise  de  Walter Isaacson. Cam atât, chiar dacă filmul e curățel e departe de a fi un salt calitativ față de varianta cu Kutcher. Ingrediente bune, bucătăreasa slabă ! Regizorul nu a știut ,,cum să dreagă busuiocul” scris de Aaron Sorkin (care primise  Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat la filmul ..Rețeaua de socializare „) încât filmul rămâne sub așteptări, lipsit de nuanțări, de subtilități, de surprize , mai degrabă rezultând un film  de duzină.Cum să înțelegem personajele și  evoluția Apple dintr-un caleidoscop cu tăieturi din ziarele  Macworld  și Time, expediat în  mai puțin de un minut?  Rămâne un film în care Jobs ca părinte pică examenele de tată , în ciuda scenelor lacrimogene de certuri, împăcări.

Această prezentare necesită JavaScript.

Filmul ,,Steve Jobs”ne introduce în atmosfera febrilă a trei  evenimente esențiale din  cariera și (mai puțin) din viața  lui Jobs, fiecare cu momentele sale de pregătire, tensiuni, trădări, emoții, drame, reușite ale companiei de produse electronice Apple Inc ale cărei baze au fost puse în 1976 de  Steve Jobs și Steve Wozniak  : Macintosh,  NeXT,  iMac.  Chiar dacă așteptam ceva mai mult, mai sofisticat? de la un film despre una dintre cele mai importante personalități a tehnologiilor moderne, filmul nu e rău pentru că îl putem cunoaște cumva pe acest geniu megaloman, oportunist , egoist care avea totuși o inimă, prietenia tandră pentru Steve Wozniak pe care-l trădează că așa ,,trebuie”, recunoștința față de Joanna Hoffman poate singura persoană care l-a înțeles și sprijinit și sigur singura femeie pe care a stimat-o,  poziția delicată față de-John Sculley, CEO al Apple, omul care în mai multe ocazii l-a salvat dar l-a și concediat !Sunt convinsă că Steve Jobs a fost un om foarte complex și complicat, cu momentele lui de visare și iubire .
În loc să surprindă aspecte esențiale din lupta lui Jobs cu problemele și provocările personale ne scufundăm într- un ghiveci convențional, mustind de patos,de scene care iau o turnură ridicolă pe caracterul infect al  IT-istului, din care reiese că era un uzurpator megaloman , perseverent ,cu o capacitate incredibilă de a hipnotiza interlocutorii ?!
Alegerea scenaristului de a ne face să-l cunoaștem pe Jobs prin prisma culiselor de la grandioasele prezentări mondiale și în premieră ale noilor produse, împreună cu colegii, patronul, fosta iubită și fiica sa, intrările / ieșirile furioase din lojă sunt scene absolut teatrale.
Doar prezentarea părții întunecate a personajului îi minimalizează contribuția vizionară și comercială, care ne-a adus în buzunare telefoane inteligente,tablete ,internetul ,muzica,stirile, totul la purtător. Da , era numit regele consumerismului, pentru el a consuma, a cumpăra însemna progres!
Nu au fost abordate multe aspecte legate de modul în care a fost conceput Apple  sau dezvoltarea numeroaselor echipamente ale  companiei. Un film printre filme: nu  este o biografie edificatoare, nu e o documentare pentru specialist și mai puțin pentru începători în ale information technology. Chiar și titlul filmului e lipsit de cea mai modestă fantezie
Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu
2016 · Aaron Sorkin
Premiul Globul de Aur pentru cea mai bună actriță în rol secundar
2016 · Kate Winslet
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă într-un rol secundar
2016 · Kate Winslet
Premiul Satellite pentru cel mai bun scenariu adaptat
2016 · Aaron Sorkin

L`Innocente (1976)

baab

L`Innocente este ultimul film al marelui regizor Luchino Visconti care și-a îndrumat echipa dintr-un scaun cu rotile. De fapt ultimele cadre ale filmului au fost trase după moartea acestuia, fapt care a influențat negativ critica de specialitate a vremii care  a considerat că maestrul „nu funcționase la întreaga lui capacitate” artistică făcând doar o melodramă romantică despre eleganța aristocrației.

După câțiva ani , cei mai mulți dintre ei și-au revizuit părerea regăsind în film o poveste intimistă, pe tema dragă lui Visconti (el însuși de obârșie aristocrată)chiar dacă  într-un fel autocritică și anume decăderea nobilimii  copleșită de alte cerințe ale unei lumi moderne, ale unei burghezii mult mai pragmatice și ale accesibilității la poziții sociale intelectuale și a celor de proveniență modestă. Filmul este o adaptare liberă după best-seller-ul omonim al scriitorului Gabriele D’Annunzio (Prinț de Montevoso, principal autor de romane despre decadentismul italian ) care reconstituie cu lux de amănunte (semnificative) anii 1900, film marcat  de amprenta marelui regizor: subiectiv cât îi cere nostalgia după lumea în care a copilărit, pe care cu durere o disecă cu multă obiectivitate.

Un film crepuscular în  ciuda tinereții protagoniștilor, a luminozității aproape idilice a satului italian și a opulenței balurilor high life-ului roman. Casa natală a lui Visconti:

Villa_Erba

Spre deosebire de scenografia monumentală cu care ne-au obișnuit filmele sale („Ghepardul”), acest ultim film este tot o construcție clasică, dar simplă, precisă, care pune mai mult accentul pe replici, pe ce ascund sau dezvăluie ele printre rânduri,  ajutându-ne să apreciem  profunda complexitate a narațiunii și a psihologiei personajelor care au pierdut simțul realității și alunecă pe panta autodistrugerii, inevitabila singurătate în care rămân doar cu ei înșiși.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Sinopsis

După ani de căsătorie în care soția nu a reușit să-i dea un moștenitor, timp în care el își vedea de afaceri și-și condimenta existența cu aventuri galante pasagere păstrând aparențele unei căsătorii fericite, Tullio Hermil, care altfel nu prea se pricepe  la nimic dar căruia îi place să le  pară superior tuturor, se află la un moment dat în situația în care, îndrăgostit de ultima amantă, descoperă că soția este apreciată de alți bărbați, are o frumusețe și o senzualitate mai provocatoare decât ultima ei rivală și iată vechea dilemă mereu… nouă: cu cine să rămână  în cele din urmă?

Cum îl va percepe soția (acum mai puțin naivă) după atâtea umilințe intime și publice pe acest monstru infatuat care se dovedește un om slab, manipulatorul oamenilor mai cumsecade asupra cărora își exersase voința de o vanitate nebună? Merită  văzut!

Personajul Tullio Hermil (actorul  Giancarlo Giannini ), exponent al aristocrației decadente se crede un om superior prin naștere, disprețuiește morala religioasă, se consideră un  liber -cugetător lipsit de prejudecăți dar nu e în stare să renunțe la aparențe ori să-și asume limitele și eșecurile, nu prea se pricepe la nimic, un  om de prisos sau lișnii celovec (simpatică traducerea engleză „superfluous man”) cum ar zice scriitorul rus Ivan Turgheniev.

Nebune de fericire / La pazza gioia (2016)

Nebune de fericire / La pazza gioia (2016)

Regia: Paolo Virzì

Cu: Valeria Bruni Tedeschi, Valentina Carnelutti, Micaela Ramazzotti, Anna Galiena

Film Comedie, Dramă, Durata – 118 minute

De multă vreme am o distincție clară între metodele de relaxare pe care le aleg – mă refer aici la carte versus film. În timp ce în mintea mea cărțile au rolul de a mă ajuta să descopăr lucruri noi, să învăț ceva, să-mi deschidă orizontul, cel mai adesea filmele pe care le aleg au rolul de relaxare, de divertisment.

De aceea mi se pare oarecum „riscant” să urmăresc filme europene, pentru că pot fie să mă prindă și să îmi placă foarte mult, fie să mă facă să rămân cu o impresie neplacută.

Săptămâna trecută am fost la cinematograful Elvira Popescu și am fost surprinsă să descopăr un cinematograf plin, în mijlocul săptămânii, începând cu ora 20:30. Din fericire, filmul italian „Nebune de fericire” bifează toate elementele pentru a fi o peliculă pe placul meu și de recomandat altora – personaje puternice și bine conturate, o poveste credibilă, sentimente intense și un final optimist.

Sinopsis:

Filmul „Nebune de fericire” redă povestea a două femei total diferite care ajung să se apropie într-un context mai puțin obișnuit: în timp ce sunt internate la un sanatoriu de psihiatrie din Toscana.

Beatrice are o imaginație bogată și vorbeșe încontinuu. Se crede contesă miliardară și îi place să creadă că are liderii globali la picioare. Donatella este o tânără introvertită, fragilă, cu trupul acoperit de tatuaje, prizonieră a propriului mister. Amândouă sunt paciente la Villa Biondi, o clinică psihiatrică progresvă, dar sigură.

Timp de doua ore am ieșit din starea mea de zi cu zi și am intrat în universul lui Paolo Virzì în care am descoperit oameni dedicați meseriei, care au încredere în femeile din sanatoriul din Toscana și vor să le ajute să-și reia viața sau să-și contruiască una mai bună.

Urmărind povestea celor două femei care nu par a avea ceva în comun ajungem să intrăm ușor-ușor în universul lor, să înțelegem demonii care le bântuie. E destul de emoționant și cum ajung să se apropie și să se susțină una pe cealaltă, dar nu vreau să vă spun prea multe. Mi-a plăcut tare mult umorul de situație, am râs din plin la unele scene, alături de întreaga sală.

Film distribuit de Independenţa Film

Articol scris de Oana

Trailer: https://youtu.be/ikcsQBz8q4g

Una pura formalità (1994)

Filmul Una pura formalità (O simplă formalitate) care pare un thriller polițienesc cu ușile închise se transformă în duel verbal, în replici insinuante sau acuzatoare, în capcane. Un comisar intră în mintea presupusului criminal care va fi obligat să-și examineze viața și identitatea.

Tema elucidării unei crime este pretextul pentru o speculație filozofică, un proces de conștiință, o încercare de a se autoînțelege sau un purgatoriu tarkovskian, un sentiment zdrobitor al culpabilității kafkiene, absurdul care pătrunde brusc în viață sau ,,un chin” reciproc sartrian în spațiul închis al unei camere sordid polițienești  (și câte alte trimiteri am mai surprins!)

Asistăm la desfășurarea unei dialectici bine construite de comisar care îl apropie pe  ,,inculpat” de adevăr (iar pe noi ne bagă într-o ceață mai densă): un schimb bizar de replici prin momentele de derapaj ale inspectorului, în general sobru și sarcastic care devine volubil și expert în citate care abundă cam fără rost și interlocutorul său derutat și derutant, amnezic dar panicat,bâiguitor de fraze eliptice și contradictorii.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Jocul personajelor este bun chiar dacă duelul verbal e cam lung. Polanski în rolul inspectorului de poliție calm , tenace care s-a cultivat pentru a-și disimula decepția de a fi un ratat, Depardieu în rolul lui OnOff, scriitorul tulburat de demoni interiori , care se isterizează, care încearcă să –si suporte decăderea așternând pe hârtie durerile și singurătatea.  Decorurile  lui Giuseppe Tornatore din acest film sunt suprarealiste, surprinzător de sinistre,chiar dacă scenele de început sunt în pădure (aici efectele vizuale-noroiul diluvian,prim planul cu gura tevii unei arme și  efectele sonore-pistolul care se descărcă,  cântecul cucuvelei, respirația sacadată a unui fugar  ), mai apoi cu tipul arestat care e adus într-o clădire sinistră, izolată în care se află comisariatul, cu pereții îmbibați de ploaie, cu găleți în care e captată apa din tavan, cu mobilier vechi, minimalist unde începe meciul indoor.
Intenția regizorului pare să ne proiecteze într-un univers sordid, cu personaje dubioase, un scriitor amnezic, confuz în toate și inspectorul de poliție nemilos care gestionează un interogatoriu gen hipnoză regresivă. Nici sunetul nu e de colo, ci are un rol emoțional: spre sfârșit muzica lui Ennio Moriconne printr-un crescendo bine orchestrat urmat de o liniște perturbată de scurgerea ritmată în găleți a apei de ploaie și pac! declicul capcanei pentru șoareci pun la încercare nervii pentru punctul culminant peste care se suprapune finalul incert . De amintit că melodia  lui Morricone e pe versuri de Tornatore și interpretată vocal de însuși Depardieu.

Dar tot ce se întâmplă în fața ochilor noștri se pare că nu e real.  E o adevărată provocare în a nu ne lăsa ,,duși” de diferitele efecte cinematografice dar și personajul OnOff, scriitorul cu nume ciudat gen InspirăExpiră, îmi sugerează oboseala existențială, acel ,,capăt al puterilor”. OnOff ne dă multe alte indicii:
 -de mai multe ori afirmă că acest loc și aceste personaje nu pot  exista, că nu i se întâmplă lui acest arest ,nici interogatoriul
 -nu funcționează telefonul, nu își poate cere un avocat
 -spune că nu mai scrie de câțiva ani dar la perchiziție (dacă a fost efectuată?) se găsește un roman în lucru
 -are un comportament absurd (scenele din baia comisariatului)
 -nu își amintește deloc ( sau se preface ) ce a făcut în ultimele ore
 -nu are acte de identitate
 -nu-și poate justifica fuga noaptea prin pădure pe ploaia torențială
 -comisarul îi cunoaște mai bine biografia și i-a citit toate operele
 -biografia se dovedește cu totul falsă -OnOff  ,, Ziarele, fotografiile , telejurnalele, interviurile au rolul să ascundă adevărul despre noi”.
 -răspunsurile la interogatoriu se cristalizează după câteva acte de violenţă

– teoria punctului virtual (punct din spaţiu în care se întîlnesc prelungirile razelor luminoase care au venit în contact cu un sistem optic -oglindă, lentilă) prin care OnOff  explică cum ,,undeva , se poate ca ceea ce nu e real să  existe.”  : o lume paralelă , o parabolă?

-la sfârșit nu există nici un proces -verbal

Ce ar putea fi adevărat în toată povestea:

– adevărată biografie
-vizita femeii iubite
-succesul real al scriitorului

-personajul Faubin care i-a marcat viața

-pierderea simțului realității

 – alunecarea pe panta autodistrugerii

-inevitabila singurătate în care rămâne doar cu el însuși

-decăderea morală


Scriitorul se va fi liniștit odată cu multe clarificări ale proceselor sale de conștiință? Oricum îi mulțumește inspectorului că l-a tratat cu profesionalism. Impresionantă este scena în care Depardieu, la pământ, este ,,liber” să stea pe spate cu abdomenul expus … în toată splendoarea sa, precum gângania kafkiană.

Giuseppe Tornatore ,,Primarily  it is   a story about anxiety, this modern state of mind . And on how to resolve this anguish of spirit. It is also a reflection on the moments of our lives that escape us. The human being, through a refined mechanism of self-defense, forgets the painful experiences. I focused on this minute moment when consciousness slips from one dimension to another without realizing it”.