Silicon Valley la ultimul sezon

Al șaselea și ultimul sezon al comediei Silicon Valley surprinde mica companie Pied Piper, care a debutat într-un hostel de hackeri, după ani întregi (şi sezoane, sic!) de false începuturi, la fel de mare ca și celelalte companii din San Francisco. Deja Pied Piper începe să se confrunte cu aceleași probleme ca şi competitorii săi )colectarea datelor personale ale utilizatorilor şi nevoia de bani), care distrug ideile generoase ce-i animau la început.

Ajuns treptat o prezență legitimă și cu timpul un jucător tot mai important în industria IT, liderul Richard (jucat de Thomas Middleditch) încearcă să-și mențină integritatea, în condițiile în care prin fața ochilor îi trec sume tot mai mari de bani. Ce a deosebit de la început compania lui de competiție, angajamentul de a nu se atinge de datele utilizatorilor şi de a construi un internet al tuturor, este ameninţat.

Așa cum va afla Richard în scurt timp, păstrarea principiilor are un preț într-un domeniu care se dezvoltă într-un ritm atât de rapid și care este nemilos cu participanţii săi. Cu toate că a reuşit să o atragă şi să o păstreze pe Monica (Amanda Crew) în echipa lui, Richard riscă să-l piardă pe Jared (Zach Woods), care nu se mai simte confortabil în noul Pied Piper, pe care îl vede tot mai departe de compania în care s-a înrolat.

Observând că Pied Piper a crescut și are alte necesităţi, Jared este atras oarecum inconştient (vezi faza cu maşina) înapoi spre hostelul condus acum de Big Head (Josh Brener) și Jian-Yang (Jimmy O. Yang). Între timp, la birourile scumpe ale Pied Piper, Dinesh (Kumail Nanjiani) și Gilfoyle (Martin Starr) se confruntă fără prea mare succes cu cu responsabilitățile funcțiilor de manageri de mari echipe.

Până și Gavin Belson (excelent în rol Matt Ross) refuză să-și abandoneze compania, chiar dacă aceasta e în curs de a fi asimilată, și se îndreaptă spre o direcție anti-tehnologie. În timp ce tinerii geeks de la Pied Piper se confruntă cu stresul de a administra o organizație în creștere și situațiile sociale incomode care vin la pachet cu asta, „Silicon Valley” promite o concluzie e amuzantă, isteață și mai ales care se potrivește cu eroii tehnologici stângaci.

Reclame

Înstrăinați (serial TV)

M-am uitat la el ca la o curiozitate, inițal pentru jocul de cuvinte din titlu, Before + foreigners = Beforeigners, apoi pentru subiectul (auto)ironic. Un polițist din Oslo se trezește cu un partener viking, unul (una, de fapt) cu nume imposibil de reținut: Afhildr Enginnsdottir. Hmm, primul polițist viking?

În treacăt fie spus, tot un serial nordic autoparodic – căci cine putea să-și bată mai bine joc de Vikingi decât ei înșiși? – de pe Netflix mi-a atras atenția și luna trecută: Norsemen. Vi-l recomand cu căldură, până la următoarea serie din Vikings.

Revenind la Beforeigners, nordicii își ironizează aici corectitudinea politică și răbdarea cu care-și privesc (primesc?) migranții. Dar dacă migranții ăștia ar fi chiar ai lor, persoa-ne care vin din trecutul lor eroic, din trei perioade de timp diferite: epoca de piatră, epoca vikingilor şi de la sfârşitul secolului al XIX-lea?

b2Bun, asta e premiza din 2014, iar acțiunea serialului se petrece cinci ani mai târziu, când migranții ajunși inexplicabil aici s-au adaptat cumva vremurilor moderne, societatea asigurându-le integrarea, ducând acceptarea diversității și a corectitudinii politice pe coordonate absurde, atemporale.

Apar desigur şi ONG-uri care sprijină coabitarea indivizilor cu probleme de identitate, care cred că s-au născut în secolul greșit, în comunități trans-temporale. Cu toată dramedia SF care se străduie să facă povestea asta plauzibilă, nu poți să eviți paralela între lumea din Fremvandrerne și realitatea norvegiană a ultimilor ani, cea în care imigranții din țările sărace ale Orientului Mijlociu chiar par din altă lume.

Refugiații (numiți în serial timp-migranți) le vor fi produs localnicilor o frică de străini şi probabil aceeași consternare ca și cum ar fi venit direct din Evul Mediu – un mesaj, desigur, livrat în subsidiar.

 

”The Truth ”/ ”La Vérité ”, 2019

Prezentat în premieră la Festivalul  filmului de la Veneția , din august 2019   ”The Truth ” /”La Vérité ” ,  filmul dramatic franco-japonez realizat de regizorul   Kore-eda Hirokazu , cineastul nipon care a câștigat anul trecut Palme d’Or la Cannes, cu „Une affaire de famille „, a entuziasmat pe mulți, nu doar cu simpla prezență în program ci și după vizionare, când , chiar după ce i-a căzut  o stea, două, nu i-au pierit toți elogiatorii. Este primul film a lui  Kore-eda Hirokazu , realizat în afara Japoniei, cu staff-ul străin, într-o țară europeană …emancipată de secole, în moravuri și cu un alt temperament decât  stilul  reținut al nativilor din  Japonia.  Kore-eda și-a asumat niște riscuri, filmând  într-un mediu  străin, în altă limbă, cu colaboratori străini. I se reproșează regizorului că filmul este prea sentimental, tendință până acum străină lui. Dacă mă gândesc la rolul protagonistei, găsesc că este foarte tranșant, mai ales pentru o femeie, ceea ce nu e prea „larmoyant”. Chiar dacă personajele nu au un comportament reținut , ci vorbărie,  certuri,  eu nu i-aș imputa  regizorului  acest  aspect; franțuzoaicele nu sunt deloc  încuiate ! De exemplu, protagonista are replici  foarte dure, între  două  fumuri de țigară. Tema  predilectă a filmelor lui Kore-eda Hirokazu este familia: sub acest aspect regizorul rămâne el  însuși, chiar dacă profunzimea psihologică și filozofică a acestui film este discutabilă. În afara acestei tematici fetiș,  mai regăsim la regizorul nipon și  similarități la nivelul  ritmului , muzicii chiar   și a dialogurilor, cu alte filme ale sale. Intriga  filmului este declanșată odată cu citirea memoriilor , niște fake-uri pe care familia șocată , le va dezvălui .
Distribuția  este de elită și nu aș reproșa prea multe interpretării : Catherine Deneuve, Juliette Binoche, Ethan Hawke ,…

 

Sinopsis

Mare  star al  cinematografiei  franceze,  Fabienne cu o carieră  fabuloasă, este  foarte  iubită de public, până când , după ce o cheamă acasă,  la prezentarea memoriilor sale , pe fiica sa Lumir, o scenaristă auto-exilată , stabilită cu familia  ei  în Statele Unite , percepția fanilor  față de  vedetă se va schimba .  Relația mamă – fiică a fost totdeauna complicată, dar la reîntâlnirea celor doua femei, atmosfera devine tot mai tensionată: adevăruri ascunse, ranchiune nemărturisite, iubiri imposibile , ies la lumina zilei . Fabienne tocmai este în toiul filmărilor unui S.F., unde întruchipează rolul unei fete bătrâne a cărei mamă a rămas tânără pentru totdeauna. Realitate și ficțiune se întrepătrund, obligându-le , pe mamă și fiică să se regăsească.

În artă ca și în politică

GettyImages-1170698279-1024x683

Serenity – Calmul dinaintea furtunii, 2019

„Serenity” / Calmul dinaintea furtunii este un psiho-thriller fantastic terminat în 2019 de scenaristul și regizorul Steven Knight. Knight este scenaristul  tuturor  filmelor sale iar, cu scenariul filmului  Dirty Pretty Things (2002) a fost nominalizat la Oscar de Academy Award for Writing Original Screenplay și BAFTA Award for Best Original Screenplay. Revenind la Serenity, în rolurile principale joacă actorii Matthew  McConaughey, Anne Hathaway, Jason Clarke, Djimon Honsou și încă splendida  Diane Lane, într-un rol atipic pentru ea.

La început, filmul încântă mai ales cu ambianța paradisiacă creată prin imagini superbe: imensitatea albastră cu aparența unui  infinit, afișează cu ostentație urzeala visului, zoom-urile asupra detaliilor și planurile largi ale mării și cerului,  decorurile simple și atrăgătoare, casele pe piloni, stâncile, sătucul turistic – recreează specificul unei  insule  pescărești cu orgoliul și  încrâncenarea căpitanului de vas  pescăresc Baker Dill de a prinde cel  mai mare ton din zonă;  de aceea organizează pe vasul său concursuri  de pescuit pentru  turiștii  care doresc să trăiască  momente  palpitante.

Presupuneam că subiectul  va fi ceva asemănător cu acela al revanșei  lui  Ahab versus Moby Dick. Nuuu, au urmat clipe de plictiseală, până când ne trezim că, de fapt, povestea  a luat o  turnură  neașteptată,  într-o realitate paralelă sau consecutivă (?), odată cu apariția lui Karen,  fosta soție a lui Dill, care  îl  imploră pe  acesta s-o salveze pe ea și pe fiul lor, Patrick, de violența actualului soț, Frank. Dill este copleșit de amintiri  dureroase și chinuit de  faptul că trebuie să ia o decizie importantă. Oricum,  datele scenariului par schimbate: acțiune, violență, momente  pasionante și  pasionale care duc la un final neașteptat!

După acest  twist, intriga pare să devină ridicolă, ceea ce duce la pierderea forței narative de până atunci, dar tematica  complexă  (violența  în familie, refugiul  copiilor abuzați în spațiul virtual, conflictele  interioare  legate de a decide cu maximum de responsabilitate), chiar dacă nu face din „Serenity”  o capodoperă,  pentru mine a meritat să-l vizionez!

Filmul (des)considerat de o mare parte  a criticii  americane drept cel mai  prost din 2019, a fost blamat și de mulți spectatori care probabil și-au  pierdut  răbdarea  la început și, ori  nu s-au mai  uitat  la film, ori  s-au  dedat  ronțăitului de pop-corn.  Nu afirm că e o capodoperă, dar am văzut multe  filme mult mai slabe şi premiate, nu cu Zmeura de aur.

Acum,  după  spoilăreală, vă ofer și două din  indiciile  ascunse  (și nu prea), care ne scapă dacă nu suntem atenți: protagoniştii suntde fapt personajele unui joc video iar personajul  Backer Dill  este, de fapt, tatăl decedat al  băiatului care a creat jocul. Despre film au mai scris Lucian aici și Marius pe dincolo.

Solteras (2019) – singurătate cu beneficii

Tot mai mulți oameni se tem de singurătate, tratând eşecurile din cuplu ca tragedii personale, ca și cum eșecurile nu s-ar împărți la doi (sau trei). În consecință, trece de la o relație la alta fără a lăsa timpul să vindece rănile și pică din lac în puț.

Cu toată presiunea socială pentru viața trăită în cuplu (tratată de regizorul grec Georgios „Yorgos” Lanthimos în celebrul său film The Lobster), filmele momentului încearcă să acrediteze idei „progresiste”, cum că o viață trăită de unul singur – și mai ales de una singură – poate aduce mai multe beneficii decât s-ar aștepta protagoniștii acestui scenariu.

Probabil că acest postulat funcționează mai bine la femei, ceva mai influențate de mitul romantic, al iubirii „ca-n filme”, cărora li se adresează o producție recentă ca Solteras. O altă idee cu priză la publicul feminin este că singurătatea dezvoltă independența emoțională.

În consecință, singurătatea poate ajuta relațiile viitoare, pentru că persoana trecută printr-un asemenea „stagiu” ar fi mai stabilă emoțional, în urma experienței.

Având pe afiș traduceri ca Bachelorettes (burlăciţele), filmul mexican a luat premiul audienţei la Festivalul International de Film Minneapolis St. Paul. Mai important, la un buget (estimat) de sub 1,5 milioane $, acesta a vândut până acum bilete de peste 3 milioane $, semn că ideea a prins…