Ready Player One (2018) – „Nu pot să cred că nu ai văzut The Shining!”

Steven Spielberg revine pe ecrane cu o adaptare după romanul science-fiction de succes al lui Ernest Cline, Ready Player One, şi reuşeşte să contruiască o lume plină de referinţe pop culture şi efecte vizuale care mai de care mai savuroase, care duc filmul undeva la limita dintre animaţie şi live-action judecând după durata copleşitoare în care acţiunea se petrece în lumea virtuală.

În anul 2045 realitatea este tot mai anostă şi oamenii aleg să se refugieze în mare parte a timpului în OASIS, un univers virtual unde poţi deveni cine vrei şi să faci aproape tot ce vrei, interacţionând cu ceilalţi jucători sau nu. OASIS este creaţia geniului, şi totodată introvertitului, tocilarului dacă vreţi, James Halliday (Mark Rylance), cel mai deranjant clişeu din film, acceptabil doar datorită prezenţei reduse pe ecran şi interpretării reuşite a lui Rylance. După moartea acestuia, toată averea sa şi controlul asupra acestui lumi virtuale îi vor reveni celui care va reuşi să dezlege un numar de ghicitori şi să găsească în OASIS cele 3 chei ascunse de acesta, ghicitori puternic înrădăcinate în copilăria şi tinereţea sa, de unde acest izvor de referinţe pentru anii ’80 şi ’90.

MV5BMTA0ODE3NTkzMzVeQTJeQWpwZ15BbWU4MDAwNTAxODQz._V1_SY1000_CR0,0,674,1000_AL_Astfel, Wade Watts (Tye Sheridan), un simplu tânăr din suburbii, devine primul care să găsească una dintre aceste chei şi atrage astfel atenţia corporaţiei IOI, condusă de Nolan Sorrento (Ben Mendehlson), care are de gând să preia controlul OASIS-ului şi să îl transforme într-o puternică armă de… marketing? (nu e foarte clar). Da, filmul este plin şi de astfel de idei despre controlul maselor, influenţa tehnologiei în viaţa cotidiană, pericolul la care ne expunem dezvăluindu-ne identitatea on-line şi însemnătatea unei vieţi trăite în lumea reală şi nu în mediul virtual.

Dar nu vreau să tărăgănez prea mult pe tema asta, pentru că spre deosebire de The Post, ultimul film al lui Spielberg, RPO este doar despre un singur lucru: distracţie, distracţie, distracţie. Şi da, după cele 2 ore şi 20 de minute de film pot spune că am avut parte de toată distracţia pe care mi-aş fi dorit-o. Un prieten mă întreba după film dacă i-aş recomanda cuiva să dea banii ca să îl vadă în cinema. Aş recomanda cu precădere celor care sunt pasionaţi de filme, jocuri, şi pop culture în general (aşa-numiţii „geeks”), pentru ceilalţi, dacă nu vă ştiţi atraşi de genul SF, s-ar putea dovedi plictisitor sau pueril, deşi glumele puşcă la un public mai larg, personajele sunt interesante şi relaţiile lor credibile, chiar dacă pentru prima jumătate a filmului singura faţă umană este cea a lui Wade, tranziţia între lumea reală şi cea virtuală este suficient de insesizabilă încât nu mai contează că ceea ce vedem sunt personaje CGI, ele funcţionează ca nişte caractere complet umane.

Pe lângă nenumăratele (în cel mai profund sens al cuvântului) referinţe vizuale sau verbale de la Back to the Future, la The Iron Giant, la John Hughes, la Mass Effect, la King Kong, filmul este presărat cu glume (cele mai bune livrate de I-R0k, interpretat vocal de T.J. Miller) şi concepte tehnologice inventive care arată impresionant, mulţumită muncii incredibile depuse pentru imaginea filmului. În alte capitole nu excelează cu adevărat, sunt prezente şi câteva personaje sub-dezvoltate, avem parte de mai multe clişee specifice genului, dar judecând după atmosfera generală aş spune că nici nu s-a dorit mai mult decât o experienţă vizuală şi plină de nostalgie pentru cei mari, iar atractivă pentru cei mai mici. Din acest punct de vedere au reuşit pe deplin.

În încheiere vreau să menţionez că scena mea preferată din film este un omagiu adus pentru The Shining (de unde şi replica din titlu), foarte reuşită, aproape horror dacă n-ar fi fost atât de amuzantă, scenă folosită impecabil ca instrument de avansare a poveştii. Hat’s off!

Anunțuri

Barry

Una din descoperirile lunii trecute în asteptarea noilor ediții din Miliards, Sillicon Valley și (luna asta) Westworld este o comedie neagră, un serial original HBO disponibil doar pe HBOgo. Nu am nici timp să scriu un eseu prelung despre el, așa că voi fi încerca să fiu succint:

Barry este genul de film absurd la care de regulă nu mă uit, pentru că are o premiză de care e total improbabil să te lovești în viață: un killer deprimat își descoperă întâmplător pasiunea pentru teatru în timp ce așteaptă un „subiect”. De aici curg o grămadă de întâmplări aiurea cu niște ceceni, în paralel cu adaptarea lui Barry la noua sa vocație. Aparent, suntem într-un absurd total.

Dar spre deosebire de grosul serialelor de azi în care toate se întâmplă în ultimul episod din sezon, iar până atunci trebuie să suporți tot felul de personaje de umplutură și mesaje ale propagandei progresiste, aici e totul clar din start: avem de-a face cu un singur tip cu damblaua lui, care se mai și îndrăgostește de o chelneriță.

În plus e și scurt (24 minute cu generic) așa că e numai bun de văzut seara 😉 În rolul principal este Bill Hader, care a creat și a produs serialul împreună cu Alec Berg (Silicon Valley). Dacă e destul de clar că nu prea ai cum să te identifici cu personalul, rămâne cealaltă variantă: fascinanta lume a teatrului din Los Angeles.

Sinopsis: șeful Fuches, îl trimite pe Barry într-o misiune în Los Angeles. Barry își urmărește victima la un curs de actorie și este atras de grupul de studenți și, în principal, de Sally, o colegă de curs. Barry hotărăște să înceapă o viață nouă în acestă comunitate, dar trecutul său nu îl lasă în pace. Primul episod poate fi urmărit aici.

Ready Player One vine în cinematografe

Bazat pe cartea omonimă a lui Ernest Cline, Ready Player One este ultima realizare regizorală a lui Steven Spielberg, care promite o aventură SF într-o lume virtuală, un gen deja consacrat lui. „Ready Player One: Să înceapă jocul” îşi plasează acţiunea în viitor, unde toată lumea este conectată prin intermediul unei realităţi virtuale denumită OASIS, în care tânărul Wade Watts (Tye Sheridan) umblă în căutarea unor chei ascunse care i-ar aduce celui care le găseşte o avere imensă şi controlul asupra OASIS-ului.

Filmul este produs de Warner Bros. Pictures şi este distribuit la noi de Vertical Entertainment, începând cu 30 martie, pe toate ecranele din ţară.

 

Anihilare

Annihilation este un SF ciudat, ecranizarea unei cărți premiate pe care n-am citit-o, dar am dat o căutare pe google în urma căreia m-am lămurit cum că autorul său Jeff VanderMeer este reprezentativ pentru genul weird SF. Filmul te duce cu gândul la „Picnic la marginea drumului”, cam aceeași idee, doar ca mai…. modern și în același timp mult mai schematic în desfășurare.

Spre scuza romanului science fictionhorror al americanului VanderMeer, am notat că acesta este doar primul volum al trilogiei Southern Reach, iar următoarele sunt din ce în ce mai bune. Cât despre ecranizare, dacă ați citit cartea fratilor Arkadi și Boris Strugatki sau ați văzut „Călăuza” lui Tarkovski, nu prea are sens să vă pierdeți vremea cu Anihilarea, pentru că în afară de o actriță bună (Natalie Portmann) nu aduce nimic nou pe ecran.

Filmul este încadrat în genul SF horror, în realitate e un soi de pastiluță ambiguă pentru noua generație: ne temem că ăia ajunși aici cu un meteorit or să ne invadeze ADN-ul, dar după ce-i distrugem ne dăm seama că nu prea știm ce aveau de gând, de fapt, și ne trece așa o vagă senzație de remușcare, după ușurarea că i-am distrus noi pe ei și nu viceversa.

De văzut doar dacă n-aveți somn și vă lipsesc senzațiile tari. Eu unul am cam adormit la el. Recomand de pe Netflix un film mai ieftin dar cinstit, cum este OA. Sau, din aprilie, am înțeles că bagă seria Monty Python, iar până atunci puteți revedea Brazil de Terry Gilliam. Măcar o să vă distrați.

Seriale noi pe HBO

Pe HBO GO două din serialele mele preferate au sezoane noi Silicon Valley ajunge la sezonul 5, iar la Billions/Miliarde începe sezonul 3. Am făcut abonament și la Netflix dar în afară de câteva documentare reușite nu pot să spun că am remarcat mare lucru. Mă refer la Comedians in Cars Getting Coffe și la The World’s Most Extraordinary Homes. Primul nu este documentar, ci mai degrabă un talk show itinerant, în care Jerry Seinfeld își ia interlocutorii cu o rablă și-i duce în diverse cafenele ca să-i facă privitorului poftă de o cafea aromată.

Photo: Jeff Neumann/SHOWTIME

Revenind la HBO,  Miliarde are un debut la fel de antrenant ca în seriile precedente. Vorbim de o dramă contemporană (gen și bogații plâng) despre cum se împletește politica cu lumea financiară din New York. Un manager de fonduri speculative – Bobby „Axe” Axelrod și bizarul procuror (excelent Paul Giamatti în rol) Chuck Rhoades fac un joc periculos care nu poate avea decât un singur câștigător.

În primul episod al noii serii, ”Tie Goes to the Runner”, managerul fondurilor speculative pare să treacă în fundal, lăsând alte personaje la cârmă, ceea ce nu mi se pare mare pierdere; personajul nu mi se părea unul cu cine știe ce carismă.

Serialul se difuzează începând de luni. La fel de bun, dar de altă factură (o comedie spumoasă) mi se pare Silicon Valley, unde Richard Hendricks și mica sa echipa tehnică de la Pied Piper se apropie în sfârșit și ei de succes în sezonul 5 al serialului nominalizat la premiile Emmy. Dacă Milardele sunt făcute să te țină în priză (de văzut dacă n-ai ce face de Sărbători), schimbările prin care trec cei de Silicon Valley te vor destinde cu siguranță.