Westworld

Nu știu alții cum sunt dar eu, când vine vorba să aleg între două filme, îl nimeresc întâi pe cel mai prost. Cred că de-asta există blogurile de specialitate, ca să evităm greșeala asta în care picăm și să nu mai alegem filmele după subiect sau actori, ci după un criteriu mult mai simplu: dacă merită sau nu timpul pierdut.

Westworld propune multe teme de reflecție pornind de la un subiect, cel puțin aparent, simplu. Ajunși într-un parc tematic western, utilizatorii se bucură de o experiență virtuală greu de deosebit de lumea reală. Singurul detaliu care-i menține în avantaj este faptul că ei știu că e doar un joc, în timp ce androizii evoluați, numiți gazde, nu au conștiință de sine. De fapt, acest parc este doar fundalul filmului, care suscită interpretări și reușește să ridice întrebări.

Ce se întâmplă în seria a II-a când androizii evoluați reușesc să treacă de această condiționare? Observăm că gazdele inteligenței artificiale, chiar construite după chipul și asemănarea lor, sunt exact opusul oamenilor. Spre deosebire de oameni, care sunt ei înșiși doar când sunt offline, gazdele IA sunt vulnerabile online. Din partea a II-a a seriei, parcurile tematice se amestecă iar protagoniștii din WestWorld ajung și în SamuraiWorld.

O altă întrebare interesantă din primele episoade ale celei de-a doua serii sună așa: visele sunt doar zgomot de fond, nu sunt reale. Ce este real atunci? Doar ce este de neînlocuit. Lisa Joy și Jonathan Nolan au recunoscut că toate aceste întrebări și răspunsuri sunt rezultatul dialogurilor dintre ei despre IA. Subiectul inteligenței artificiale ocupă agenda internă a majorității companiilor din tehnologie, dincolo de business-planul la vedere.

Recent, Google a prezentat o tehnologie numită Duplex, asemănătoare cu Google Assistant de pe telefoane, în care computerul „învață” un domeniu, un subiect de discuție, și poate purta o conversație naturală cu o altă persoană. Această tehnologie a trecut testul Turing care testează dacă IA poate imita o persoană umană, suficient de bine pentru a nu fi recunoscută de partenerul de discuției. Alan Turing, unul dintre titanii informaticii, a propus ca testul să fie unul bazat pe dialog.

Un om comunică, prin mesaje text sau prin voce, cu un computer – fără a fi informat despre această situație. Când computerul îi răspunde la fel de bine, fluent și natural ca o persoană umană, iar subiectul testului nu-și poate da seama că vorbește cu o mașină, atunci se spune că acel computer trece testul Turing. Aici am ajuns, iar Westworld este despre ce implică toate astea.

Reclame

Și ne iartă nouă datoriile noastre…

Spre deosebire de asiatici, pentru care munca aduce cu o datorie, pentru europeni recuperarea datoriilor poate fi o muncă. Iar când vine vorba de italieni „munca” asta capătă valențe nebănuite. Povestea din „Forgive Us Our Debts” este, aparent, una simplă.

Eroul principal, Guido (Claudio Santamaria) își duce traiul cam de azi pe mâine, după ce-și pierde jobul de magazioner: bea câte un pahare împreuna cu Rina (Flonja Kodheli), noua barmaniță din cartierul său de periferie din Roma, sau cu bătrânul profesor (Jerzy Stuhr) care îi este vecin și un personaj enigmatic. Relațiile din acest trio de cunoscuți evoluează lent, în paralel cu subiectul principal.

Antagonistul său este Franco (Marco Giallini), un experimentat recuperator. Înger în sânul familiei și demon la muncă, Franco își găsește echilibrul prin scurte spovedanii la biserică și prin sesiuni matinale de jogging pe aleile cimitirului din spatele blocului său. De fapt așa începe filmul „Rimetti a noi i nostri debiti”, cu o coloană sonoră inspirată, care-i însoțește pe cei doi, subliniind momentele importante ale acțiunii.

Franco trebuie să se ocupe de instruirea naivului Guido, iar combinația dintre cei doi este una  neconvențională: recuperatorul este un bărbat năbădăios și captivant, cu o atitudine de neconceput pentru învățăcel, iar acesta, cu tot caracterul său rezervat și solitar, devine pentru Franco o carte deschisă.

Nu doar profesorul vecin este interpretat de un actor din est, ci și femeile sunt, ca în filmele de început ale lui Kieślowski, blonde și estice – v. Agnieszka Żulewska, interpreta soției lui Franco. N-am mai auzit până acum de regizorul Antonio Morabito (a mai regizat în 2013 Il venditore di medicine), dar după acest film mi se pare un cineast de urmărit.

 

 

 

Deadpool 2 (2018) – „Îmi place dubstep-ul”

The Merc With a Mouth, sau Deadpool, sau Ryan Reynolds revine pe ecrane după succesul neașteptat de mare care a fost Deadpool (2016) și este exact ce așteptam. În stilul caracteristic avem o comedie (pe alocuri neagră, foarte neagră) plină de referințe pop-culture, majoritatea direcționate către celelalte francize cu super-eroi, toate pe fondul unei povești ce are ca temă de data aceasta familia (față de prima parte în care tema principală a fost iubirea).

MV5BMjMzMjU2NTAxOV5BMl5BanBnXkFtZTgwMDAwNjQxMzI@._V1_SY1000_SX1000_AL_Și toate elementele sunt prezente la un potențial aproape maxim, mai puțin însăși povestea, baza pe care sunt construite toate scenele, fie ele de acțiune, comedie sau emoționale. Dar, după primul Deadpool, nici nu am intrat în sală așteptându-mă la un scenariu de Oscar („sloppy writing” cum ar zice chiar Deadpool).

Dacă prima parte a fost un risc pentru studiourile Fox, bugetul fiind unul redus, aici remarcăm din prima un interes crescut, atât prin cantitatea de efecte speciale și decorurile de amploare, cât și prin prezența unui mai mare număr de personaje – multe noi, multe apariții scurte (chiar și de câteva frame-uri). Din personajele nou introduse se remarcă Domino (Zazie Beetz) si Cable (Josh Brolin), a căror prezență dă oportunitatea unor interacțiuni interesante și amuzante cu Deadpool, dar care nu plictisesc nici în absența lui. Cable, promovat ca marele antagonist, nu se face însă simțit atât cât mi-aș fi dorit și este sub-utilizat având în vedere abilitățile sale și importanța pe care o are în universul X-Men.

La fel ca și în prima parte, reflectoarele sunt îndreptate asupra umorului care funcționează foarte bine, chiar mai bine pentru cineva investit în ce înseamnă benzi desenate și filmele inspirate din ele, iar violența este dusă la un cu totul alt nivel (aviz pentru persoanele mai sensibile), de cele mai multe ori motivată tot prin umor.

Puțin mai lung, puțin mai lucrat, însă nu la fel de memorabil, Deadpool 2 merită vizita în cinema chiar și pentru cineva care nu e la curent cu ultimele apariții Marvel sau DC, cu atât mai mult pentru cei care sunt. Și dacă sunteți, nu vă ridicați 2 minute de pe scaun, pentru că am văzut multe scene după credite, dar ce veți vedea aici le bate pe toate, o dovadă de auto-ironie neîntâlnită altundeva.

Miliarde

În ultimele două episoade (7 și 8 din seria a III-a) din serialul Billions, protagonistul Bobby Axelrod, un administrator de fonduri speculative, se întâlnește de două ori cu cryptomoneda. Dacă în episodul 7 îi dă unui trader pe care l-a manipulat puțin (cu ajutorul unei femei) ca să spună ce trebuia un stick USB, în cel de-al 8-lea chiar secretarul trezoreriei îi întinde un card, propunându-i să-i achite comisionul tot în crypto.

Stickul pentru Mafee conținea o primă de un milion de dolari pentru că totul a ieșit bine la procuratura statului New York. Și comisionul pretins de secretarul trezorerie era tot în cryptomonedă, care nu poată fi urmărită. Cred c-ați auzit tot mai des în ultima perioadă de acești bani minați de computere. Cei pasionați de bitcoins și tehnologia blockchain, știu că  mai nou cei din fondurile de investiții speculative sunt interesați de cryptomonede.

La acel nivel, așa cum arată și „Bilions”, se învârt comisioane foarte mari, iar cei implicați nu vor să-i întrebe IRS/HMRC de proveniența sumelor. Așa că pui frumos comisionul aferent tranzacțiilor pe stick-uri USB sau în paper wallets și-l plimbi când vrei, unde vrei, fără să lași urme prin registrele băncilor. Miliarde este disponibil pe HBO și HBOgo.

După „John Adams” am crezut că Paul Giamatti a ajuns la apogeul carierei, dar aici face un rol și mai bun. Mi-au mai plăcut și rolurile feminine făcute de Maggie Siff și Asia Kate Dillon. De neratat.

The Pleasure Garden (1925)

Acum vreo doi ani au fost restaurate nouă  filme mute  realizate  între 1925 și 1929 de inegalabilul cineast  Alfred Hitchcock, care sunt dorite de fanii săi dar vizionate mai mult în cadrul unor festivaluri unde, în general, spectatorii sunt cinefili pricepuți! Aceste filme sunt prețioase, în primul rând, pentru că sunt o raritate, sunt foarte…vizuale și ne dezvăluie începuturile „în meserie” ale marelui regizor. 

În 26 mai 2018  publicul  TIFF  va putea viziona la  Castelul  Bánffy  de la Bonțida  pelicula  ,,Grădina plăcerilor” (1925), primul film oficial al  maestrului suspansului , regizorul  Alfred Hitchcock , după ce a avut câteva filme neterminate dar și un short și un lung-metraj  care s-au pierdut.  Filmul mut va fi acompaniat live de ansamblul de cameră Notes & Ties.

Cu titlul original The Pleasure Garden, filmul pe care îl voi prezenta pe scurt, are prea puține în comun cu mult mai  celebrul triptic ,,The Garden of Earthly Delights” a pictorului  Hieronymus Bosch (deși alegerea titlului nu-mi pare cu totul întâmplătoareEmoji…)  și face parte din primele  melodrame hitchcockiene, un stil pe care îl va abandona rapid pentru realizări mai robuste în care își va dovedi gustul pentru  creațiile horror !

,,Grădina plăcerilor” este adaptarea romanului lui  Oliver Sandys și ne poartă în lumea strălucitoare și pestriță a  music-hall-ului. Este o dramă  în jurul a două cupluri care cunosc trădarea,  minciunile, abandonul.  Pentru că filmul  nu are dialog vorbit,  iar decorurile sunt puține, îmi pare că și azi poate impresiona prin puterea sentimentelor!

Chiar dacă  filmul  e melodramatic și foarte moralist (,,se purtau” la acea vreme astfel de opere artistice), cu acțiunea ușor previzibilă, observăm, totuși, că sunt surprinse destul de complex  relațiile între personaje  iar acțiunea este bine stăpânită și destul de captivantă. Are și umor (uneori involuntarEmoji, datorită mijloacelor rudimentare, de pe atunci, ale scenografiei).

Musai să remarcăm câteva procedee de avangardă paralelismul divergențelor (evoluția și soarta cuplurilor),  punerea în abis (scenele de la început când trupurile fetelor sunt urmărite cu privirea hulpavă, prin lentilele ochelarilor domnilor cam… trecuți. Un voaieurism destul de ludic și cu atât mai pervers și în scena în care fetele se dezbracă înainte de culcare și   camera face un du-te vino  de la una la cealaltă interpretă.

Actorii chiar joacă bine,  într-o gamă  largă de  trăiri, tandrețe, erotism, disimulare și  se prefigurează câteva constante ale filmelor de mai târziu : nelipsita blondă diafană, scara spiralată care provoacă renumitul ,,vertigoEmoji,  ambianța tulbure. Remarcăm câteva planuri remarcabile și o idee  promițătoare de  montaj .