Blade Runner 2049

La treizeci și cinci de ani de la Sf-ul , devenit cult , Blade Runner 1982,  de  Ridley Scott , bazat pe romanul  lui  Philip Kindred Dick ,, Do Androids Dream of Electric Sheep? „s-a lansat filmul ,,Blade Runner 2049” cu Ridley Scott  producător, regia  Denis Villeneuve , distribuția  Ryan Gosling, Harrison Ford , pe post de ,,omologi”  din vremuri diferite .
Romanul a fost scris în 1968 când viitorul destul de apropiat în 1992 , părea cam fără …viitor  fiind prezentat într-un mod prăpăstios din cauza unor mari incertitudini geo-politice, a tensiunilor dintre cele două ,,lagăre”: capitalist și socialist .
Primele modele de androizi erau mai ușor de depistat datorită inteligenței lor limitate. Pe măsură ce tehnologia s-a  îmbunătătit, vânătorii de recompense au fost obligați să facă teste de empatie pentru a-i deosebi pe oameni de androizi . Rick Deckard urmărește androizii renegați care și-au luat identități umane (adică nu mai sunt obedienți).
Blad Runner 1982 a impus o viziune și o estetică a viitorului ,a unei lumi post apocaliptice oprimante , sumbre și reci. Mulți critici de specialitate consideră acest  film S.F.  unul dintre cele mai mari  din sec XX !

Cu ce să vină actualul realizator, încercând să rămână fidel cumva primului film. ! La ce s-a ajuns? La o copie onestă , dar săracă în idei, poate intenționat s-o fi renunțat la aspectul psihologic, social pentru că s-a ajuns în acea etapă a Omenirii -surogat în care sentimentele, compasiunea sunt eradicate? Ei, dar creierele sunt oare și ele setate pentru submediocritate? Pe lângă intriga alambicată, lentoarea inutilă a unor scene, lungimea filmului ,2h40, rămâne în esență, rețeta veche Villeneuve a pedalat atunci pe efecte vizuale:  urmărirea, vânarea replicantului vechi (om) de un vânător din nouă generație de replicanți , mai obedientă.

Ofițerul LAPD (Los Angeles Police Department) „K” descoperă niște secrete, unul legat de o amintire din copilărie, altul de mult timp îngropat care îi  dă vagi speranțe dar și temeri deoarece are potențialul de a scufunda în haos această societate aflată în criză demografică. Descoperirea îl face pe K să demareze o anchetă cu scopul final de a-l găsi pe Rick Deckard , fost vânător de replici umane, care a fost dat dispărut de trei decenii.

Scenografia  respectă și se inspiră, în mare, din prima versiune , desigur cu alte detalii, dar cam pe același calapod . Putem remarca o calitate a imaginii mult mai bună , decoruri mai infricosătoare și  muzică mai pătrunzătoare . Operatorul șef Roger Deakins, creează o ambianță memorabilă, opresivă,copleșitoare (luminile gălbui ale interioarelor, ploile urbane torențiale) și, totuși,…lipseste emoția și misterul tulburător din filmul de la 1982 ! Intriga , în mod paradoxal, mai plată , deși, e adesea pompoasă și cam imbârligată, în ceea ce privește coerența și credibilitatea Villeneuve ar fi dorit să rămână cât mai fidel operei originale al cărei scenariu din 1982 , îngrijit de  Hampton Fancher (același+), este mai problematizat, mai profund, cu o pondere mai mare acordată intrebărilor despre legitimitatea existenței și a drepturilor replicanților, dar și rolului  Rick Deckard, celebrul blade runner de atunci. Dincolo de dimensiunea socială și politică, adevăratul subiect al primei ecranizări este unul actual  de multă vreme : căutarea umanității într-un univers dezumanizat..

Personajele principale Ryan Gosling, care pare detașat dintr-un alt film, Harrison Ford, mult așteptat, apare spre sfârșitul filmului , marcat de vârstă ( în rol ). Frumosul Jared Leto (considerat , la ora actuală, actorul de cinema cu cei mai frumoși ochi) este Niander Wallace savant, producător de replicanți,  fondatorul Wallace Corporation. Aici are rol de orb care vede cu ajutorul unor aparate (optice?). Dar veți afla despre o iubire consumată trecut, ce păruse imposibilă și care nu a rămas fără urme, dar mai ales despre consecințele care pot fi hotărâtoare pentru viitorul coloniștilor din stațiile spațiale.

Reclame

Capturing Mary (2007)

Un film de televiziune britanic (BBC & HBO, ce asociere!), în serie cu Joe`s Palace al aceluiași regizor Stephen Poliakoff. Britanicul probabil că a considerat destul de reușită trecerea între prezentul naratorului Joe și flash-backurile personajelor din moment ce a legat două filme folosind această tehnică.

Ele au fost difuzate la date apropiate, pe 4 noiembrie 2007 pe canalul BBC One (Joe`s Palace) și, respectiv, pe 12 noiembrie (Trecutul lui Mary ) pe BBC Two. Pe cel difuzat pe canalul principal îl știam, l-am apreciat la vremea vizionării, dar acest al doilea film al seriei – o mică bijuterie –  a fost o plăcută surpriză.

Chiar dacă ideea filmului este în mare cam aceeași, portretele personajelor sunt consistente. Rolurile feminine făcute de Maggie Smith (Mary acum) și Ruth Wilson (tânăra Mary) sunt emoționante, cu nimic mai prejos fiind personajul masculin Greville White interpretat de David Walliams.

Există o linie a cruzimii pe care o urmăresc, dinainte de război. Doar că nu pot spune nimănui.

Ruth Wilson reușește aici un foarte subtil supporting role, punându-i în valoare atât pe Walliams (din care face aproape un Gatsby) cât și pe Maggie Smith (nominalizată la 4 premii, printre care Primetime Emmy și Derby Awards, pentru acest rol).

Îmi plăcea să cred că sunt foarte sofisticată, de nezdruncinat. Dar el m-a șocat.

Chiar dacă nu se întâmplă nimic, de fapt, fanii filmului de acțiune așteptând degeaba un twist, scenariul te prinde într-o plasă extrem de fină, ajutat și de muzica originală (care a luat un premiu Bafta în 2008).

Subiectul pare cât se poate de banal: o tânără fascinată de sofisticata societate londoneză și de o casă care aproape joacă rol de personaj (cu ajutorul naratorului indian), poartă amintirea unei întâlniri și a unui dialog purtat în pivnițele acesteia. Dar atât fascinanta clădire, perfect conservată, cât și naratorul + naratoarele (deși emoționante și încă tulburate) nu sunt decât personaje secundare. Filmul se poate vedea pe HBOgo.

Heaven (Rai)

Krzysztof Kieślowski a fost un regizor și scenarist  foarte apreciat de critica de specialitate  și de spectatorii , îndeosebi intelectuali , care s-au atașat inovației aduse de un „cinematograf al neliniștii morale” cu care ne-a obișnuit în realizările sale devenite clasice precum , Camera Buff, Dekalog, The Double Life of Veronique,Three Colours.

Kieślowski declarase că se va  retrage din activitatea de regizor  după terminarea Trilogiei „Trei Culori”. El a început împreună cu Krzysztof Piesiewicz să lucreze la scenariile unei noi trilogii  formată din „Raiul”, „Iadul” și „Purgatoriul” , inspirată de „Divina Comedie” a lui Dante.  Scenariile erau destinate mai multor regizori, dar moartea prematură a lui Kieślowski (în 1996, la vârsta de 51 de ani) a lăsat totul în aer. Singurul scenariu terminat după o întrerupere de câțiva ani de coscenaristul Krzysztof Piesiewicz , „Raiul”, a fost filmat de Tom Tykwer și lansat în 2002 la Festivalul Internațional de Film de la Toronto.  Dacă am enumera doar filmele sale ,,Run Lola Run”,  ,,The Princess  and The Warrior” (2000) ,,Perfume” (rămas în topul cinematografic mai multe săptămâni, repurtând cel mai mare succes de casă în Europa, Asia și America de  Sud) și ne-am da seama că Tykwer  nu este un regizor oarecare. Știm că la marele Kieslowski  nimic nu este lăsat la întâmplare, cel mai mic detaliu este gândit, calculat având o semnificație aparte. Tom Tykwer este obsedat de hazard, de iubirile aflate în momente de cotitură, cu destin încâlcit.Ce a putut ieși din combinația a două personalități puternice? Un film hibrid (dar nu în cel mai rău sens al cuvântului) .

Sinopsis
O femeie al cărei soț a murit în urma unei supradoze vrea să-l ucidă pe traficantul de droguri pe care-l consideră principalul vinovat pentru decesul soțului ei. Întâmplarea face ca să fie uciși din cauza ei patru oameni nevinovați, dintre care doi copii. Ea este șocată de turnura pe care a luat-o atacul ei terorist,se lasă arestată și pare că-și acceptă soarta . Dar un tânăr carabinier o ajută să evadeze.
Filmul acesta este format din două părți distincte:
thriller-ul:atacul terorist,remușcările,hotărârea de a duce la capăt răzbunarea,evadarea,urmărirea,Infernul interogatoriilor,momentele sordide din birou.
romance :iubirea care încolțește din primele momente în mintea tânărului polițist care încearcă să descătușeze, la propriu și la figurat , pe femeia ,cu câțiva ani mai matură, al cărei gest îi pare pe deplin justificat.Va urma Purgatoriul , departe de ceilalți, în mijlocul minunatei naturi toscane, timp și loc pentru meditație asupra culpabilității, asupra iubirii și în fine, saltul nebunesc spre Rai.
scenariul este cu unele întâmplări neverosimile, că este inegal în racordarea la public, că deturnează conținutul politic și moral al întâmplărilor,  ține mai mult de originalitatea poetică , de eleganța cu care imaginea completează  filmul  într-un  superb  imn dedicat inocenței  căzute  pradă  hazardului (care ne strică , de obicei, planurile) , absurdului care-și ia plata cu vârf și îndesat. Ținutul Toscanei este reflectat printr-o succesiune de planuri  de o frumusețe  picturală copleșitoare,  adevărate tablouri de maestru .

Această prezentare necesită JavaScript.

Protagoniști sunt  niște  îngeri (căzuți) ,  pentru că ,,nu poți zbura în felul  acesta  în viața reală” e avertizat  tânărul  polițist  când  se înalță  prea repede cu elicopterul pe simulator. Interpretarea prestată de Cate Blanchett și de Giovanni Ribisi este impresionantă. Cate Blanchett nemachiată , cu trăsături pure , ochi albaștri este acompaniată de stilul minimalist al muzicii de pian și vioară a lui Arvo Pärt .
Dialogurile sunt cam plate, de exemplu ,,Ai dormit lângă mine?” (repetat și cu o altă ocazie, la fel de  evidentă)Emoji

Strangers: Prey at Night -2018

Am  bănuit  că filmul   The Strangers: Prey at Night (Necunoscutii: Prădători în noapte) regizat  de Johannes Roberts  este o continuare a filmului  The Strangers  realizat în 2008  de (pe atunci) debutantul Bryan Bertino,  având în rolurile principale  pe  Liv Tyler, Scott Speedman, Gemma Ward. Filmul se axase mai mult pe acțiune, pe scenele horror și și-a  făcut  rapid  mulți fani datorită faptului că a fost , zice-se, inspirat din fapte reale*.
The Strangers (Necunoscuții ) nu a avut nici pe departe complexitatea și  subtilitățile  filmului  realizat de Tom Ford : Nocturnal Animals , nici  interpreți  atât  de  expresivi  ca Jake  Gyllenhaal și  Amy  Adams.
Am citit  în  program că regizorul  acestei continuări a  filmului ,,The Strangers ” este  altul și m-am gândit că, uite, vine cineva cu experiență și viziune să reinventeze un film pe care îl găsisem doar sălbatic și plin de clișee !  Poate filmul voise să fie  un studiu asupra  laturii bestiale a  naturii  umane : crime gratuite și cu atât mai oribile,  mai greu de înțeles, precum  faptele unui asasin în serie, care , de obicei, este dereglat mintal.  Și totuși, crime făcute de cupluri sau de grupuri nu sunt deloc rare. Și cât de uimitor, chiar fascinant , ca cei care i-au ușor viețile altora să lupte până-n ultima clipă  pentru mizerabila lor viață , pentru supraviețuire. Poate sunt promotorii unui stil filozofic existențialist : întâmplarea / absurdul ne lovește când vrea el.  Un joc al destinului?  Se consideră acești asasini însăși mâna destinului?

Această prezentare necesită JavaScript.


Lăsând la o parte  prequel  -ul , noua producție din 2018   The Strangers: Prey at Night (Necunoscutii: Prădători în noapte) regizat  de Johannes Roberts  are atmosfera apăsătoare , un scenariu leneș și previzibil.  Wow ! Nici o idee proaspătă, surprinzătoare sau /și  destabilizatoare? Dacă ați văzut filmul de acum zece ani,  în regia lui Bryan Bertino veți recunoaște chiar și în detaliu aceeași… Mărie cu altă pălărie: killer-ii sunt aceiași :Omul cu mască”,,Dolface”,,Pin up girl”, dar interpretați de un alt actor și alte două actrițe. Protagoniștii  vânați de persoane mascate , sunt  supuși  la agresiuni repetate. Chiar dacă rănile nu  sunt prezentate foarte detaliat, actele de violență excesivă nu mai impresionează. Acest ,,déjà vu”  poate enerva sau  lăsa indiferent. Nici măcar tenta ironică a acestor acte nu poate stârni  interesul.

Distributie: Bella Thorne, Cameron Monaghan, Martin Henderson, Christina Hendricks

* Scenaristul & regizorul  Bryan Bertino s-ar fi inspirat după  povestea reală cunoscută la acea vreme drept “The  Tate murders”, petrecută în 1969 în California: actrița Sharon  Tate care era însărcinată la acel moment și încă patru membri ai familiei sale, au fost uciși de către trei membri ai clanului Manson. Clanul Manson era o familie  stabilită  în California, condusă de Charles Manson care a murit , nu demult, în închisoare unde era viețaș .

Aventura

Urmărind seria a IV-a din The Affair, nu poți să nu te minunezi cât și-a rafinat telenovela mijloacele de exprimare. Un serial care a debutat atât de subtil, reușind să facă o introspecție psihologică remarcabilă într-o sordidă aventură extraconjugală, s-a spart în mii de twisturi începând cu seria a III-a.

Și nu vreau să spun că twisturile astea n-au fost reușite, sau nu mi-au plăcut mie, dar parcă s-au adunat prea multe, ca-ntr-o telenovelă sud-americană. Să fie de vină faptul că Helen se mută cu iubitul în California, făcându-l și pe fostul său soț să-și caute un job acolo, ca să fie mai aproape de copii?

În orice caz, fiecare nouă serie beneficiază de scenarii foarte bune scrise, cu dialoguri de excepție, foarte credibile. Oamenii ăia puteau scrie orice story, chiar n-ar fi contat, discuțiile dintre personaje sunt cele care au făcut povestea plauzibilă chiar și în stilul telenovelistic pe care n-ai cum să nu-l remarci. Apoi muzica, o altă chestie super-importantă pentru un serial.

Piesele inserate prin coloana sonoră etalează toată crema trupelor indie, dar treaba asta era anunțată cu buzduganul, ținând cont de cine deschide fiecare episod, recte Fiona Apple. Pe scurt, un serial bine scris, chiar excesiv de bine, și foarte bine jucat, treabă care mai salvează derapajele scenariului „îngroșat„. Nu cred că va mai urma o serie V, că ar trebui s-o dea în soft porn, iar protagoniștii să se culce și cu servitorii / servitoarele, după fazele din seria a IV-a cu vecina.

Ca să fac un pic de spoiler pe final, personajul meu preferat a fost în toate seriile de până acum Helen (foarte bună Maura Tierney în rol), pentru ca abia la final să mă prind de treaba cu Alison, și cum o fată draguță, dar o figură comună (care nu transmite mai nimic, la urma urmei), îi poate face pe toți să se îndrăgostească de ea.