Cosmopolis (2012)

Mulți i-au reproșat lui Cronenberg că s-a angajat să adapteze romanul cu același nume scris de Don DeLillo, însă era o ocazie greu de ratat. Cronenberg a fost nominalizat la Palme d’Or, filmul a fost bine primit la Cannes, și, chit că recenziile ulterioare nu l-au mai ridicat în slăvi, rămâne unul bun – inteligent, clinic, rece, absurd chiar. Oricum, un text greu de valorificat vizual, așa că, având în vedere că a lucrat cu materialul clientului, rezultatul este onorabil.

În ciuda dialogurilor dese care-l brăzdează, „Cosmopolis” este mai ales un monolog despre neajunsurile capitalismului, despre economia clădită pe iluzii care se adună într-o bulă. Un text post-criză, dar mai ales un discurs postmodernist al lui DeLillo – atent mai degrabă la deconstrucție, defragmentare, dizolvarea narațiunii, decât la receptor.

Asistăm pe parcursul unei zile întregi – petrecute, în mare parte, într-o limuzină – la un proces de dezumanizare și de disoluție psihică a personajului, în care averea (în urma pariului contra yuanului) i se evaporă ca și cum nici n-ar fi existat, odată cu căsnicia aranjată și ea, o alianță venită ca urmare unei averi fabuloase. Cosmopolis pare să abuzeze de monologuri și dialoguri, în vreme ce acțiunea trenează. Printre acestea există însă exprimări memorabile, cum ar fi:

Oamenii nu vor muri. Ei vor fi absorbiți în fluxuri de informații.

Filmul are ceva dintr-un construct teatral, învârtindu-se într-un areal limitat (limuzina protagonistului, localurile unde se vede cu logodnica, frizeria unde mergea să se tundă cu tatăl său) puținele interioare dând impresia că sunt un decor amenajat, deloc natural.

Chiar și momentul în care intră în casa oponentului sau urmăritorului său Benno Levin (interpretat de Paul Giamatti) este totul este șters, lipsit de empatie – atât ca decor, depersonalizat, cât și ca joc actoricesc.

Cei doi vorbesc, dar nu sunt cu totul acolo, față în față, ci au poziții perpendiculare și țin monologuri. Nici crima nu are conștiință, nici agentul ei nu este condus la ea de vreo formă opresivă. Căci bogăția nu este condamnabilă (nimeni nu este împotriva bogăției, afirmă protagonistul când e pe cale să o piardă), deși instinctul afacerilor nu duce decât tot la crimă, după cum discută el cu șefa teoriilor. Totuși, în finalul filmului se întâmplă ceva, dar nu vreau să fac spoiler. De văzut mai ales de către fanii autorului american DeLillo.

Anunțuri

Umbre (2017) – episoadele 1 şi 2

Acest remake românesc a adunat o audienţă considerabilă la apariţia sa pe HBO acum aproape 3 ani de zile şi sezonul 2 s-a lăsat aşteptat, poposind în cele din urmă pe micile ecrane în această toamnă. Dacă lumea şi-a pierdut interesul rămâne de văzut, la fel şi dacă serialul reuşeşte să se păstreze interesant după un prim sezon cu suişuri şi coborâşuri.

Relu is back! De data asta şi mai măcinat de griji şi într-o completă disonanţă cu membrii familiei sale. Primul episod debutează în timpul nunţii Magdei şi a lui Teddy, fata lui Relu, respectiv băiatul Căpitanului, şi se încheie cu urmările de a doua zi, un episod bun pentru a începe sezonul, suficient cât să ne readucă în poveste, dar pune şi bazele intrigilor de pe parcursul acestui sezon.

umbre1Lucrurile stau tot mai prost pentru Relu, înstrăinat atât de soţie cât şi de cei doi copii, acum legat forţat de lumea mafiotă din care voia să iasă nu cu mult timp în urmă. Scenele petrecute la nuntă sunt lipsite de evenimente, dar dialogurile spun suficient pentru a stabili relaţiile dintre personaje, presărate fiind de replicile exagerate cu care serialul ne-a obişnuit (puncte în plus pentru personajul lui Sabin).

Dacă primul episod este ceva mai lent, până fix la final, următorul dă puţin gaz, odată cu plecarea lui Relu în probabil cea mai importantă investigaţie a sa. Mizele cresc şi situaţiile tensionate încep să apară. Ne este destăinuit şi un mare mister din sezonul trecut, însă într-o manieră deloc subtilă, lucru puţin deranjant, dar spre finalul episodului nu prea mai contează asta.

Pare că Umbre s-a întors cu bine, chiar dacă pentru puţin timp, dar sper că 6 episoade să ofere o poveste mai compactă, un ritm puţin mai alert (poate mai scăpăm de scenele „artistice” de linişte şi priviri lungi), şi un final măcar la fel de satisfăcător ca precedentul.

Stranger Things 2 (2017) – Lucruri mai ciudate

Al doilea sezon din fenomenul care a devenit Stranger Things acum aproape un an şi jumătate când şi-a făcut debutul pe Netflix a apărut nu de mult timp şi a luat cu asalt reţelele sociale, cum era şi de aşteptat. Dar este acest sezon continuarea pe care o aşteptam de atâta vreme? Primul sezon a ridicat ştacheta destul de sus cu o poveste captivantă, personaje diverse şi atrăgătoare, veridice (în special gaşca de puşti), şi o atmosferă ce reproduce cu succes America anilor ’80.

st1.jpgŞi acest sezon urmăreşte o structură asemănătoare cu cea din primul, şi deşi beneficiază de un episod în plus, este fix acel episod de care ne puteam lipsi, cu o poveste centrată pe un singur personaj, un stand-off dacă vreţi, căruia deşi îi văd rostul în ansamblu putea fi redus la câteva scene care oricum sunt presărate în anticipaţia lui.

Tinerii actori care îi interpretează pe Mike, Dustin, Lucas si Eleven (doar nu credeaţi că nu se întoarce) sunt din nou fără greşeală în elementul lor, iar Noah Schnapp (Will) este o apariţie potrivită în peisaj, şi reuşeşte într-un rol dificil, de bun augur având în vedere că sezonul 1 nu prea i-a dat multe de făcut. Odată cu întoarcerea celorlalte personaje avem şi apariţii noi, predominant bune, de menţionat Sean Astin (Sam din Lord of the Rings), nu doar datorită notorietăţii, dar şi pentru că este probabil sufletul acestui sezon, şi construieşte două relaţii puternice cu Will şi mama sa deopotrivă.

De data aceasta ameninţarea este mai mare, la figurat cât şi la propriu (slavă bugetului!), iar guvernul este din nou neputincios, de parcă n-au învăţat din experienţă că nu e de glumă cu supranaturalul, aşa încât gaşca noastră este pusă să salveze situaţia prin propriile mijloace. Sună cunoscut? Se contruiesc şi se rup relaţii mai vechi, aflăm răspunsul la întrebări care ne făceau curioşi (nu la toate, însă), acţiunea este un nivel mai sus, misterul la fel, dar cu toate astea acest sezon 2 nu vine cu acelaşi zvâc!.

Normal? Poate. Cert este că nenumăratele omagii aduse filmelor vechi şi nostalgia perioadei (care oricum la noi este mult redusă faţă de State) nu mai sunt suficiente pentru a te ţine captivat şi nu erau echivalentul calităţii în primul rând. Aşadar merită cele 9 ore investite pentru această a doua parte? Aş zice că da, este o continuare decentă, aduce lucruri noi şi încă sunt curios de evoluţia poveştii în continuare. Fraţii Duffer, creatorii serialului, au spus că au un plan pentru fix 4 sezoane, iar după finalul acestuia aş zice că partea I s-a încheiat. De la partea a doua aştept ceva puţin diferit, dar am încredere că sunt pe drumul cel bun.

 

 

 

 

Justice League (2017)

Justice League (Liga Dreptăţii) este ultima intrare din Universul DC al Warner Bros., început în 2013 cu Man of Steel, şi adună în acelaşi film personaje deja introduse pe ecran cum ar fi Batman, Superman sau Wonder Woman cu personaje necunoscute, sau care au apărut în cel mult 2 scene ca Flash, Aquaman şi Cyborg. De data aceasta ei trebuie să se unească şi să lupte împotriva unei invazii extraterestre, prevăzută scurt în Batman v. Superman, condusă de Steppenwolf.

Când acesta vine pe Pămant în căutarea celor 3 motherboxes, împartite umanităţii, atlantienilor şi amazoanelor, şi capabile împreună să şteargă orice urmă de viaţă, devine evident că planeta mai poate fi salvată doar de o echipă de super-eroi care să readucă speranţa după pierderea lui Superman. Şi aşa se va şi întampla, spoiler sau nu, pentru că Justice League este un film bazat pe benzi desenate de la prima la ultima secundă.

Am ajuns la concluzia că dacă acest film ar fi aparut în urma cu câţiva ani, poate în 2008, inaintea valului de filme de gen, ar fi fost mai bine primit atât la box-office, cât şi de critici sau fani. Dar cu cât opţiunile sunt mai multe şi tot mai variate, cererea este mai ridicată, atât la capitolul calitate, cât şi pur divertisment. Iar Warner Bros. au început brusc cu un plan care până acum scârţâie nevoie mare.

jl2Justice League nu mi-a întalnit aşteptarile, de data asta ceva mai relaxate după Batman v. Superman sau Suicide Squad, dar nu pot spune că este în totalitate un eşec. Presărat cu părţi bune, momentele forţate de amuzament sau firele narative grăbite şi slab dezvoltate m-au lăsat indiferent la ieşirea din cinema. Este filmul care te face să spui „Aveau ceva acolo, dar s-au pierdut pe drum”.

Au fost mai multe probleme în producţie, odată cu plecarea lui Zack Snyder în urma problemelor de familie, preluarea regiei de către Joss Whedon (regizorul The Avengers) şi impunerea producătorilor de a aduce filmul la maxim 2 ore. Iar înlocuirea regizorilor este mai evidentă ca niciodata, scene de acţiune bine realizate, captivante, cu mici probleme la partea de CGI (lucru surprinzător), dar care nu se cuplează bine cu dialogurile ce se încearcă amuzante, dar de multe ori lasă mai mult un gust amar în urmă decât un zâmbet.

În final, este un film uşor de digerat, ce merită văzut mai ales de fanii genului, dar fără un impact emoţional real. Cel putin m-a făcut curios de apariţia lui Aquaman de peste aproximativ un an, avându-l protagonist pe Jason Momoa şi la carma lui pe James Wan (The Conjuring). Justice League este în cinematografele de la noi din data de 17 noiembrie.

 

OCTAV sau cum să te îmbeți cu apă plată

Încă din vară era plin „facebocul” de… Octav! De obicei, nu merg cu sacul la pomul lăudat. Adică merg, dar nu cu sacul! Așa că am mers și la acest film românesc, regizat de Serge Ioan Celebidachi, când i-a venit vremea, adică în octombrie. Dar nu imediat, pentru că am avut treabă în satul natal – culmea, să îngrijesc de casa părintească rămasă singură, s-o pregătesc pentru iarnă. Dar nu asta e problema, ci că am venit special în București și trebuia să plec înapoi iar până atunci mai aveam un alt film de văzut. Așa că, pentru a ajunge la un alt cinematograf, am fost nevoit să ies de la „Octav” înainte de final. Final pe care l-am așteptat îndelung și mi se părea că nu mai vine.

Nu intenționam să scriu despre film, pentru că aveam impresia că mă voi contrapune, inutil, unei imense campanii de promovare. Dar m-am apucat de scris pentru că toate cronicile și comentariile – pe care n-am avut timp să le citesc decât pe diagonală – erau extrem de elogioase, și parcă nimeni nu văzuse în film ce se vede cu ochiul liber. Nu văzuse, nu înțelesese, sau n-a avut curajul a spune/scrie. De exemplu, Octav și Spiridon, interpretați, cu măiestrie, se poate spune, de Marcel Iureș și Victor Rebengiuc, sunt prezentați ca fiind cei mai buni prieteni care se reîntâlnesc peste secol. Se despărțiseră în secolul trecut, după naționalizare, și se reîntâlnesc la retrocedare.

În realitate, este vorba de o relație între stăpân și servitor. Ce-i drept, ei se despărțiseră când erau copii, și nu conștientizau încă această relație.

Mai mult decât atât, este vorba de un stăpân cult, care știe că nu-ți vei ține aproape servitorul umilindu-l, ci lăsându-l să se umilească singur. În acea „minunată” perioadă interbelică, funcționa fără greș  principiul „fiul stăpânului nostru va fi stăpânul fiului nostru”, la care s-a revenit ulterior, după ce a trecut prin forma comunistă  „fiul șefului nostru va fi șeful fiului nostru”. Cine a trăit mai mult, înțelege despre ce e vorba!

Se spune că Spiridon, nume de slugă, l-a așteptat zeci de ani pe Octav să revină. În film, dimpotrivă, Octav îl așteaptă  în gara pustie, iar Spiridon cu fiu-su întârzie. De fapt, n-aveau nicio grabă, pentru că Octav venea să vândă conacul părinților săi, pe care îl redobândise cu mare greutate în Instanță, iar bătrânul Spiridon urma să părăsească anexa în care locuia. Ca dovadă, când ajung, Octav îi întoarce spatele lui Spiridon și intră în casă. Chiar și când venea cu trenul, Octav „mergea” cu spatele, iar trenul care înainta din stânga spre dreapta, sosește în gară din dreapta spre stânga – ceea ce se numește săritură peste axă.

În film nu se insistă, pentru a nu umbri nostalgia întoarcerii pe meleagurile natale, dar unii dintre noi știu că, după naționalizare, Spiridon a rămas în spațiul pe care îl ocupa, plătind statului o chirie modică. Mentalitatea lui Spiridon se vede încă de copil, moștenită, desigur, de la părinți. Tatăl lui Octav aduce de la București două locomotive electrice de jucărie și oferă, la egalitate,  câte una celor doi copii. Spiridon, care-și cunoștea statutul, spune: nu trebuia…  Numai că Octav avea în conac o cameră cu o machetă imensă cu gară, poduri, tuneluri, căsuțe și pomi, iar Spiridon nu avea nici șine. Când venea să se joace cu Octav, se considera un privilegiat.

În timp ce copiii stăpânului se băteau cu desertul în sufragerie, Spiridon nu avea altă prăjitură decât coliva de „Sâmbăta morților”. Dar el era mulțumit, chiar și acum, cu pensia de la stat, era mulțumit. E drept că nu avea „plasmă” și „microunde”, ci doar o DACIA. Ba chiar dezagrea „cutiile de chibrituri”  în care locuiau tinerii orășeni. Iar faptul că acum stăpânul se întorsese și voia să vândă i se părea normal, firesc. El n-avea decât să pice pe capul unui nepot mai înstărit, de pe lângă Cluj! Se pare, însă, că Marcel, fiul lui Spiridon, avea alte gânduri. Îl primește pe Octav cu răceală. La un moment dat, i se destăinuie. Tatăl său, Spiridon, nu fusese la căpătâiul soției, mama lui Marcel, când aceasta a murit. Plecase la București cu niște documente la Tribunal, pentru că punea datoria  înainte de toate. Nu spune mai mult, dar faptul că-i spune lui Octav, e suficient. Când Octav, la 84 de ani revine, Spiridon îi spune cât de greu i-a fost să-i vadă pe „nenorociții ăia” stând la biroul tatălui său și mâncând la masa din sufrageria lor.

E vorba de aceeași mentalitate, „nenorociții ăia”, comuniștii adică, erau inferiori. Mai mult, Spiridon spune ce crede el că vrea să audă stăpânul.

Dacă spectatorii acestui film, mobilizați pe facebook, 27 de mii doar în prima săptămână, ceea ce nu s-a mai văzut la un film românesc, ar citi câte ceva din ce s-a scris după perioada interbelică, sau ar vedea ceva filme de-atunci, ar afla că în unele „conace” – naționalizate cu forța, că de bună voie nu le-a cedat nimeni – s-au făcut internate pentru copiii din satele îndepărtate, pentru a învăța 7 clase, sau, la oraș, pentru liceeni.Aceștia luau Bacul aproape integral, nu ca acum, și cu puține excepții ajungeau profesori, medici, ingineri, construind tot ce s-a construit! Cum spune un cronicar despre „Octav” că este o nepoveste, adică o realitate, așa și ce spun „cronicarii” de atunci este o realitate.

Dar nu poți spune așa ceva fără să fi acuzat de propagandă comunistă,  aşa că mulţi scriitori pe facebook preferă să nu facă pipi contra vântului! Mă așteptam ca finalul acestui film să ducă în zona condamnării distrugerii intelectualității și culturii interbelice, mama lui Octav fiind o pictoriță „celebră”, iar tatăl nu știu ce era, dar îl preocupa politica la București, iar la conac avea pian cu coadă și cunoștea teorie muzicală. Dar în acest film, Octav găsește casa intactă după 50 de ani.  Mult timp am crezut că e doar o iluzie a personajului și urmează deconspirarea, dar n-a urmat.  Așa că, intrigat, văzând că numărul spectatorilor se apropie de 60 de mii, am vrut să aflu cum s-a sfârșit filmul și am întrebat prin MP un ilustru cinefil/comentator. Mi-a recomandat să merg să-l văd. Și m-am dus.

Surpriză! Octav vinde conacul, dar nu și căsuța în care stătea îngrijitorul, adică Spiridon, și o lasă acestuia moștenire. Și brusc se face lumină.

Filmul se sfârșise! Atunci am înțeles valul de comentarii și cronici elogioase ale filmului, considerat „o lecție de generozitate, dublată de una de noblețe și bun-simț, care țin de o eleganță a omului etc., etc….” De fapt, Octav n-a făcut decât singurul lucru firesc pe care putea să-l facă. Adică n-a făcut nimic. Spiridon era în acea casă și a rămas în acea casă. Și cu pensie de la stat, că de la Octav n-ar fi avut pensie! Cum nici tatăl lui nu a avut pensie de la tatăl lui Octav. Dar e vorba de propagandă, noua propagandă. Sau, mai bine zis, noua direcție a propagandei, care acum beneficiază de o mașinărie perfecționată de spălat creiere, facebook-ul!

Acești cronicari și comentatori, născuți de curând, ca și zecile de mii de spectatori ai filmului, generalizează atitudinea lui Octav, care de fapt este aproape o excepție, uitând, neștiind, sau ignorând sutele de mii de cazuri în care Spiridonii au fost aruncați în stradă, sau au picat tot în grija „statului”. Ce spun eu nu sunt povești, sunt nepovești! Dar să lăsăm politica, deși e cam greu, și să revenim la filmul „Octav”.

Mi-aș fi dorit foarte mult un film biografic, chiar și romanțat, despre compozitorul și dirijorul Sergiu Celebidache, tatăl regizorului scenarist, dar n-a fost să fie! Într-o astfel de abordare, totul ar fi stat în picioare.

Sau aproape totul. Conacul, respectiv toată proprietatea, s-ar fi putut pune, pe bună dreptate, pe seama muncii sale de-o viață, a talentului și recunoașterii internaționale, și nu pe moștenire sau speculații, cum s-au obținut averile în acești ani de nou capitalism, ca și în capitalismul anterior, călcând pe cadavre. Deși Serge Ioan Celebidachi spune că a lucrat vreo 30 de ani la scenariu, împreună cu  James Olivier, i-au scăpat unele greșeli, sau, mai blând spus, inadvertențe sau inconsecvențe. Filmul are scene memorabile, foarte bine realizate, emoționante, cum este cea din gară la plecarea pe front, unde îi regăsim pe cei doi frați şi sora lui Octav adolescenți, dar și iubirea lui neîmpărtășită, Ana.

Deși se dorește elogierea educației interbelice, secvențele alese pentru exemplificare sunt rupte de context, ba mai mult, contrazise de altele. De exemplu, copiii nu sunt primiți în camera de pictură a mamei. Când Octav îndrăznește, i se reproșează că nu a „ciocănit” . În traducere, însemnând să fi bătut la ușă. Apoi mama compară un tablou cu o „fotografie vie”. Dacă facem o socoteală, la vremea aceea, fotografia era o perspectivă îndepărtată. Tot întâmplător și izolat, Octav primește o lecție de teorie muzicală, scenă considerată memorabilă de cronicari, tot așa, analizată separat, fără să-i fie căutat un sens în evoluția personajului principal. Interpretul micului Octav, Eric Aradits, parcă plutește. Fără niciun efort, arată blândețe și înțelegere, ceea ce se potrivește foarte bine cu Octav octogenarul. La fel, micuța Ana, interpretată de  Alessia Tofan.

Inedit pentru filmul românesc este amestecul, bine dozat aici, dintre personaje reale și cele imaginare, mai ales când au altă vârstă decât cea corespunzătoare replicilor.

Tatăl lui Octav, deși mai trăgea la măsea în sala de biliard, era un soț iubitor, rezultatul fiind 4 copii, deși se pare că era iubit mai mult de servitoare, decât de soția sa, pictorița. Cu toate acestea o respectă și-i înțelege sacrificiile, căutând să-i transmită verbal aceste sentimente fiului său, Octav, într-o altă secvență remarcabilă, dar izolată. Relația dintre părinți și copii rămâne totuși rece, cazonă. Dacă Octav avea 10 ani, ultimul dintre frați, adică sora, nu putea avea decât cel mult 6 ani, în mod normal, 4, iar în film, interpreții aveau toți cam aceeași vârstă. Și aceasta încă nu ar fi o problemă, dar toți s-au evaporat brusc, rolul lor în film fiind suprimat fără nicio justificare și fără moștenitori.

Întoarcerea octogenarului la casa părintească este prezentată exclusiv… la modul boem! Verdeață, spațiu, soare, liniște și pace. Acestea au produs un tsunami literar în aproape toate cronicile, încât în multe se insistă excesiv pe lângă film, în afara lui, această tendință fiind considerată un merit al filmului. Cineva chiar scria că și-a reamintit „mirosul bunicii”. Din păcate, cei care cunosc realitatea sătească de atunci s-au abținut să scrie. De fapt, bunica mirosea a vacă. Știu că sună macabru, dar nu avea baie să se spele, nu avea apă caldă, iar apa cărată cu cobilița îngheța în găleți. Primăvara și toamna, lutul înmuiat din jurul casei îi scotea galoșii din picioare, iar iarna devenea derdeluș, desigur, spre bucuria copiilor. Colțurile mai îndepărtate de la „camera bună” miroseau a mucegai, iar toți cei 4 copii dormeau în același pat, unde era și soba, adică în bucătărie. Desigur, este vorba despre cei care nu aveau grăjdar, și nu aveau pentru că nu aveau pământ.

Să nu cunoști sau recunoști toate aceste realități și să crezi că totul era minunat,  înseamnă să te îmbeți cu apă chioară, apă rece, sau, mai modern, cu apă plată! Și, de fapt, era atât de simplu de dres busuiocul, pentru ca filmul și personajul principal să merite risipa de elogii. În primul rând, să fi lipsit replica „nenorociții ăia”. Putea lipsi și secvența de început și referirile ulterioare din care rezultă cât de greu a intrat Octav în posesia moștenirii. Marcel Iureș spunea la conferința de presă că personajul său nu are resentimente. Păi dacă nu are, nu trebuia să facă ce au făcut toți îmbogățiții din retrocedări, adică să vândă  și să ducă banii peste hotare. Pentru că dezastrul retrocedărilor nu a constat în revenirea averilor la proprietarii de drept, acceptând că le dobândiseră cinstit,  ci în faptul că foarte multe au fost evaluate însutit, iar banii plătiți de stat au plecat în țările calde.

Generozitate, noblețe și prietenie adevărată ar fi însemnat ca Octav să rămână  în anexă cu Spiridon, iar conacul să capete o destinație cu adevărat memorabilă, nu locuință pentru o familie, care nu înțeleg de unde avea atâta bănet ca s-o cumpere! Îmi și imaginez secvența din gară, văzută dinspre peron, cadru fix:

Printre alți călători, Octav își îmbrățișează prietenul și pe fiul acestuia, care se duc apoi la DACIA lor. Trenul intră în gară, umple cadrul, stă o clipă, se pune în mișcare, iese din cadru, iar pe peron nu mai rămâne decât Octav cu bagajul său nesemnificativ. Cei doi însoțitori coboară contrariați din mașină.

  • guest-post by: Doni Mirodoni