Jack Goes Boating

j4Jack se îndrăgostește (2010) este o adaptare a piesei de teatru omonime scrisă de dramaturgul newyorkez Robert Glaudini, jucată cu succes pe Broadway în regia lui Peter DuBois, cu Philip Seymour Hoffman și John Ortiz în rolurile principale. Aceștia interpretează în spectacol, ca și în adaptarea cinematografică, doi prieteni apropiaţi, şoferi de limuzină. Din același spectacol de pe Broadway vine și Daphne Rubin-Vega în rolul lui Lucky, soția lui Clyde (John Ortiz).

j3Cei trei joacă astfel ca și cum s-ar cunoaște de multă vreme, ca niște prieteni vechi din clasa de mijloc. Jack (Philip Seymour Hoffman) este un şofer de limuzină taciturn, laconic în exprimare dar nu la fel de simpatic precum șoferul de autobuz din Paterson, interpretat de Adam Driver. Jack este un tip lipsit de dezinvoltură, ce iubeşte muzica reggae şi se învârte doar în cercul său de apropiaţi, format din colegul Clyde şi soţia acestuia Lucy, apariții episodice având și unchiul lui, șeful firmei de închiriat limuzine.

j1Noutatea față de spectacolul de pe Broadway o aduce interpreta lui Connie (Amy Ryan), care joacă rolul unei tinere cu un comportament la fel de bizar şi stângaci ca și Jack, colegă cu Lucy la o casă funerară din Brooklyn. Regia acestei subtile comedii cu accente tragice este semnată chiar de Philip Seymour Hoffman, care se achită de sarcină cu succes. De remarcat coloana sonoră ce îmbină perfect The Melodians cu Cat Power și Mozart.

Pe parcurs apare și Lola Glaudini, fiica dramaturgului. Rezultatul este o dramă romantică despre lupta dintre ego-uri, cu patru tipologii umane extrem de diferite, un film care te trece ușor prin pielea fiecărui personaj. Pentru performanța din rolul Clyde, actorul John Ortiz a fost recompensat cu Independent Spirit Award for Best Supporting Actor.

 

Anunțuri

Blade Runner (1982) – pregătire pentru Blade Runner 2049

Dacă vorbim despre Blade Runner (1982) trebuie mai întâi să precizăm despre care versiune vorbim; cu toate că din cele 7 existente publicul larg are acces la 3. Eu voi face referire în continuare la Final Cut, varianta din 2007 şi ultima apărută, prima făcută sub supravegherea regizorului Ridley Scott, fără alte intervenţii. O recomand pe aceasta şi pentru că imaginea şi efectele speciale sunt actualizate pentru perioada actuală.

Intrând în paine ca un bun brutar spun de pe acum că Blade Runner nu este degeaba considerat un clasic al genului SF, şi un clasic pur şi simplu; cu toate că la momentul apariţiei nici recenziile şi nici încasările nu îi validau realizarea lui Scott, o adaptare aproximativă după un roman SF al lui Philip K. Dick, care ne plasează într-un viitor distopic populat de maşini zburătoare, androizi şi vânători de recompense.

br3

Atmosfera de film noir merge mână în mână cu cadrul science-fiction, Harrison Ford captează atenţia de la primul cadru şi îl aduce la viaţă pe Rick Deckard, un erou într-o continuă căutare a deciziei corecte moral şi a propriei persoane. Plecat în căutarea unor „replicanţi” (androizi identici cu oamenii, dar superiori fizic) răsvrătiţi ne va face să ne punem întrebări legate de natura umană şi esenţa a ce înseamnă să fii uman. Pe fondul unei investigaţii poliţieneşti filmul atinge subiecte sensibile, mai ales în contextul tehnologic actual, probabil un motiv pentru slaba prestaţie din ’82 fiind şi noutatea subiectului.

Aşadar cu un scenariu solid, o regie impecabilă şi o altă interpretare de ţinut minte a lui Rutger Hauer în rolul lui Roy, Blade Runner este un film ce merită o privire pentru cei care nu au avut încă ocazia, moment ideal înaintea vizionării sequel-ului Blade Runner 2049 ce rulează deja în cinema. În retrospectivă, consider că este necesar să vedeţi primul film înaintea acestei continuări pentru o apreciere corectă.

Am spus la început că mă refer la Final Cut, şi deşi nu am intrat in detalii, cele două mari diferenţe sunt un voice-over al lui Deckard şi finalul fericit prezent în celelalte, faţă de cel ambiguu al acestei versiuni. În cadrul poveştii elementele astea sunt esenţiale. Mai jos o să las cele trei short-uri scoase de producători înaintea lansării sequel-ului, interesante, fără relevanţă în film, dar hei, unul este un anime de 15 minute, voi alegeţi.

Breaking News

Doni Mirodoni: „Graba de a vedea un film românesc vine din teama să nu dispară de pe ecrane, din lipsă de spectatori. În general, abia după vizionare citesc despre el. În primul rând, mă interesează sinopsisul, ca să văd cât de departe este realizarea cinematografică față de intenția inițială. În general, dar și de data aceasta, este foarte departe! Citesc apoi și cronicile profesioniștilor, pentru a înțelege unele lucruri, care în film nu se văd, deși ar trebui, iar aceștia le află direct de la realizatori la proiecția pentru presă, sau la lansarea filmului.

De exemplu, aflu că peste cei doi realizatori TV cade tavanul unei fabrici afectate de explozia unui cazan sub presiune. În film nu se vede că e vorba despre tavan, am rămas cu impresia că a avut loc o a doua explozie. Nu este un element lipsit de importanță, pentru că nu este același lucru să cadă tavanul, un perete, sau să aibă loc o a doua explozie. Aceasta din punct de vedere al responsabilităților! Dar, trecând peste, îți pui problema unde bate filmul.

Credeam că e vorba de sacrificiul jurnaliștilor, până la sacrificiul suprem, pentru a oferi publicului informația la care are dreptul prin Constituție. Dar nu este așa.

Cei doi intră din proprie inițiativă în fabrica avariată, dar mai ales la insistența reporterului, Alex Mazilu, interpretat de Andi Vasluianu. Acesta scapă doar cu răni ușoare, în timp ce cameramanul, Andrei Paraschiv, interpretat de Dorin Andone, moare sub dărâmături. Acest lucru este foarte important, pentru că, ulterior, Alex spune că inițiativa a aparținut colegului său. De aici speram eu că o să apară „conflictul”, pe care l-am așteptat în zadar, pentru că nimeni nu și-a mai pus problema ierarhizării vinovățiilor.

b0Astfel, miza pe care se conta, Alex fiind pus în situația de a realiza un material comemorativ despre colegul său, scade considerabil. Așa că, de la problema „ce informație este atât de utilă/necesară publicului, încât jurnaliștii să-și pună viața în pericol, în caz că nu e vorba despre goana după senzațional pentru a te menține în grila audiențelor”, se trece la întrebarea:

Cât de mult poți pătrunde, ca jurnalist, în intimitatea interlocutorului?.

În acest caz, interlocutorul este fiica decedatului, Simona Paraschiv, o adolescentă din categoria „rebel fără cauză”, categorie de care, sincer să fiu, m-am cam săturat, deși personajul este interpretat cu profesionalism de foarte tânăra Voica Oltean. Dar ambele teme sunt superficial tratate, trecându-se, tot superficial, la „relația tată – fiică”, în cazul decedatului, respectiv „tată – fiu”, în cazul reporterului.

Este incredibil, deși destul de adevărat, că povestea se repetă. Costumat în brăduț, puștiul, interpretat cu dezinvoltură (nu am reținut numele copilului), realizează singurul moment de candoare, distrus chiar de tatăl său – deși nici poezia, nici interpretarea, nici costumația nu erau atât de penibile precum consideră tatăl. Nu la fel stau lucrurile cu Simona – copilă, interpretată de  Catinca Militaru, care cântă total fals la chitară, de-l apucă plânsul pe Andi Vasluianu, interpretul lui Alex Mazilu. Nu știu dacă intenția regizoarei co-scenaristă a fost să arate că tatăl o ajută să nu renunțe niciodată, dar de aici rezultă că fetița era obligată să cânte.

b2De fapt, multe intenții ale Iuliei Rugină nu sunt clare. Trece prin ape tulburi de la sacrificiul jurnalistului pe altarul meseriei, la „o meserie de căcat”, scuzați, după cum spune personajul Simona. Chiar încerc să-mi imaginez cum se scrie un scenariu în trei. Probabil Iulia Rugină spune Anei Agopian şi Oanei Răsuceanu: „Fetelor, aici trebuie să mai băgăm o pu…, aici o pi…, iar pe alocuri câte un că…! Să fim și noi în rândul cineaștilor români!”  De unde concluzia că nu întotdeauna unde-s trei, talentul și/sau inspirația cresc, deși ar fi trebuit!

La așa scenariu, nu are rost să-i mai laud pe actorii care și-au făcut corect meseria, și nici să mai aduc alte critici. Despre regie, de asemenea nu are rost să comentez, pentru că mi-e dificil să o separ de scenariu, de vreme ce ambele trec prin aceleași mâini/creier. Oricum, nu pot da vina pe Andi Vasluianu, care se repede s-o culeagă de pe jos pe Voica Oltean cu o disperare nejustificată, inutilă, sau chiar periculoasă. Dacă avea coloana vertebrală ruptă, nu trebuia s-o miște din loc, iar dacă era în comă alcoolică, graba nu folosea la nimic. Numai dacă și-ar fi tăiat venele ar fi contat fiecare fracțiune de secundă! Sunt și alte situații în care nu știu dacă e de vină scenariul sau regia.

Secretul insuccesului/succesului în acest caz e chiar la vedere. În primul rând, rețeta triscenaristelor a cam expirat, respectiv izvorul inspirației a secat. Deci trebuie săpat în altă parte. E drept că un cronicar amabil din sistem spune că „filmul are marele merit că pătrunde în spatele uşilor închise ale jurnalismului” și „acela de a dezvălui o superficialitate omniprezentă” în jurnalism. Să fim noi sănătoși câți cineaști străini, dar și români, s-au ocupat de aceste aspecte!

Așa că… nimic nou! Noutatea la care speră scenaristele să fie, poate, inversarea unor clișee, cum ar fi „despre morți numai de bine”,  dar tot clișeu rezultă. Când am ieșit din sala cinematografului EUROPA, împreună cu ceilalți doi spectatori, holul era plin de lume. Urma alt film. Nu american, tot românesc! Am crezut că e o lansare și s-a venit pe bază de invitație, dar mă înșelam. La casa de bilete încă mai era coadă. Se poate afla ușor despre ce film este vorba. Din păcate, cineaștii noștri nu citesc și cronicile nefavorabile. Despre „părerea spectatorului” nici nu se pune problema!”

* guest post by: Doni Mirodoni

„A torinói ló” – Calul din Torino (2011)

Calul din Torino este un film de artă, departe de șabloane, cu o abordare insolită a existenței  în esențele ei, care ne fascinează și captivează cerebral și mai puțin emoțional prin imaginea austeră alb/negru în stilul lui Rembrandt, de o expresivitate pur cinematografică. Meritul este al directorului de imagine Derzsi János.

Motivul muzical a lui Víg Mihály ne  trimite pase care să ne bage în transă. Oricum, rămânem câteva clipe aiuriți  după vizionarea filmului. După ce a realizat acest experiment cinematografic, regizorul maghiar Béla Tarr (n. 1955) a spus că nu va mai face filme, întrucât nu are ce să mai spună nou și nu vrea să se repete sau să-și copieze propriul stil:

During these 34 years of filmmaking, I’ve said everything I want to say. I can repeat it, I can do a hundred things, but I really don’t want to bore you. I really don’t want to copy my films. That’s all.

Acest ultim film al său  a câștigat Ursul de argint la „Berlinale” în 2011. Calul din Torino este o parabolă despre sfârșitul lumii, șase părți ale unui tablou în alb/ negru  despre Desfacerea Lumii  în șase zile,  în faza lipsei de comunicare interpersoanale: sfârșitul tacit (care are semnale) al lumii vii.  Nu știm ce anvergură are  Sfârșitul:  este Apocalipsa unei comunități sau a Omenirii? Sau Apocalipsa  interioară a lui Béla Tarr ?!

Filmul reprezintă dorința  regizorului  Béla Tarr & a coregizoarei  Hranitzky Ágnesca, ca și a scenaristului  László  Krasznahorkai de a aduce o nouă modernitate cinematografiei, prea ancorate, consideră ei,  în realitatea superficială.  Și totuși, filmul pornește de la  o anecdotă:  în ianuarie 1889 filozoful german  Friedrich Nietzsche  a îmbrățișat pe stradă,  suspinând, în semn de protest, un cal pe care vizitiul îl biciuia pentru că animalul era sleit de puteri.  După acest incident, Nietzsche a trăit restul vieții sale în disperare și nebunie, s-a pomenit la azilul de nebuni, unde a vegetat timp de 11 ani, până la moartea sa în 1900!

the turin horse 2

 Atenție, urmează SPOILER!

„Calul din Torino” se desfășoară într-un loc ,,uitat de lume” și… de Dumnezeu. În primele scene , dezarmant de frumoase și dureroase, un căruțaș își mână din toate puterile calul pe un vânt strașnic.  Ajunși cu greu acasă, cei doi  sunt întâmpinați de fiica moșului care își ajută tatăl invalid să dea jos căpăstrul de pe cal și să se schimbe de haine. Fata pune la fiert cartofi, apoi familia cinează în liniște și merge la culcare.

Turinhorse

A doua zi toți se trezesc devreme și rutina continuă zilnic, cam la fel,  doar că de la o zi la alta vântul e mai încrâncenat, ființele tot mai neputincioase. Cele mai emoționante momente sunt acelea în care calul zace în grajd și știm că nu mai are de trăit, vestea că apa din fântână a dispărut, la fel a dispărut și orașul din vecinătate! Calul este primul care își dă  duhul lăsând tată și fiică fără ajutorul aceluia cu care își procurau cele trebuincioase. Bătrânul și fata realizează că nu au unde să se adăpostească , așa că spre sfârșit doar stau, ronțăie ultimii cartofi (cruzi) și… se lasă întunericul.

Personajele nu sunt eroii filmului, ele dau impresia a fi fost alese aleatoriu, de unde, poate lipsa noastră de compasiune. Oare trezesc în noi teama primară, resemnarea sau indiferența  în fața inevitabilului?

Aproape îngeri

 

După câte știu eu, scenariul lui Daniel Sandu pentru „Un pas în urma serafimilor” AKA „Aproape îngeri!” a fost respins de vreo 5 ori la CNC. Văzând filmul, nu mă mai mir decât că, în sfârșit, acesta a apărut, judecând după subiect! Dacă-mi aduc aminte spusele unui vașnic membru în comisiile de selecție, cum că nu valoarea unui scenariu contează, ci conjunctura în care este evaluat, nu mă mai miră chiar nimic!

E suficient să spun că „acțiunea” se petrece într-un seminar teologic creștin ortodox, ceea ce, trebuie să recunoaștem, n-am mai văzut. Acesta cred că este și motivul pentru care sala de cinema era aproape plină. Și totuși, trebuie să mai spun că în sinopsisul oficial se exagerează mult, voluntar sau involuntar. Nici pe departe filmul nu caută să generalizeze! E vorba doar de clasa unuia dintre profesori, nu de toți seminariștii și nu de tot sistemul care ar fi „complet corupt și abuziv”.

Ce-i drept, în film este vorba despre minciună, furt, manipulare și trădare, dar nu sunt prezentate ca „aptitudini pe care elevii trebuie să și le însușească pentru a rezista în seminar”. De fapt, niciun elev care a fost corect nu a avut de suferit. Problema este că aceștia nu sunt îngeri, sunt doar aproape îngeri, adică oameni, adolescenți, și nu toți trebuie să ajungă (și chiar nu toți ajung) preoți.

s1Un cronicar spunea că filmul ar fi trebuit să fie mult mai tăios. Într-adevăr, și eu am multe de reproșat Bisericii de astăzi, dar regizorul-scenarist Daniel Sandu nu și-a propus să abordeze decât aspectele pe care el le-a cunoscut îndeaproape. Pare să atragă atenția că moravurile societății actuale, corupția, abuzul, ipocrizia, lupta pentru putere, manipularea și trădarea  au pătruns și acolo unde nu ar avea ce căuta. Putem să tragem concluzia că, în această situație, salvarea nu mai poate veni de la frica de Dumnezeu, ci de la frica de lege. Astfel, nici măcar ucenicii  nu mai pot fi îmbrobodiți cu percepte și canoane bisericești. Replica unuia dintre ei vine scurt: „Dar este legal?!”

Meritul filmului „Un pas în urma serafimilor” este acela că, până la urmă, nici nu mai contează că acțiunea se petrece într-un seminar teologic. Acesta este doar oglinda în care se reflectă societatea actuală. Secretul succesului este acela că scenaristul nu a căutat cu disperare un subiect de senzație, ci a scris cu sinceritate despre ce a cunoscut el mai bine. Ca regizor, a reconstituit cu minuțiozitate povestea pe care el însuși a trăit-o. Toate acestea, cred eu, judecând după rezultat, cu gândul la spectator.

Astfel, și-a ales fără reproș interpreții. Deși, pentru autenticitate, a folosit, cum era și firesc, neprofesioniști, necunoscuți, pentru unul dintre rolurile principale, părintele Ivan, l-a ales pe  Vlad Ivanov. Aceasta înseamnă că știe măsura vedetei de cinema. Pentru că, fără îndoială, acest actor a atins statutul de vedetă. Nu raportat la popularitate, număr de roluri jucate, sau încasări, ci la modul cum reușește să se plieze pe osatura personajului, cum reușește să-i dea viață. Vorbele, privirea, gesturile devin ale personajului, nu mai sunt ale actorului. În cazul de față se putea numi părintele Ivanov!

Cineva spunea că nu și-l poate imagina pe Vlad Ivanov în rol de preot, că nu i s-ar potrivi. I s-a potrivit, pentru că preotul Ivan este unul atipic. Cel de-al doilea personaj important, Gabriel, cel prin ochii căruia se derulează întreaga poveste, este interpretat de un adolescent, Ștefan Iancu, pe care l-am remarcat acum câțiva ani în Kyra Kyralyna. Cu chipul său angelic, de-ți vine să-i ierți toate păcatele făcute cu fapta, cu vorba sau cu gândul, se remarcă încă de la începutul filmului. Desigur, aici este și contribuția regizorului scenarist, pentru că și interpretarea este naturală, firească, fără cusur, iar vorbele i se potrivesc mănușă.

s3Gabriel nu este dispus să creadă fără a cerceta, așa că încă de la început merge să vadă ce este în spatele peretelui cu icoane. Mai mult, vrea să vadă… cu ochii lui, așa că-și distruge ochelarii pe care părinții i-i impuneau. Daniel Sandu nu-și bazează scenariul pe senzațional, dar în fiecare moment are grijă să-i ofere spectatorului un motiv să fie curios ce va urma.

Surprinzător pentru un film românesc, dialogurile, replicile, vorbele nu sunt doar de umplutură, și nici ostentative prin abundență nu sunt.

Astfel, nici scenele erotice, sau cuvintele triviale nu devin obscene. Aceasta pentru că și-a ales/construit personaje inteligente, reușind să se ridice la nivelul lor. Nu le împarte în „pozitive” și „negative”, ci sunt personaje umane. Nu se ocupă de proști, ca mulți alți cineaști români, iar filmul, chiar dacă este pentru public, se adresează oamenilor inteligenți. Părintele Ivan nu este un personaj negativ, cum afirmă unii cronicari, nu este malefic, ci doar diabolic. Păcatul lui este că ia totul personal, ajungând să folosească metode de educare mai puțin ortodoxe. „Mă faceți voi pe mine?!”, își spune el. În fond, nu vrea decât să-i „cearnă” pe elevii săi, pentru a nu ajunge oricine preot.

Tot așa, nici Gabriel nu este un personaj eminamente pozitiv. De aceea, filmul ajunge ușor la sufletul spectatorului. Regizorul intervine discret, dar eficient, contând pe inteligența acestuia. Astfel, construiește momente profunde, pline de semnificație, din gesturi simple, cum ar fi refugiul personajului în spatele icoanelor pentru a plânge când e dezamăgit și derutat, sau locul păstrat de colegi în careu pentru „oaia rătăcită”. Reușește să evite didacticismul, atribuind „pildele” unor personaje episodice, interpretate credibil, cum este preotul paroh din satul unde Gabriel face, obligatoriu, practica în timpul vacanței de iarnă. Și, spre deosebire de multe alte filme românești, acesta are o miză: câți din acești puști vor ajunge preoți?!

Filmul mai are și unele „păcate”, dar tind să cred că regizorul este conștient de acestea. De exemplu, nu se justifică de ce un director de la ROMSILVA și-ar trimite fiul la seminarul teologic, sau de ce un șmecheraș vrea să se facă preot cu orice preț. Dar este vorba și de o secvență la care regizorul cred că ține, dar nu pică bine. Este vorba de obiceiul mascaților din satul în care Gabriel face practica. Zâmbetul acestuia îi dispare când observă, în trecere, printere altele, și masca… morții.

Am crezut că este secvența de final, pentru că nu știam că filmul are 150 de minute, și mi-a mai scăzut puțin interesul pentru ce avea să urmeze, deși nu era de umplutură. Mai mult decât atât, măștile, mult prea elaborate și profesional lucrate, păreau de serie. Deși este un regizor debutant  în lungmetraj, este surprinzătoare amploarea proiectului în care Daniel Sandu s-a implicat și l-a dus cu brio la bun sfârșit. Este vorba de durata filmului și numărul mare de personaje, figurație multă, exterioare și interioare, condiții de filmare uneori dificile, respectiv ploaie sau ninsoare, lumină sau întuneric, rezultatul fiind un  adevărat spectacol cinematografic.

Probabil că se vor găsi voci care să considere filmul „Un pas în urma serafimilor” un atac la Biserica Ortodoxă, dar eu cred că, fără patimă și încrâncenare, chiar cu umor, Daniel Sandu nu a vrut să arate decât că în preoție, ca și în cinematografie, sunt mulți veniți, puțini chemați! Vorba unui personaj… secundar: „Nu are nicio importanță dacă nu vei ajunge preot, dar dacă ajungi, contează ce fel de preot vei fi!”

*guest-post by Mirodoni