Gerald’s Game (2017) – „Cătuşele astea sunt adevărate”

Bazat pe cartea omonimă a lui Stephen King, Gerald’s Game spune povestea lui Jessie Burlingame care, în urma unui joc erotic cu soţul său, se găseşte legată de pat cu cătuşe la ambele mâini, în casa acestora de vacanţă, fără o aparentă şansă de a se elibera, după ce soţul ei suferă un infarct chiar în mijlocul actului.

Carla Gugino (Jessie) face un rol surprinzător de bun, în condiţiile în care interacţiunile cu alte personaje sunt limitate, şi simpatizezi din ce în ce mai mult cu personajul ei pe măsură ce orele trec şi afli mai multe despre evenimentele din trecut care au plasat-o acum în această situaţie deosebită.

Acţiunea nu se îndepărtează foarte mult de la această singură locaţie, iar absenţa aproape totală a unei coloane sonore contribuie la sentimentele de claustrofobie şi teroare, meritele regiei lui Mike Flanagan, un regizor deja consacrat al genului horror prin filme precum Hush sau Ouija: Origin of Evil. Gerald’s Game se încadrează mai mult în genul thriller, dar sunt prezente câteva elemente de horror şi gore.

MV5BMzg0NGE0N2MtYTg1My00NTBkLWI5NjEtZTgyMDA0MTU4MmIyXkEyXkFqcGdeQXVyMTU2NTcyMg@@._V1_SY1000_SX675_AL_.jpgCarlei Gugino i se alătură în distribuţie Bruce Greenwood (Star Trek), care reuşeşte să facă din Gerald un om cu adevărat dezgustător, genul de persoană care insuflă deopotrivă teamă şi dispreţ cu fiecare cuvânt şi care este obsedat de control, toate acestea răsfrângându-se asupra lui Jessie.

Filmul este presărat de nenumărate referinţe către cărţile lui Stephen King şi atmosfera surprinde foarte bine stilul său, o dovadă de atenţie şi grijă faţă de materialul sursă şi nu doar o adaptare de dragul adaptării. Temele originale precum abuzul, nevoia de control şi groaza pură izvorâtă din acţiunile persoanelor pe care le credeam familiare nu sunt trecute cu vederea şi sunt abordate subtil, sub intriga şi aşa destul de captivantă, genul de intrigă care te face să te întrebi încontinuu tu cum ai fi procedat în acea situaţie.

Gerald’s Game este una dintre cele mai bune adaptări după King din ultimii ani, fiind şi prima după această carte, aşa că pentru cei care nu au avut ocazia să viziteze această poveste, filmul este disponibil pe Netflix, fiind şi o producţie proprie, cu buget redus, lucru care nu se obeservă însă în calitatea ei.

Anunțuri

,,The Circle” (,,Cercul ” sau ,,Puterea de a schimba totul”) 2017

,,The Circle” (,,Cercul ” sau  ,,Puterea de a schimba totul”) este un film S.F. americano –emirate arabe făcut în 2017, cu scenariul si regia lui  James Ponsoldt . Filmul este o adaptare a romanului distopic ,,The Circle” a lui Dave Eggers.

Această prezentare necesită JavaScript.

Mae Holland (Emma Watson) este o tânără care are o existența destul de ternă lângă părinții ei care se descurcă greu (tatăl are scleroză în plăci), un prieten și iubit  fără ambiții prea mari, un job fără viitor. La recomandarea Annei  (Karen Gillan ),o prietenă bună , Mae are norocul de a primi un post în  Silicon Valley, la mega-compania de tehnologie și media socială, cea mai mare și mai puternică din lume, (deținătoarea  tuturor datelor personale ale cetățenilor : nr.de asigurare, analize medicale, conturi, adrese e-mail, tranzacții ) cu condiții de muncă a priori ideale, cu multiple activități de destindere în campus, un parc circular, piscine, săli de concerte, muzee și bineînțeles edificiile lucrative, cu angajați surâzători și bine plătiți. Deși e aici doar un ,,guppy” (peștișor), o novice, șefii descoperă că are mult potențial, fiind muncitoare, ambițioasă, determinată , inteligentă și încă destul de naivă.  Cofondatorul companiei Eamon Bailey (Tom Hanks) chiar  se sfătuiește cu ea și îi cere să participe  la o experiență revoluționară sub deviza ,, Democrație mondială transparentă  ” montându-și o cameră de filmat miniaturală  Seechange-care să transmită în direct ce face ea și familia ei tot timpul . Curând milioane de internauți  vor urmări faptele și gesturile ei în direct. Acest experiment va afecta limitele vieții intime, ale eticii și ale libertății individuale.  Iată și o propunere venind de la Mae, în momentul ei glorios : Înregistrarea tuturor cetățenilor cu drept de vot, ar fi o altă oportunitate pentru ei , la aplicația Circleaccount , pentru că ,,Sharing is caring”(să împărtășești =să iubești ! ). Când Mae devine purtătorul de cuvânt ale unei noi aplicații  SoulSearche prin care poate fi prins în cel mai scurt timp oricine s-ar ascunde (no, sunt vizați răufăcătorii care vor fi vânați și prinși în direct ) evenimentele scapă de sub control și tânăra se vede obligată să-și reconsidere poziția față de politica firmei. Nu prea cred că poate înfrunta  pe un guru versat și imperiul său, mai ales că în final i se propune să fie ,,avansată” în…anonimat, la fel cum se procedase cu al treilea fondator al  firmei,  Ty Lafayette, (John Boyega  ),  în prezent cam neluat în seamă .

The Circle, are arborat cu mândrie  logo-ul un  « C » roșu în formă de* Pac-Man .
* Pac-Man –În jocul video, jucătorul trebuie să-l facă  Pac-Man, un disc galben, să se miște de-a lungul unui labirint. Scopul este să mănnce toate biluțele încercând în același timp să nu fie prins de fantome/monștri.

Fără a fi un film foarte slab, este , după mine, prea tendențios , prea tezist : de la început este  evident că toate scenele de vis din campus sunt o poleială ordinară  în care să se scufunde fraierii și să se ridice cei care nu au scrupule. O viziune anticompanii foarte de stânga (în dreptul) , mai ceva ca  a a tov .Tăriceanu.  Pericolele transparenței privind viața privată  sunt tratate în bla,bla-uri plictisitoare,o teamă de tăcere ,,Secretele sunt minciuni !” se scandează cor (după modelul sectelor ). Filmul suferă de scene cu caracter repetitiv și de la o idee profundă se îneacă în învățătura până la genunchiul broaștei, prin lipsă de originalitate :de o parte facem  deja parte din societatea orwelliană a supravegherii, din acest viitor al eminențelor cenușii abstracte care îi domină pe toți ceilalți, de altă parte este la ordinea zilei manipularea gustului public pentru poveștile de viață ale altora, oricât de neînsemnate dacă știi să condimentezi cu suspans, atingerea oricărui scop, oricât de minor și exploatarea spiritului de turmă.

Filmul ne cam lasă pe noi să ne întrebăm despre pericolele hipersocializării, dreptul la viață privată sau ce inseamnă încrederea în zilele noastre, cum te comporți când nu știi că ești observat și cum te comporți atunci când conștientizezi că ești filmat, ce ar însemna să ne erijăm în justițiari, să ne vânăm, să ne facem singuri dreptate?

In memoriam

Actorii  Bill Paxton (Vinnie Holland) și Glenne Headly (Bonnie Holland) în rolurile părinților lui Mae, au decedat în anul  2017,  la 61 și respectiv 62 de ani.

BIL

G

R.I.P.!

All the Money in the World (2018) – Cât de mult este suficient?

Un film înconjurat de discuţii după ce în urma acuzaţiilor aduse lui Kevin Spacey în finalul anului trecut regizorul Ridley Scott s-a văzut nevoit să îl înlocuiască pe acesta în rolul lui J. Paul Getty cu Christopher Plummer cu doar 5 săptămâni înaintea lansării, scenele sale fiind deja filmate, cu un trailer rulând în cinema. Iar spre surprinderea mea scenele cu personajul lui nu sunt deloc puţine. Ca urmare Plummer a fost încununat de nominalizări pentru rolul său. Şi pentru ca să fie meniul complet, în luna ianuarie s-au iscat discuţii referitoare la diferenţa imensă de salariu dintre Mark Wahlberg şi Michelle Williams pentru reluarea filmarilor.

MV5BMjA0OTE1Njg0NV5BMl5BanBnXkFtZTgwMjQwMjQ2NDM@._V1_SY1000_CR0,0,1503,1000_AL_Cu aşa „reclamă” All the Money in the World este un film ce trebuia văzut, iar prima impresie este că nu e deloc o pierdere de timp. Bazat pe evenimente reale, ne aruncă în viaţa familiei Getty în momentul în care John Paul Getty (Charlie Plummer) este răpit, iar bunicul său, cel mai bogat om al planetei, refuză să plătească rescumpărarea. Mama lui Paul (Michelle Williams), şi nora lui J. Getty, porneşte o luptă de convingere a acestuia în speranţa de a-şi salva copilul.

Ridley Scott face o treabă excelentă cu regia, nu uitaţi că omul asta are 80 de ani şi a tras 30% din film cu 5 săptâmâni până la lansare. Ritmul poveştii e potrivit, deşi m-aş fi putut lipsi de câteva scene la cele 2 ore şi 12 minute ale filmului. Calitatea regiei se vede şi în imagine, încă de la prima scenă de pe strazile Romei, ajutată şi de machiaj şi decorurile superbe.

Cel mai captivant personaj este de departe J. Getty, un amestec de egoism şi paranoia cu atât mai fascinant cu excentismul şi influenţa la pachet. Este uşor de văzut de unde nominalizările lui Christopher Plummer, însă interpretarea care ţine filmul în picioare în lipsa lui este cea a lui Michelle Williams, prea puţin menţionată. Incapabilă de a-l convinge să plătească recompensa pentru fiul ei, încearcă toate modalităţile posibile de a da de răpitorii acestuia, deşi aparent lipsită de ajutor, hotărâtă să nu cedeze.

Pentru toţi banii din lume este un film demn de numele lui Ridley Scott, cu teme actuale, cu toate că evenimentele se întamplă acum 40 de ani, care vorbeşte despre cum averea şi puterea pot înstrăina un om faţă de realitate şi de lucrurile care pentru toţi ceilalţi nu ar ridica niciun semn de întrebare.

,,Altered Carbon” (Carbon modificat) 2018

Serialul ,,Altered Carbon” are parte de o campanie publicitară agresivă care încearcă să escaladeze audiența serialului  HBO,, Game of Thrones ” Emoji .

 Filmul ne propune o narațiune complexă, cum i se cuvine unui film despre incertul nostru ? viitor  în care se amestecă anchetă polițistă, lume futuristă, nemurire, violență. Adică, vai de Omenire care evoluează tehnologic , rămânând încă tributară agresivității si cruzimii, inechității sociale (vedem în film cum arată și ce simțim când ne plimbăm pe străzile din Bay City, megapolisul aglomerat de pe planeta Terra sau când privim de sus paradisul domeniului miliardarului) , pasiunilor și nemuritorului basic instinct  (de la glume sexiste răsuflate chiar și în prezent,  până la scene intime cu nuditate frontală și / sau din bordel – deci, meseria cea ,,mai” veche nu moare, nici nu prea se transformă).
Sinopsis  
 Takeshi Kovacs  este un fost soldat, singurul supraviețuitor al unui grup de războinici de elită  învinși într-o revoltă contra Noii Ordini Mondiale . Spiritul acestuia a fost criogenizat de 250 de ani și readus în funcțiune într-un alt corp datorită manevrelor lui Laurens Bancroft, cel mai bogat om al lumii , pentru a conduce o anchetă polițienească din care să se afle cine l-a ucis pe acesta . Kovacs este un adevărat vestigiu al trecutului , ultimul supraviețuitor al unei civilizații vechi de peste două milenii , care uneori ar fi preferat să rămână mort  decât să facă ancheta aceasta obositoare, decât să aibă de-a face cu  tot felul de creaturi și situații si sa lupte pentru un maths  (bogătan ) .  Kovacs este bântuit  chiar de mai multe întrebări (decât mineEmoji ) decât de uimitoare răspunsuri, ce s-a întâmplat cu femeia pe care a iubit-o, poate avea încredere în polițista Kristin Ortega și în robotul Poe, hotelier al unei clădiri care poartă numele unei nuvele de E.A.Poe. 

Un serial al cărui  scenariu  semnat  de Lanta Kalogridis,  producător  al filmelor ,, Shutter Island” ,,  Avatar”,  ecranizează  romanul  SF  omonim  al scriitorului   Richard K. Morgan.  Povestea reușește să fie destul de credibilă  prin temele  sale:  obținerea nemuririi spiritului, religia devenită cu totul opțională , comportamentul inteligențelor artificiale, natura tensiunilor dintre cyborgi , clone si roboți .
Serialului  i se pot reproșa unele concesii făcute pentru a-și spori rating-ul: scenele repetate de violență  , scenele explicite  de sex  , abundența flashback-urilor  și dialogurile într-un fel de (d)esperanto al viitorului  .
Aflăm ce sunt  ,,the stacks”, hard-discuri  în care sunt stocate  personalitatea și  amintirile oamenilor,  ,,the  sleeves”,  corpurile  în care se poate face la infinit  reîncarnarea , deschizând  ,,portalul”  spre nemurire .

Un serial în care ești  greu de ucis  pentru că de mici oamenii primesc… un cip în Emoji ceafă care îi ajută să se reintrupeze în alt corp indiferent dacă au fost  asasinați, accidentați. Condiția este ca  acel cip să nu fie deteriorat dar și să ai bani ca să ți-l permiți! Dacă vrei diverse plăceri, le poți obține cu ajutorul hiperrealitătii , mai tranșante decât orice afrodisiac, steroizi , droguri .

Această prezentare necesită JavaScript.

Se pun în mișcare dileme religioase, etice , psihice legate de  ,,ambalajul” care îți este străin. Temele și prezentarea lor sunt alegeri deliberate ale echipei de cineaști care cam bat șaua despre  SUA  zilelor  noastre  prezentându-ne un viitor bun doar pentru  pentru unii, așa cum este și  acum traiul pe Terra.

Un viitor ancorat solid în prezentul nostru. Cum să nu ne întrebăm la ce folosește această creștere exponențială a invențiilor, a trucurilor tehnologice ? Sunt ele un hobby necesar în evoluția creierului, un maraton pentru autodepășirea tehnologică a omenirii ?  Folosește cuiva această stocare de  date? Cum de nu sunt conectate creierele
în serie ? Vor mai exista criterii de apreciere socială legate de inteligență și cultură sau toate datele vor intra intr-un creier comun  ?  Oare așa s-a născut  Creația a toate , precum din masa plasmatică de pe ,,Solaris”?

A dispărut rasismul? NU.  Scena cam caricaturală, de la sindrofia  familiei Bancroft  este totuși marcantă, bine cusută cu ață albă: toți bogătanii (math) sunt albi și îmbrăcați în alb, pe când aliații de până acum ai lui Kovacs sunt latino și oameni de culoare. Acțiunea se derulează în 2384 . Deci  Kovacs a fost conservat in anul 2134 !

Dubito…ergo sum: dacă ne gândim la baza  potențialulului  genetic toate ,, ambalajele” viitoare ar putea fi de culoareEmoji !
A dispărut polarizarea societății care pentru unii e mumă pentru alții ciumă? NU.
Mai au oamenii suflet sau le-a rămas doar rațiunea ?

 Sunt stăpâni oamenii pe viață lor? NU. Dacă ești sărac nu devii nemuritor (un copil dintr-o familie modestă este găzduit într-un corp de moșneag). Nu prea se mai știe cine sunt cu adevărat persoanele care interacționează pentru că  pierderea identității pe care o bănuim a priori, prinde înțelesuri diverse, prizonieratul în corpuri necunoscute, pierderea legăturii intime între minte și corp, camuflarea poziției sociale ,căutarea Sinelui …

Este acest viitor o încercare disperată și ratată de a salva ceva?

A evoluat Omenirea sau s-a degradat? Pare începutul sfârșitului OMENIRII !
Efectele speciale sunt tulburătoare: suntem introduși în atmosfera unui megapolis suprapopulat în care plouă din belșug , plină de creaturi stranii, holograme uriașe,la sol mizerie, în stratosferă castele  gotice, arene , mașini , toate au învins gravitația . O voix off, câteva solo-uri melancolice de saxofon și un tip de viață aparte în văzduh: raiul celor bogați . Actorul americano-suedez  Joel Kinnaman  se dovedește încă o dată  un interpret subtil al scenelor intimiste și un tip convingător în scenele de acțiune.
 

 

 Takeshi Kovacs  ( Will Yun Lee / Joel Kinnaman )

Soldații, poveste din Ferentari

Sau cum să faci un film prost după o carte bună

Soluția acestei probleme este să joci chiar tu (autor) în propriul film. Ce urmează mai jos sunt câteva opinii clujene după o provocare bucureșteană. Întâi m-a sunat Emil de la București să mă-ntrebe dacă am citit cartea (că avem amân2 bloguri de carte). I-am zis că nu, n-am apucat. Atunci du-te neapărat să vezi filmul, zice, pentru că eu l-am văzut după carte, și sunt niște scene pe care eu le-am înțeles, dar sunt curios dacă le înțelege și cineva care n-a citit cartea încă.

Cică romanul (autoficțional) din 2013 al lui Adrian Schiop dă târcoale – din cauza narării la persoana I – insistent unui sentiment de vinovăție pentru imposibilitatea „salvării“ lui Alberto, romul din Ferentari, fost pușcăriaș fără acte de identitate, cu care naratorul Adi (antropolog, doctorand în manele, circa 40 de ani) are o relație necăutată, accidentală și schimbătoare de viață pentru unul dintre ei.

Apoi dau de un comment al oracolului Szakats Istvan din Cluj, pe care nu mă pot abține să nu-l reproduc, prea e haios: „într-o zi am văzut pe youtube „Secvența Oficială” a filmului – aia cu nunta pe manele la un bloc din Ferentari. Ne-am și înflăcărat cu consoarta și ne-am zis, gata asta tre’ s-o vedem. Apoi, din lipsă de opțiuni (pe torent nu era și la Victoria n-am mai prins bilet) ne-am dus la mall și ne-am uitat la film.

Primul junghi l-am simțit când personajul Adi a început să vorbească – adică destul de la început. Replici mecanice. Mimică de lemn. Taman ca Sergiu Nicolaescu în Pistruiatu.

Mă și întrebam cum Dumnezeu n-au găsit pe cineva care să știe să dea cât de cât replicile lui Adi – dar până la urmă mi-am zis că sigur e o decizie regizorală și m-oi prinde eu mai târziu. Dar n-a fost să fie.

Că spre deosebire de Adi, celălalt personaj (Alberto) dădea replicile mai bine. Plus, Alberto era net mai autentic și mai prezent decât Adi, iar această inegalitate m-a făcut să pot să rezonez cu Alfredo da, dar cu Adi, nu. Și acest permanent da și nu, hois și cea, trage și împine scenă după scenă de-a lungul unui film de 2 ore mi-a faultat capacitatea de angajare emoțională. Simțeam că mă uit la două filme în paralel – unul care-mi place și altul care nu. La un moment dat chiar mă prindeam că caut refugiu de Adi în Alberto.

Mersi, Alberto.

Apoi, în film mai sunt și o serie de replici cu bâlbe. Alt junghi, la care creierul meu rezistă, dar inima mea nu. Scene cu discuții intime între personaje în care aceștia se încurcă în replici mă dezangajează emoțional. A’la long, îmi subminează credibilitatea emoțională a filmului. Îmi pare rău.

Apoi alt junghi. Ferentariul, în complexitatea ei socială. În sensul că nici vorbă.

Ce am văzut au fost mai degrabă cărți poștale folosite pe post de imagini de fundal, cam ca Barcelona în filmul Vicky, Cristina, Barcelona. Adi urcă pe bicicletă, pedalează un minut acolo prin Ferentari, camera îl urmărește, Adi se oprește, se dă jos de pe bițigli, CUT. Mă gândeam că puteau să facă asta la fel de bine și pe un green screen. Și și mai scurt. Iar în timpul câștigat poate arătau ceva. Nu atmosferă. Că Ferentariul era parcă tot numai o atmosferă – un decor convenabil-inevitabil din cauza manelelor.

Chiar așa, manelele. Alt junghi.

Mi-am zis, hai, ura, curaj, Maneaua o să fie firul roșu! Că doar așa a și început povestea: vine Adi în Ferentari să-și facă doctoratul în manele. Am greșit. Că până la urmă tema manelelor a rămas atât de sub-exploatată încât aproape că am și uitat de ea. Dacă fac acum un efort să număr câte scene cu manele îmi amintesc din film, e aia cu nunta la bloc, e aia cu Bossu’ manelist în birou și e aia cu Adi care are ceva text în laptop da’ nu se vede ce. În rest, beznă.

Acum mulți ani am văzut Adaptation – o poveste de dragoste între un crescător/hoț de orhidee și o ziaristă. Jur că îmi amintesc mai mult de trei lucruri despre orhidee și azi. Ce îmi amintesc despre manele? Bossu’ avea o cămașă neagră și două saxofoane pe perete. Văduvit de Ferentari și manele mi-a rămas povestea de dragoste dintre Adi și Alberto la care să mă uit. Mi-a plăcut de Alberto. M-a cutremurat vulnerabilitatea sa ambalată în vrăjeală. L-am crezut. Pe Adi nu – parțial din motivele deja enumerate.

Dar mai am un junghi. Adică aterizează un muzicolog gajeu la 40 ani în Ferentari, ieșit dintr-o relație hetero și după un „first date” prelungit și-o și trage cu un ex-pușcăriaș rrom din partea locului?

Hai zău. Domne’, am 50 ani, am văzut lucruri, la rigoare pot să și cred. Chiar vreau să cred, sunt la cinema. Dar te rog ajută-mă să cred. Dă și mie un caracter mai complex, niște trecut acolo, niște detalii pe parcurs, orice. Fac eu efortul să-mi croșetez o explicație efemeră, măcar pentru alea 2 ore. Dar te rog ajută-mă un pic. Că numai așa, la ce sec îm dai caracterul, nu-mi iese. Și atunci ce îmi rămâne e replica robotului ăla din Lost in Space, care zice: „It does not compute. It does not compute”.

Îmi și amintesc că îmi venea să mă ridic de pe scaun și să strig către Adi-și-Antonio-în-pat: [emotiv] „Bă-bă-băăăăă, stați bă că eu n-am înțeles, voi cum ați ajuns acolo?”.

Peste o jumate oră: [nedumerit] „Băăă! Da’ acolo?” Și mai la coadă [resemnat] „Lăsați.” Tolkien scria că zilele bune au cronici scurte, cât despre zilele rele poți scrie la nesfârșit. Mă și opresc aici. Eu știu că am intrat în sală ca să râd, să plâng, să simt, să aflu, să gândesc, să uit, ce o fi. Intuiesc că din carte / scenariu ar fi putut să-mi iasă mai mult. Dar nu mă plâng. Și nu-mi vreau banii înapoi”.

Acuma, ideea este următoarea: Adrian Șchiop și-a vândut drepturile de ecranizare asupra cărții, iar condiția impusă o fi fost să-l ia și pe autor la pachet. Înțeleg că na, trebuia să fie și autorul implicat în adaptarea scenariului, dar mă tem că doar din lipsă de buget, Șchiop va fi acceptat să și joace în film. Ceea ce, din păcate, l-a și stricat. Cineva spunea că un bun actor nu trebuie să se vadă dinafară, ci să intre în pielea personajului.

În momentul în care „te vezi”, înseamnă că nu ai ce căuta pe scenă. Iar un autor, detașat deja de personajul său, chiar nu are ce căuta într-un film. Soldații, poveste din Ferentari suferă de lipsa a cel puțin trei personaje: Adi, stricat de autor, Ferentariul – personaj în sine – și Maneaua. Nu doar coloana sonoră, ci tema manelelor, atât de sub-exploatată încât spectatorul și uită de ea.