Arhive pe categorii: thriller

Monstrul din Martfű

Cum l-au avut bucureștenii pe Rîmaru în anii 70, iar clujenii pe Omul cu ciocanul, au avut și ungurii criminalul lor în serie, în anii 60, într-un mic orășel industrial(izat) din districtul Szolnok, Martfű. Filmul despre acest „monstru” nu este doar o recuperare târzie a serial-killerului în căutare de audiență, ci și un motiv de critică socială.

str2A martfüi rém (2016) evocă importanța sau percepția publică față de adevăr a acelor ani, când oamenii erau victime într-o lume sufocantă. În Ungariei socialistă, ca și în România, nu era posibil să existe criminali în serie, așa că existența lor era ascunsă locuitorilor lagărului printr-o rețea de complicități, de la polițiști la procurori dornici să fabrice vinovați pentru a promova în carieră.

strang1Denumirea cu care iese acest thriller horror pe piața internațională este „Strangled”. Făbricuța de pantofi unde lucrau victimele și criminalul s-a reorganizat, instalându-și „mijloacele fixe” în România (undeva pe lângă graniță) doar cartierul general și depozitele rămânând în Ungaria, la Martfű.

Marca speră să supraviețuiască grație „forța de muncă” românești, ceva mai rentabilă, în vreme ce în Martfű funcționează acum o fabrică de ulei ținând de managementul Bunge Romania; efectele globalizării. Scenariul acestui film a fost scris de dramaturgul Szeredás András, în vreme ce Gábor Szabó semnează imaginea iar Árpád Sopsits regia. Disponibil aici pe  hboGO. Un trailer, mai jos:

 

Anunțuri

The Invisible Guest (2016)

Cunoscut pentru „El cuerpo”, catalanul Paulo Oriol recidivează în „Contratiempo”, film la care este, de asemenea, și scenarist și regizor. Un thriller cu puține personaje, destul de teatral, cu multe filmări de interior – realizat cu buget redus. Aparent un policier, sau un mistery-thriller cum li se spune mai nou, pentru a suna ceva mai pretențios.

c3„Contratiempo” folosește ca dovadă a expierii situația în care este implicat omul de afaceri Adrián Doria (interpretat de Mario Casas) care își angajează nu unul, ci doi avocați pentru a scăpa de acuzația de crimă. Cazul este doar un pretext, ca orice poveste cu răufăcători, pentru a demonstra că nicio faptă nu rămâne nepedepsită. Și cumva, pentru a sugera că nici măcar bogații nu mai pot ascunde lucruri pentru a scăpa de consecințele faptelor comise la strâmtoare.

c1Cu toate că omul bogat, devenit om negru prin alegerea făcută într-o situație limită (trecând de punctul de unde nu mai există întoarcere), poate încerca să-și piardă urma, faptul că trăim într-o lume din ce în ce mai indiscretă face imposibilă disimularea faptelor. Desigur, cu condiția să poți întoarce adevărul pe toate fețele printr-un artificiu de geniu.

c4Adrián Doria nu admite ca un incident banal să-i dea peste cap viața, pentru că ar fi muncit zece ani ca sa ajungă la un anumit nivel. Din acest motiv, nu poate accepta ca totul să se năruie într-o clipă, astfel că începe să înșire mai multe întâmplări pe care le consideră decisive pe parcursul incidentului: dacă nu ar fi cotit pe alt drum, nu ar fi privit un om în ochi. Într-un singur moment intuiește clipa corectă: dacă ar fi fost acasă, alături de familie, dar acest moment este unul singular.

c5În mod ironic, o altă familie va reuși să-l facă să plătească pentru faptele sale. Avocata  Virginia Goodman, interpretată de Ana Wagener, alături de care petrece câteva ore pentru a găsi strategie care să-l salveze de închisoare îi semnalează apariția unui martor al acuzării care le-ar putea pune în pericol strategia lor. Cei doi sunt forțați de acest nou element să reconfigureze bucățile unui puzzle abil construit…

De văzut, mai ales de fanii teatrului. Un trailer mai jos:

Harmonium 2016

Încă un film japonez surprinzător de frumos ,,Harmonium “ (jap.,,Fuchi ni tatsu„).  Încă un lung metraj al  tânărului  și cunoscutului regizor japonez  Koji Fukada, care se preocupă de aceeași temă majoră  pe care o regăsim și în celelalte filme ale sale (dar , aici, cu o abordare foarte sobră, seacă și o tonalitate incomodă) : singurătatea  individului   într- o lume în care valorile tradiționale ale unor instituții precum biserica și familia și-au pierdut mult din influență , încât nu mai pot camufla singurătatea intrinsecă a omului .
 ,,Harmonium” revizuieste, decantează cotidianul cel mai banal  perturbat, clătinat, zdruncinat  până la tragism.  În acest film familia nu are valoarea  consolatoare așteptată , fiecare personaj  confruntându-se  cu  propria-i singurătate . Inevitabil ,  fenomenul ,,ușilor închise”
 Koji Fukada explorează fragilitatea relațiilor  interumane cu  subtilitate și sensibilitate, abordând , pe lângă tema singurătății  și temele  imprevizibilității vieții, a răzbunării , a violenței mute, a sentimentului intim de culpabilitate un thriller psihologic  dincolo de bine și de rău .
 Regizorul își asumă până la sfârșitul filmului, fără ezitare , cu o coerență surprinzătoare, această viziune radicală și disperată asupra lumii .

Această prezentare necesită JavaScript.

Titlul  filmului ,,Harmonium,” îmi pare ironic -se referă la instrumentul muzical care seamănă cu o orgă mai mică, dar gândul ne duce și la armonie (fiind vorba de muzicalitate) și la bună înțelegere între persoane. Bătăile metronomului , cu toată ritmicitatea lor planează de la început ca un avertisment. Titlul original ,,Fuchi ni tatsu din limba japoneză înseamnă ,,Ține-te bine de margine (a prăpastiei) !” 
 Scenariul & scenografia: Narațiunea este scrisă  de  însuși  regizorul  Koji  Fukada.  Ea este împărțită în două etape,  la distanță de câțiva ani . Deși câteodată este eliptică , totuși narațiunea rămâne complexă și subtilă.  Atemporalitatea  locurilor (cartier semiindustrial, râu, biserică, clasă mijlocie) dă o dimensiune universală.  Foarte puține elemente nipone, mai exact asiatice (bolurile din care se mănâncă cu chopsticks-uri ), poate o scăpare a scenografiei ?
 Imaginea culorile sunt simboluri: alb (moarte, doliu , fantome, puritate ) și roșu (înaintea momentelor   inevitabile).
 Distribuția: În acest film care ne seduce prin comportamentul straniu al  protagoniștilor ajungem să înțelegem logica comportamentală  . Excelentul actor Tadanobu Asano  (Yakasa) , rigid ca un mort,  îmbrăcat ,  de preferință  în alb, reprezintă revenirea  trecutului cu secretele sale , culpabilitățile sale și revanșele sale. Din personaj secundar câștigă ,,teren” pe măsura desfășurării evenimentelor . Adesea foarte politicos , în ciuda zâmbetului , privirea lui impasibilă este totuși sumbră și rău prevestitoare , ranchiunoasă . De fapt chiar îi mărturisește lui Toshio că îl invidiază , ar vrea să fie în locul acestuia. Acest personaj dezvăluie dorințele secrete ale mamei , amintește tatălui vicii uitate, elimină orice dorință a fetei de a duce o viață tihnită  .
Actrița  Mariko Tsutsui (Akié )  excelează în rolul femeii complexe, reținute,  dar pasionale, nefericite, cu credința religioasă zdrobită, cu sentimentul copleșitor al vinovăției care a transformat-o într-o  ființă obsesiv compulsivă, distrusă  în infernul iubirii pentru fetița ei.
 Kanji Furutachi  (Toshio ) este tatăl cu aer absent, taciturn , foarte interiorizat care va oferi soției ,,surprize” pe care noi le cam bănuim.

The Others (2001)

,,The Others”/ ,,Ceilalți” (2001) este un film fantastic hispano-franco-american  regizat de Alejandro AmenábarTemele majore ale filmului sunt moartea și  (ne)acceptarea ei, singurătatea, claustrarea, nebunia, culpabilitatea, denunțarea  îndoctrinării religioase.

Filmul este un horror mai special, fără scene sângeroase, departe de clișeele cu care suntem obișnuiți chiar dacă  conține ingredientele de bază ale genului: clădirea majestuoasă, lugubră, copii suferind de o boală ciudată, izolați în cameră, ceața permanentă, zgomote inexplicabile, voci și plânsete înfundate.

Suntem introduși într-o atmosferă halucinantă unică. Spațiul închis, claustrarea copiilor, sugerează niște sicrie. În plus, casa este bântuită și ascunde secrete nemărturisite care vor fi dezvăluite spre final. Scenariul condus cu abilitate de Amenabar preia o parte din codurile horror-ului, punând accentul mai mult pe ambianță.

Scenografia este clasică, elegantă și sobră. Un film de atmosferă tensionată care are și o dimensiune romantică (introspecția, trăirile intense, melancolia, misterul). Imaginea este de  calitate, cu scene-tablou de un clar-obscur rembrandtian.

 

Această prezentare necesită JavaScript.


Jocul actorilor este convingător. Nicole Kidman are rolul unei  femei  pioase, de o frumusețe stranie și glacială, cu o aură tulbure, care se ocupă personal de educația religioasă a odraslelor sale. Ea știe să fie autoritară dar și tandră. Copiii joacă impecabil: băiețelul (James Bentley) disperat să primească afecțiunea mamei, fetița (Alakina Mann) distantă, rebelă și răutăcioasă. Servitorii au un comportament ciudat, duplicitar.

Simbolurile obscurantismului: paloare, teama de lumină, momentele de detașare, izolarea și întunericul ascund  adevărul. Tehnica: grija pentru detaliu, dozarea efectelor, echilibrul instabil al comportamentelor, indicii false sau nu,  ambiguitatea personajelor ne poartă lent spre un  deznodământ  surprinzător. Titlul „Ceilalți” (The Others) este provocator,  mobilizându-ne din start să prindem șpilul  filmului.â

Muzica  eteric subtilă  ne taie respirația ,,Only Have Eyes for You,” compusă de Harry Warren  Al Dubin, interpretată a cappella  de Nicole Kidman  .. Vals Opus 69 No.1″  compus de Frederik Chopin, interpretat de Jean-Marc Luisada.

Dacă sesizați unele aspecte ale filmului, îl veți  decodifica de la prima vizionare:
– la ce se referă regula impusă de Grace: nici o ușă nu se va deschide înainte ca cealaltă să fie închisă?
 – de ce nu mai trece pastorul pe la doamna care are nevoie de alinare și de sprijin spiritual?
 – cine a tras draperiile când ambii copii se aflau în cameră?
 – de ce lumina puternică ce a  pătruns atunci prin geamuri nu a ars fețele copiilor?
 – de ce tatăl rătăcit prin pădure, comportându-se ca un zombi, se miră de întâlnirea cu familia?
 – de ce crede Grace că soțul vrusese inițial să o părăsească?
 – ce ascunde fraza rostită de tată referindu-se la faptul că fetița i-a povestit despre ...ceea ce se întâmplase în ziua aceea?
 – ce se observă când Grace deschide dulapul de haine care are oglinzi pe uși, în care se reflectă patul din dormitor
  – și, totuși, cine sunt The Others?

Alejandro Amenabar a fost recompensat  cu două premii Goya: pentru cea mai bună regie și pentru cel mai bun scenariu original.  Nicole Kidman a primit Globul de Aur pentru cea mai bună actriță într-un rol dramatic, premiul BAFTA pentru cea mai bună actriță , premiul criticilor de film din Londra pentru cea mai bună actriță a anului 2001 și premiul Goya pentru cea mai bună actriță.

Una pura formalità (1994)

Filmul Una pura formalità (O simplă formalitate) care pare un thriller polițienesc cu ușile închise se transformă în duel verbal, în replici insinuante sau acuzatoare, în capcane. Un comisar intră în mintea presupusului criminal care va fi obligat să-și examineze viața și identitatea.

Tema elucidării unei crime este pretextul pentru o speculație filozofică, un proces de conștiință, o încercare de a se autoînțelege sau un purgatoriu tarkovskian, un sentiment zdrobitor al culpabilității kafkiene, absurdul care pătrunde brusc în viață sau ,,un chin” reciproc sartrian în spațiul închis al unei camere sordid polițienești  (și câte alte trimiteri am mai surprins!)

Asistăm la desfășurarea unei dialectici bine construite de comisar care îl apropie pe  ,,inculpat” de adevăr (iar pe noi ne bagă într-o ceață mai densă): un schimb bizar de replici prin momentele de derapaj ale inspectorului, în general sobru și sarcastic care devine volubil și expert în citate care abundă cam fără rost și interlocutorul său derutat și derutant, amnezic dar panicat,bâiguitor de fraze eliptice și contradictorii.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Jocul personajelor este bun chiar dacă duelul verbal e cam lung. Polanski în rolul inspectorului de poliție calm , tenace care s-a cultivat pentru a-și disimula decepția de a fi un ratat, Depardieu în rolul lui OnOff, scriitorul tulburat de demoni interiori , care se isterizează, care încearcă să –si suporte decăderea așternând pe hârtie durerile și singurătatea.  Decorurile  lui Giuseppe Tornatore din acest film sunt suprarealiste, surprinzător de sinistre,chiar dacă scenele de început sunt în pădure (aici efectele vizuale-noroiul diluvian,prim planul cu gura tevii unei arme și  efectele sonore-pistolul care se descărcă,  cântecul cucuvelei, respirația sacadată a unui fugar  ), mai apoi cu tipul arestat care e adus într-o clădire sinistră, izolată în care se află comisariatul, cu pereții îmbibați de ploaie, cu găleți în care e captată apa din tavan, cu mobilier vechi, minimalist unde începe meciul indoor.
Intenția regizorului pare să ne proiecteze într-un univers sordid, cu personaje dubioase, un scriitor amnezic, confuz în toate și inspectorul de poliție nemilos care gestionează un interogatoriu gen hipnoză regresivă. Nici sunetul nu e de colo, ci are un rol emoțional: spre sfârșit muzica lui Ennio Moriconne printr-un crescendo bine orchestrat urmat de o liniște perturbată de scurgerea ritmată în găleți a apei de ploaie și pac! declicul capcanei pentru șoareci pun la încercare nervii pentru punctul culminant peste care se suprapune finalul incert . De amintit că melodia  lui Morricone e pe versuri de Tornatore și interpretată vocal de însuși Depardieu.

Dar tot ce se întâmplă în fața ochilor noștri se pare că nu e real.  E o adevărată provocare în a nu ne lăsa ,,duși” de diferitele efecte cinematografice dar și personajul OnOff, scriitorul cu nume ciudat gen InspirăExpiră, îmi sugerează oboseala existențială, acel ,,capăt al puterilor”. OnOff ne dă multe alte indicii:
 -de mai multe ori afirmă că acest loc și aceste personaje nu pot  exista, că nu i se întâmplă lui acest arest ,nici interogatoriul
 -nu funcționează telefonul, nu își poate cere un avocat
 -spune că nu mai scrie de câțiva ani dar la perchiziție (dacă a fost efectuată?) se găsește un roman în lucru
 -are un comportament absurd (scenele din baia comisariatului)
 -nu își amintește deloc ( sau se preface ) ce a făcut în ultimele ore
 -nu are acte de identitate
 -nu-și poate justifica fuga noaptea prin pădure pe ploaia torențială
 -comisarul îi cunoaște mai bine biografia și i-a citit toate operele
 -biografia se dovedește cu totul falsă -OnOff  ,, Ziarele, fotografiile , telejurnalele, interviurile au rolul să ascundă adevărul despre noi”.
 -răspunsurile la interogatoriu se cristalizează după câteva acte de violenţă

– teoria punctului virtual (punct din spaţiu în care se întîlnesc prelungirile razelor luminoase care au venit în contact cu un sistem optic -oglindă, lentilă) prin care OnOff  explică cum ,,undeva , se poate ca ceea ce nu e real să  existe.”  : o lume paralelă , o parabolă?

-la sfârșit nu există nici un proces -verbal

Ce ar putea fi adevărat în toată povestea:

– adevărată biografie
-vizita femeii iubite
-succesul real al scriitorului

-personajul Faubin care i-a marcat viața

-pierderea simțului realității

 – alunecarea pe panta autodistrugerii

-inevitabila singurătate în care rămâne doar cu el însuși

-decăderea morală


Scriitorul se va fi liniștit odată cu multe clarificări ale proceselor sale de conștiință? Oricum îi mulțumește inspectorului că l-a tratat cu profesionalism. Impresionantă este scena în care Depardieu, la pământ, este ,,liber” să stea pe spate cu abdomenul expus … în toată splendoarea sa, precum gângania kafkiană.

Giuseppe Tornatore ,,Primarily  it is   a story about anxiety, this modern state of mind . And on how to resolve this anguish of spirit. It is also a reflection on the moments of our lives that escape us. The human being, through a refined mechanism of self-defense, forgets the painful experiences. I focused on this minute moment when consciousness slips from one dimension to another without realizing it”.