Arhive pe categorii: thriller

Una pura formalità (1994)

Filmul Una pura formalità (O simplă formalitate) care pare un thriller polițienesc cu ușile închise se transformă în duel verbal, în replici insinuante sau acuzatoare, în capcane. Un comisar intră în mintea presupusului criminal care va fi obligat să-și examineze viața și identitatea.

Tema elucidării unei crime este pretextul pentru o speculație filozofică, un proces de conștiință, o încercare de a se autoînțelege sau un purgatoriu tarkovskian, un sentiment zdrobitor al culpabilității kafkiene, absurdul care pătrunde brusc în viață sau ,,un chin” reciproc sartrian în spațiul închis al unei camere sordid polițienești  (și câte alte trimiteri am mai surprins!)

Asistăm la desfășurarea unei dialectici bine construite de comisar care îl apropie pe  ,,inculpat” de adevăr (iar pe noi ne bagă într-o ceață mai densă): un schimb bizar de replici prin momentele de derapaj ale inspectorului, în general sobru și sarcastic care devine volubil și expert în citate care abundă cam fără rost și interlocutorul său derutat și derutant, amnezic dar panicat,bâiguitor de fraze eliptice și contradictorii.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Jocul personajelor este bun chiar dacă duelul verbal e cam lung. Polanski în rolul inspectorului de poliție calm , tenace care s-a cultivat pentru a-și disimula decepția de a fi un ratat, Depardieu în rolul lui OnOff, scriitorul tulburat de demoni interiori , care se isterizează, care încearcă să –si suporte decăderea așternând pe hârtie durerile și singurătatea.  Decorurile  lui Giuseppe Tornatore din acest film sunt suprarealiste, surprinzător de sinistre,chiar dacă scenele de început sunt în pădure (aici efectele vizuale-noroiul diluvian,prim planul cu gura tevii unei arme și  efectele sonore-pistolul care se descărcă,  cântecul cucuvelei, respirația sacadată a unui fugar  ), mai apoi cu tipul arestat care e adus într-o clădire sinistră, izolată în care se află comisariatul, cu pereții îmbibați de ploaie, cu găleți în care e captată apa din tavan, cu mobilier vechi, minimalist unde începe meciul indoor.
Intenția regizorului pare să ne proiecteze într-un univers sordid, cu personaje dubioase, un scriitor amnezic, confuz în toate și inspectorul de poliție nemilos care gestionează un interogatoriu gen hipnoză regresivă. Nici sunetul nu e de colo, ci are un rol emoțional: spre sfârșit muzica lui Ennio Moriconne printr-un crescendo bine orchestrat urmat de o liniște perturbată de scurgerea ritmată în găleți a apei de ploaie și pac! declicul capcanei pentru șoareci pun la încercare nervii pentru punctul culminant peste care se suprapune finalul incert . De amintit că melodia  lui Morricone e pe versuri de Tornatore și interpretată vocal de însuși Depardieu.

Dar tot ce se întâmplă în fața ochilor noștri se pare că nu e real.  E o adevărată provocare în a nu ne lăsa ,,duși” de diferitele efecte cinematografice dar și personajul OnOff, scriitorul cu nume ciudat gen InspirăExpiră, îmi sugerează oboseala existențială, acel ,,capăt al puterilor”. OnOff ne dă multe alte indicii:
 -de mai multe ori afirmă că acest loc și aceste personaje nu pot  exista, că nu i se întâmplă lui acest arest ,nici interogatoriul
 -nu funcționează telefonul, nu își poate cere un avocat
 -spune că nu mai scrie de câțiva ani dar la perchiziție (dacă a fost efectuată?) se găsește un roman în lucru
 -are un comportament absurd (scenele din baia comisariatului)
 -nu își amintește deloc ( sau se preface ) ce a făcut în ultimele ore
 -nu are acte de identitate
 -nu-și poate justifica fuga noaptea prin pădure pe ploaia torențială
 -comisarul îi cunoaște mai bine biografia și i-a citit toate operele
 -biografia se dovedește cu totul falsă -OnOff  ,, Ziarele, fotografiile , telejurnalele, interviurile au rolul să ascundă adevărul despre noi”.
 -răspunsurile la interogatoriu se cristalizează după câteva acte de violenţă

– teoria punctului virtual (punct din spaţiu în care se întîlnesc prelungirile razelor luminoase care au venit în contact cu un sistem optic -oglindă, lentilă) prin care OnOff  explică cum ,,undeva , se poate ca ceea ce nu e real să  existe.”  : o lume paralelă , o parabolă?

-la sfârșit nu există nici un proces -verbal

Ce ar putea fi adevărat în toată povestea:

– adevărată biografie
-vizita femeii iubite
-succesul real al scriitorului

-personajul Faubin care i-a marcat viața

-pierderea simțului realității

 – alunecarea pe panta autodistrugerii

-inevitabila singurătate în care rămâne doar cu el însuși

-decăderea morală


Scriitorul se va fi liniștit odată cu multe clarificări ale proceselor sale de conștiință? Oricum îi mulțumește inspectorului că l-a tratat cu profesionalism. Impresionantă este scena în care Depardieu, la pământ, este ,,liber” să stea pe spate cu abdomenul expus … în toată splendoarea sa, precum gângania kafkiană.

Giuseppe Tornatore ,,Primarily  it is   a story about anxiety, this modern state of mind . And on how to resolve this anguish of spirit. It is also a reflection on the moments of our lives that escape us. The human being, through a refined mechanism of self-defense, forgets the painful experiences. I focused on this minute moment when consciousness slips from one dimension to another without realizing it”.

 

Anunțuri

Dead Again (1991)

Dead again  AKA  Înviat din morți (1991) este un film  britanic.  Detectivul particular Mike Church este însărcinat de directorul unui orfelinat să descopere identitatea unei femei amnezice care a primit aici adăpost și care e bântuită de un coșmar prin care se simte amenințată cu moartea. Mike acceptă sprijinul unui fost psiholog  devenit băcan dar cum problemele filozofice nu-l ajută să comunice cu femeia apelează la un  anticar priceput…  la hipnoză.

Astfel, prin regresie hipnotică se descoperă nu vreo traumă din copilăria ei ci o viață anterioară când femeia fusese o violonistă celebră pe care soțul, și el un celebru dirijor de orchestră simfonică , a asasinat-o, iar mai apoi a fost executat. Pe parcursul anchetei se vor descoperi coincidențe tulburătoare, ramificații înspăimântătoare  între viața din trecut  și prezent.

O atmosferă Hitchcock-iană, cu turnúri horror captivează și fascinează .  Deznodământul este neașteptat, prea accelerat, prea încărcat: o  scenă frenetică gen ,,dansul foarfecelor” de Branaghian, poate dezamăgi cu acest final kitchos.

Filmul Dead again  a fost al doilea (după „Hamlet”) realizat de Kenneth Branagh, aflat atunci la vârsta de 31 de ani. Este un thriller clasic  cu un scenariu  semnat de Scott Frank. Aparent simplu, dar destul de întortocheat, bine stăpânit, pe-atunci foarte original, azi e poate cam învechit !  Această narațiune în paralel este bazată pe un concept tras de păr dar tratat cu seriozitate, chiar dacă flashback-urile fiind cam numeroase întrerup firul narativ.

Scenografia este perfectă definind bine cele două lumi: trecutul  prin imagini alb-negru , decoruri de epocă –exterioare – imagini nocturne cu sunete, mișcări care țin în suspans  – interioare – mobilier, costume, relații sociale) și prezentul  în imagini color.
Pentru a înțelege mai bine filmul e nevoie de atenție, mai ales la prima scenă cu tăieturile din ziare, cu prezența unui personaj cheie care va fi supraviețuitor al trecutului.
Sunetul amplifică fazele dramatice pe muzica lui Patrick Doyle

Distribuția  este de multe carate , începând cu jocul în dublu rol a  lui Kenneth Branagh, parteneră Emma Thompson (pe atunci soția actorului Branagh ) tot în dublu rol, Derek Jacobi , anticarul, personaje orchestrate de un reporter dubios, în rol Andy Garcia; un rol episodic este deținut de Robin Williams. Calitatea principală a  filmului, nu glumesc, este casting-ul!

Cu inima curată (2016)

Filmul Cu inima curată a lui Attila Till este un thriller comic  care abordează un subiect atipic într-o manieră personalizată: viața oamenilor cu dizabilități (aici) fizice , fără a le victimiza , ci din contra le prezintă ca pe niște ființe umane  autentice, cu dorințe, dureri, ambiții, cu calități și vicii, persoane care încearcă să dea un sens vieții, ca oricare dintre noi.

Regizorul pare să-și aroge dreptul de a se distanța de clișeele filmelor despre persoane cu dizabilități: nu e un film moralizator, nu melodramatizează, nu ironizează dar nici nu bagatelizează ci mai degrabă e un concentrat de energie și umor negru în care, la  granița între fantezie și realitate, nimic nu e ceea ce pare!

Filmul îi are protagoniști pe Zoli , un adolescent cu handicap motoriu încă din copilărie , care  este îndrăgostit de benzile desenate și vrea, ajutat de amicul său Barba papa să scoată un album BD . Băieții  speră ca  prin Artă să iasă din starea de prostație  datorată paraliziei si marginalizării sociale. La Centrul de Recuperare îl cunosc pe  Rupaszov, un fost pompier aflat și el în scaunul cu roțile. Acest Rupaszov este în solda  Mafiei și îi recrutează pe cei doi tineri formând un trio improbabil de asasini plătiți. De aici, totul o ia razna, fără a ne da timp să ne plictisim.      

Această prezentare necesită JavaScript.

Tonul filmului este dat de scena de deschidere , o scenă șocantă de bătaie generală între invalizi și gangsteri, potop de înjurături, un talmeș-balmeș de scaune răsturnate, de corpuri bătăioase,  de altele căzute pe jos sau inerte . Chiar dacă sau chiar de aceea unele scene ,,cam trase de păr”(scena  în care vedem cât de dificil e să părăsești discret locul crimei într-un scaun cu rotile) sunt condimentul necesar pentru a ne detașa de condiția specială a personajelor și pentru a urmări acțiunea.

Scenariul (scris tot de Attila Till care s-a ocupat într-o vreme de persoane cu handicap) și regia sunt mulțumitoare mai ales prin contrastul pe care îl oferă scenele de acțiune față de o anumită doză de melancolie în care domnesc criminalitatea, regretele, cunoașterea aproapelui.  Nu sunt prea bine dozate  elementele de comedie neagră, de dramă și de thriller (ritm  întrerupt, unele scene cam lungi).

Premii și festivaluri:
2016: Cairo IFF (Bronze Pyramid), Chicago IFF (Roger Ebert Award), Cottbus FF of Young East European Cinema (Award of the Ecumenical Jury, FIPRESCI Prize), Palic IFF (Special Mention), Thessaloniki IFF (Best Actor, Golden Alexander), BFI Londra, Karlovy Vary IFF

,,Une chance de trop ” 2015

#rezist , în ciuda unei puternice impresii de déjà vu ,  la un serial despre care credeam că e în premieră, no, dar a rulat pe micile ecrane , se pare că tot pe Diva, unde am dat acum de el întâmplător căutând în programul tv. când se dau noile episoade din Midsomer, serial care și el o ține tot așa cum ne-a obișnuit!
,,Une chance de trop „ (O șansă în plus ) este un serial francez, în regia lui François Velle , adaptare după  bestseller-ul  ,, No Second Chance”  al  scriitorului  Harlan Coben, maestrul thriller-ului polițist american, care este și autorul scenariului .

Această prezentare necesită JavaScript.

Serialul ne prezintă în șase episoade lunga și dificila anchetă declanșată de medicul Alice Lambert pentru a-și regăsi fetița de numai șase luni care a fost răpită în timpul unui atac armat în care Alice a fost împușcată și soțul ucis. Destul de întortocheată acțiunea, Alice fiind hârțuită atât de poliție cât și de diferite alte personae care nu sunt ceea ce par. I se întind capcane, cineva se joacă cu mintea ei , ori din răzbunare , ori pentru a crea piste false. Aștept cu răbdare să văd finalul, care poate fi surprinzător  dacă nu ilogic sau doar un mare fâs.
Polițiștii sunt ridicol de dezorganizați chiar și pentru spectatorii de la noi, un detectiv , fost primul amor al Aliciei e mereu cu o figură tenebroasă și misterioasă ,, à l’homme qui savait tout” , dar așteaptă (cred ) momentul oportun să lovească.  Alexandra Lamy (soția  actorului  Jean Dujardin) , în rolul Aliciei îmi pare destul de subtilă (mă rog, cât se poate într-un astfel de rol) cu sau în ciuda încăpățânării ei de a nu ceda oboselii,  neîncrederii polițiștilor,  rea voinței surorii ei suspecte , antipatiei și urii soacrei sale.

Finalul poate va fi descumpănitor, gândindu-mă că povestea s-ar putes să nu dea răspunsurile așteptate în scopul de a motiva trecerea la un nou sezon.

The circle (2017)

Lansat săptămâna trecută în cinematografele noastre, Cercul este un film cu buget restrâns realizat de Tom Hanks – restrâns pentru Hollywood, desigur. Din păcate, aceasta este singura miza a acestui film pentru tineri, al cărui scenariu se înscrie în tiparele celor realizate de James Ponsoldt (The Spectacular Now, serialul Master of None, etc): coming-of-age, comedii romantice.

Tânărul regizor – care semnează și scenariul alături de David Eggers – este adus pentru a transpune pe ecran întâmplări din viața tinerilor, la ale căror probleme se pricepe. De data aceasta tema filmului, puțin Sci-Fi (lumea dominată de tehnologie) îi dă ocazia să urce la alt nivel, să facă un film complet, în care nimic nu e ceea ce pare. Din păcate, eșuează într-o poveste cu substrat moralizator. De ce se întâmplă asta? Poate fiindcă apelează la prea multe clișee.

La angajarea în compania The Circle, într-un campus credibil construit pe modelul Apple, Google sau Facebook, protagonista trece testul afirmând că se teme cel mai mult de neîmplinirea potenţialului său. Personajul Mae (o anagramă a numelui actriței, Emma Watson) evoluează în continuare credibil, punându-și la dispoziția angajatorilor săi toată naivitatea. Din păcate, cu excepția personajelor din jurul său (familia, prietenii) cele din companie sunt mai puțin credibile.

În mod paradoxal, cel mai bine ies în The Circle personajele superficiale din companie, responsabilii micilor diverse compartimente, în vreme ce personajele principale, inclusiv cel al fondatorului interpretat de Tom Hanks, ies mai puțin în evidență. Chiar în punctul în care promitea să devină interesant, scenariul recurge la clișee, lăsând cumva în suspans subiectele deschise (neducându-le până la capăt).

Asta deoarece, așa cum aminteam, principala miză a filmului este cea financiară. Povestea este scoasă cumva la capăt și se termină bine, oferind tinerilor spectatori un final plin de speranță, livrând chiar și o morală – sau cel puțin propunându-și să lase câteva întrebări spectatorilor, la ieșirea din sală. Dar asta nu înseamnă că reușește să atingă măcar nivelul unor simple (aparent) biopice gen Snowden.