Arhive pe categorii: tehnologie

filme despre tehnologii moderne din sfera computere, internet

Blade Runner 2049

La treizeci și cinci de ani de la Sf-ul, devenit cult , Blade Runner 1982,  de  Ridley Scott , bazat pe romanul  lui Philip Kindred Dick ,,Do Androids Dream of Electric Sheep?” s-a lansat filmul ,,Blade Runner 2049” cu Ridle Scott producător, regia Denis Villeneuve, distribuția  Ryan Gosling, Harrison Ford, pe post de ,,omologi”  din vremuri diferite.

Romanul a fost scris în 1968 când viitorul destul de apropiat în 1992, părea cam fără… viitor fiind prezentat într-un mod prăpăstios din cauza unor mari incertitudini geo-politice, a tensiunilor dintre cele două ,,lagăre”: capitalist și socialist.

Primele modele de androizi erau mai ușor de depistat datorită inteligenței lor limitate. Pe măsură ce tehnologia s-a îmbunătățit, vânătorii de recompense au fost obligați să facă teste de empatie pentru a-i deosebi pe oameni de androizi. Rick Deckard urmărește androizii renegați care și-au luat identități umane (adică nu mai sunt obedienți).

Blad Runner 1982 a impus o viziune și o estetică a viitorului, a unei lumi post apocaliptice oprimante, sumbre și reci. Mulți critici de specialitate consideră acest  film S.F. unul dintre cele mai mari  din sec. XX! Cu ce să vină actualul realizator, încercând să rămână fidel cumva primului film!

La ce s-a ajuns? La o copie onestă, dar săracă în idei, poate intenționat s-o fi renunțat la aspectul psihologic, social pentru că s-a ajuns în acea etapă a Omenirii -surogat în care sentimentele, compasiunea sunt eradicate? Ei, dar creierele sunt oare și ele setate pentru submediocritate?

Pe lângă intriga alambicată, lentoarea inutilă a unor scene, lungimea filmului ,2h40, rămâne în esență, rețeta veche. Villeneuve a pedalat atunci pe efecte vizuale:  urmărirea, vânarea replicantului vechi (om) de un vânător din nouă generație de replicanți , mai obedientă.

Ofițerul LAPD (Los Angeles Police Department) „K” descoperă niște secrete, unul legat de o amintire din copilărie, altul de mult timp îngropat care îi  dă vagi speranțe dar și temeri deoarece are potențialul de a scufunda în haos această societate aflată în criză demografică. Descoperirea îl face pe K să demareze o anchetă cu scopul final de a-l găsi pe Rick Deckard, fost vânător de replici umane, care a fost dat dispărut de trei decenii.

Scenografia  respectă și se inspiră, în mare, din prima versiune , desigur cu alte detalii, dar cam pe același calapod. Putem remarca o calitate a imaginii mult mai bună, decoruri mai înfricoșătoare și muzică mai pătrunzătoare. Operatorul șef Roger Deakins, creează o ambianță memorabilă, opresivă,copleșitoare (luminile gălbui ale interioarelor, ploile urbane torențiale) și, totuși… lipseste emoția și misterul tulburător din filmul de la 1982!

Intriga, în mod paradoxal, mai plată, deși, e adesea pompoasă și cam imbârligată, în ceea ce privește coerența și credibilitatea. Villeneuve ar fi dorit să rămână cât mai fidel operei originale al cărei scenariu din 1982, îngrijit de  Hampton Fancher (același+), este mai problematizat, mai profund, cu o pondere mai mare acordată intrebărilor despre legitimitatea existenței și a drepturilor replicanților, dar și rolului Rick Deckard, celebrul blade runner de atunci.

Dincolo de dimensiunea socială și politică, adevăratul subiect al primei ecranizări este unul actual de multă vreme: căutarea umanității într-un univers dezumani-zat. Personajele principale Ryan Gosling, care pare detașat dintr-un alt film, Harrison Ford, mult așteptat, apare spre sfârșitul filmului, marcat de vârstă (în rol).

Frumosul Jared Leto (considerat, la ora actuală, actorul de cinema cu cei mai frumoși ochi) este Niander Wallace savant, producător de replicanți, fondatorul Wallace Corporation. Aici are rol de orb care vede cu ajutorul unor aparate (optice?). Dar veți afla despre o iubire consumată trecut, ce păruse imposibilă și care nu a rămas fără urme, dar mai ales despre consecințele care pot fi hotărâtoare pentru viitorul coloniștilor din stațiile spațiale.

Reclame

,,The Circle” (,,Cercul ” sau ,,Puterea de a schimba totul”) 2017

,,The Circle” (,,Cercul ” sau  ,,Puterea de a schimba totul”) este un film S.F. americano –emirate arabe făcut în 2017, cu scenariul si regia lui  James Ponsoldt . Filmul este o adaptare a romanului distopic ,,The Circle” a lui Dave Eggers.

Această prezentare necesită JavaScript.

Mae Holland (Emma Watson) este o tânără care are o existența destul de ternă lângă părinții ei care se descurcă greu (tatăl are scleroză în plăci), un prieten și iubit  fără ambiții prea mari, un job fără viitor. La recomandarea Annei  (Karen Gillan ),o prietenă bună , Mae are norocul de a primi un post în  Silicon Valley, la mega-compania de tehnologie și media socială, cea mai mare și mai puternică din lume, (deținătoarea  tuturor datelor personale ale cetățenilor : nr.de asigurare, analize medicale, conturi, adrese e-mail, tranzacții ) cu condiții de muncă a priori ideale, cu multiple activități de destindere în campus, un parc circular, piscine, săli de concerte, muzee și bineînțeles edificiile lucrative, cu angajați surâzători și bine plătiți. Deși e aici doar un ,,guppy” (peștișor), o novice, șefii descoperă că are mult potențial, fiind muncitoare, ambițioasă, determinată , inteligentă și încă destul de naivă.  Cofondatorul companiei Eamon Bailey (Tom Hanks) chiar  se sfătuiește cu ea și îi cere să participe  la o experiență revoluționară sub deviza ,, Democrație mondială transparentă  ” montându-și o cameră de filmat miniaturală  Seechange-care să transmită în direct ce face ea și familia ei tot timpul . Curând milioane de internauți  vor urmări faptele și gesturile ei în direct. Acest experiment va afecta limitele vieții intime, ale eticii și ale libertății individuale.  Iată și o propunere venind de la Mae, în momentul ei glorios : Înregistrarea tuturor cetățenilor cu drept de vot, ar fi o altă oportunitate pentru ei , la aplicația Circleaccount , pentru că ,,Sharing is caring”(să împărtășești =să iubești ! ). Când Mae devine purtătorul de cuvânt ale unei noi aplicații  SoulSearche prin care poate fi prins în cel mai scurt timp oricine s-ar ascunde (no, sunt vizați răufăcătorii care vor fi vânați și prinși în direct ) evenimentele scapă de sub control și tânăra se vede obligată să-și reconsidere poziția față de politica firmei. Nu prea cred că poate înfrunta  pe un guru versat și imperiul său, mai ales că în final i se propune să fie ,,avansată” în…anonimat, la fel cum se procedase cu al treilea fondator al  firmei,  Ty Lafayette, (John Boyega  ),  în prezent cam neluat în seamă .

The Circle, are arborat cu mândrie  logo-ul un  « C » roșu în formă de* Pac-Man .
* Pac-Man –În jocul video, jucătorul trebuie să-l facă  Pac-Man, un disc galben, să se miște de-a lungul unui labirint. Scopul este să mănnce toate biluțele încercând în același timp să nu fie prins de fantome/monștri.

Fără a fi un film foarte slab, este , după mine, prea tendențios , prea tezist : de la început este  evident că toate scenele de vis din campus sunt o poleială ordinară  în care să se scufunde fraierii și să se ridice cei care nu au scrupule. O viziune anticompanii foarte de stânga (în dreptul) , mai ceva ca  a a tov .Tăriceanu.  Pericolele transparenței privind viața privată  sunt tratate în bla,bla-uri plictisitoare,o teamă de tăcere ,,Secretele sunt minciuni !” se scandează cor (după modelul sectelor ). Filmul suferă de scene cu caracter repetitiv și de la o idee profundă se îneacă în învățătura până la genunchiul broaștei, prin lipsă de originalitate :de o parte facem  deja parte din societatea orwelliană a supravegherii, din acest viitor al eminențelor cenușii abstracte care îi domină pe toți ceilalți, de altă parte este la ordinea zilei manipularea gustului public pentru poveștile de viață ale altora, oricât de neînsemnate dacă știi să condimentezi cu suspans, atingerea oricărui scop, oricât de minor și exploatarea spiritului de turmă.

Filmul ne cam lasă pe noi să ne întrebăm despre pericolele hipersocializării, dreptul la viață privată sau ce inseamnă încrederea în zilele noastre, cum te comporți când nu știi că ești observat și cum te comporți atunci când conștientizezi că ești filmat, ce ar însemna să ne erijăm în justițiari, să ne vânăm, să ne facem singuri dreptate?

In memoriam

Actorii  Bill Paxton (Vinnie Holland) și Glenne Headly (Bonnie Holland) în rolurile părinților lui Mae, au decedat în anul  2017,  la 61 și respectiv 62 de ani.

BIL

G

R.I.P.!

Steve Jobs – viața este o telenovelă

Clar că scenariul lui Steve Jobs (2015), moșit de Aaron Sorkin după biografia oficială scrisă de Walter Isaacson, nu se ridică la nivelul The Social Network, deși a fost premiat cu un Glob de aur. Ca dovadă, nu a fost inclus pe lista scenariilor candidate la Oscar, deși avem acolo două categorii: cel mai bun scenariu original și cel mai bun scenariu adaptat (unde ar fi intrat cel al lui Sorkin).

Cu toate acestea, după cum bine remarca Răzvan Nicoară în cronica sa, scenariul reușește să surprindă câteva aspecte ale personalității lui Jobs: inovatorul, vizionarul care lansează idei și produse noi, showman-ul, și în final, doar tangențial, prețul plătit pentru asta. Incomplet. Îl contrazice aici un informatician, profesorul Daniel Ioan, care a trăit live magia lansărilor din filmul lui Danny Boyle, și pe care îmi permit să-l citez: „Steve Jobs lasă impresia unui vrăjitor însingurat, care se luptă cu el însuși, dar și cu cei din jurul lui. Incapabil de a obține satisfacții majore în viață, poate și pentru că nu respectă șablonul stilului american de viață, al celor din jur. Toate astea cu un preț greu, pe care Danny Boyle, Aaron Sorkin si Michael Fassbender reușesc să-l arate în mod magistral. Asta este marea reușită a filmului și nici nu știi de unde vine: din scenariu, din regie sau din actorie?”

Prezentând iMac-ul, Steve Jobs spunea: acesta este primul lucru pe care consumatorii îl spun ca îl vor pentru a folosi computerul – internetul. Deși este în totalitate un Macintosh, noi țintim primul lucru pe care îl vor consumatorii și anume sa intre pe internet – simplu și rapid. Dialogând cu Răzvan (care abia după ce analizează minusurile filmului, dă cu seama cât de bun este), dl. profesor ajunge cam la aceeași concluzie: cum că prezentarea personajului ar fi cam telenovelistică. Eu cred că asta depinde de ce anume privești sau dorești să scoți în evidență: viața oricui este o telenovelă, dacă ținem cont de schimbările la care suntem supuși și, funcție de relațiile sociale, îi supunem pe cei cu care ne intersectăm. Nici măcar un om de știință cum era Alan Turing (a cărui imagine apare în Steve Jobs, ca posibilă reclamă a lansării iMac-ului) nu a fost scutit de așa ceva.

Dacă Aston Kutcher reușea să strice Jobs (2013) jucându-se mai mult pe sine decât pe creatorul Apple, Aaron Sorkin și Michael Fassbender reușesc să repare a doua perioadă a vieții lui Jobs (cea a lansărilor de produse) și să o strice și ei, la rândul lor, pe prima (cea a căutărilor, pe care pune accent Jobs). Eu aș fi denumit filmul doar Steve, pentru a-l pune în contrast cu Jobs (asta a și fost intenția – declarată – a lui Sorkin) și pentru a arăta că, la urma urmei, cele două filme se completează. Iar viața lui Jobs, chiar așa fragmentar cum au reușit s-o redea ele, n-a fost (doar) o telenovelă. În fapt, omul a suferit un transplant de ficat și a murit de cancer pancreatic, pe care și-l descoperise în octombrie 2003, iar vreme de nouă luni a încercat să se trateze naturist. Abia apoi a recurs la operații și a combinat tratamentele naturiste cu medicina tradițională, supraviețuind două decenii unei forme de cancer a cărei speranță statistică de viață este între 3 și 6 luni. Aici era telenovela 😦 mă aștept să urmeze un serial.

i de la internet, inspiration, inovation

– Tatiii, are internet? întrebau puștoaicele mele la fiecare laptop nou adus în casă. Sau, despre mașini:

– Are radio/CD/DVD?

Dincolo de caracteristicile tehnice cu care ne lăudăm majoritatea dintre noi, cumpători și vânzători de produse, utilizatorul lor, care nu coincide cu inventatorul, sau cumpărătorul, este interesat de utilitatea și de ce nu, experiența adusă de produs (satisfacția).

Chiar dacă, da, computerul nostru personal este un accesoriu cât se poate de tehnologizat, de ale cărui caracteristici am devenit conștienți cu toții (utilizatorii săi tehnici sau a-tehnici), până și autoturismul personal este ceva mai mult decât un motor pus pe o caroserie accesorizată, care te duce de la punctul A la punctul B (definiția Loganului).

Am revăzut aseară o parte din ultimul film al lui Kate și Fassbemder, Steve Jobs (2015), pornind de la cronica lui Răzvan și constatarea d-lui profesor Daniel Ioan, de la Centrul de Inginerie Electricã Asistatã de Calculator (CIEAC), urmată de un comentariu pe facebook pe care îl reproduc mai jos, cu diacritice (pentru că scriem pentru cititori, nu pentru SEO):

Steve Jobs (2015, SUA) – film biografic regizat de Danny Boyle după un scenariu de Aaron Sorkin, acoperind perioada 1984–1998 din viața unuia din cei mai mari inovatori IT, fondatorul Apple si Pixar. Este structurat în trei episoade, ce prezintă lansarea produselor: Apple Macintosh, the NeXT Computer și iMac G3. Cele trei evenimente au loc în mari săli de spectacol (San Francisco Opera House, Louise M. Davies Symphony Hall și the Civic Center) și au tensiunea marilor premiere de operă, teatru sau balet. Tensiunea din culise atinge paroxismul, în condițiile în care sunt introduse în acțiune succesiv personajele cheie: Steve Jobs (Michael Fassbender), Joanna (Kate Winslet) director executiv (marketing), confidenta și femeie buna la toate, Wozniak (Seth Rogen) co-fondator Apple, John Sculley (Jeff Daniels) – CEO Apple în perioada 83-93, adus de la PEPSI Co, Chrisann Brennan (Katherine Waterston) prietena din adolescență a lui Jobs, Lisa (un copil de doar câțiva ani, inițial, nerecunoscută de tatăl ei, jucată succesiv de Makenzie Moss, Ripley Sobo și Perla Haney-Jardine, la vârste diferite) fata lui Steve, și alți câțiva ingineri Apple.

Cred că scenaristul a făcut bine rezistând tentației de a descrie mai mult de trei evenimente din viata atât de bogată a lui Jobs. Lăcomia ar fi fost fatală valorii filmului, diluând ideea centrală. Ața s-a limitat la câteva flash-backuri care dau coerență acțiunii. Este un film de cu totul altă factura decât clasicele filme motivaționale, gen Joy. Are sanse pentru TOP 10 2015. Știam despre aceasta producție cîteva lucruri: regizorul Danny Boyle realizase anterior in 1996 impresionantul Trainspotting, unul din cele mai importante filme britanice din toate timpurile iar actorul din rolul principal, german-irlandezul Michael Fassbender are o carte de vizita impresionanta, atat în superproducții cât și în filme independente.

Interpretarea sa dintr-un film dificil cum este Shame (2011), de exemplu, te face sa-i acorzi toată admirația. Mai știam că scenariul filmului a fost foarte lăudat și nominalizat pentru diferite premii iar Kate Winslet pentru rol feminin secundar. Mie filmul mi-a dat sentimentul că mi-am rememorat o parte din propria viata. Pentru mine Steve Jobs ți Wozniak sunt oameni reali, contemporani de-ai mei, pe care îi știu de foarte multă vreme, cum sunt la fel de reale Apple Macintosh, NeXT sau iMac. Știam și discutam cu prietenii mei, toți pasionați de calculatoare despre competiția dintre Apple, Microsoft si IBM în detaliu, așa cum alții urmăreau meciurile de fotbal ale vremii. La fel, biografia pasionantă a lui Jobs, și peripețiile sale incredibile în diferitele companii în care a fost implicat. Detaliile tehnice despre GUI, OS, Ethernet, Object oriented îmi sunt foarte familiare, și au făcut parte din viata mea profesională, din preocupările de zi cu zi. Dezvoltarea explozivă a tehnologiilor și creșterea performantelor care se făcea exponențial ne supunea imaginația unui joc al minții greu de descris acum.

Norocul meu a fost că nu au fost numai lucruri despre care citeam în reviste, ci multe dintre ele erau palpabile, deoarece am avut ocazia sa lucrez cu hardware și software de vârf, exact atunci când ele se dezvoltau. Am trăit exact trecerea din film de la calculatoare personale pe care le puteai stăpâni bit cu bit, pana în străfundul lor (BIOS și CPM OS, adresarea directa a cipurilor de pe placa, programare în limbaj de asamblare, primele interpretoare și compilatoare pentru calculatoarele personale), scăderea succesiva a dimensiunilor dischetelor flexibile, primele harddiscuri, imprimante laser, e-mail și apoi www. Au fost vremuri absolut magice. Parțial au fost redate în film, dar nu știu dacă toți spectatorii au simțit magia despre care vorbesc. Dac-aș fi trăit în America, aș fi fost precis unul din entuziaștii acelor săli din film, pentru care monștrii sacri, marii inovatori erau de-ai noștri. Sentimentul venea din perioda Hippie – Flower power, mai ales in USA era un fel de democratie a relatiilor umane, care erau mai mult familiare decat ierarhice.

Iar în Valea Siliciului, fiecare avea un potențial baston de maresal, oricând o idee originala putea produce o grămadă de bani, dar oamenii nu erau ahtiați după bani ci mai curând pasionați de ce fac si de ce va urma. Traiam cu totii fascinatia acestui miracol al expoziei IT, eram parte din ea. Sunt lucruri care se întâmplă nu numai o singura dată în viață, ci am impresia ca o singura data în istoria omenirii. Și toate astea nu pentru ca oamenii au fost exceptionali, ci pentru ca au fost întrunite conditiile pentru o revoluție tehnologică. Acum a fost cea informatica – digitala, alta data a fost cea industrială iar mai demult Renașterea și as adauga și, cândva, descoperirea scrisului.

O mare provocare a filmului este combinația echilibrată, credibilă, între aspectele fundamentale ale vieții din acea societate. Mă refer nu numai la aspectele tehnice, dar si la cele managerial-financiare, de marketing, precum si la cele umane: dragoste, familie, copii. La felul în care oamenii interacționează sub imperiul banilor și cunoștințelor (know how), cum ies la iveala trăsăturile de caracter dar și dramele sufletești. Cum idei aparent neînsemnate, pe un teren tehnologic si economic fertil infloresc și ajung sa genereze averi fabuloase. Cum la apogeu cresc și riscurile ca într-o familie părinti și copii să se dea în judecata pentru bani. Cred ca aici filmul reușește, te face să te gândești la toate lucrurile astea. Toate acestea au fost redate cu riscul de a eșua în telenovelă. Personajele principale sunt foarte atent concepute și impecabil interpretate. Mai ales Steve, care lasă impresia unui vrăjitor însingurat, care se lupta cu el însuși, dar și cu cei din jurul său. Incapabil de a obține satisfacții majore în viață, poate și pentru că nu respecta șablonul stilului american de viață, al celor din jur.

Este singular și în același timp uimitor prin faptul ca reușește atât de bine, fără să fi fost profesionist în nici un domeniu, nu a scris linii de cod, nu a inventat nici o schemă hardware, nu se pricepea prea bine nici la finanțe. Cu toate astea, intuiția, mintea deschisă, înțelegerea potențialului noilor tehnologii și alegerea (citește folosirea și apoi abandonarea) oamenilor pentru proiecte, i-au adus succesul fabulos de care s-a bucurat. Dar toate astea cu un preț greu, pe care Danny Boyle, Aaron Sorkin și Michael Fassbender reușesc să-l arate în mod magistral. Asta este marea reușită a filmului și nici nu știi de unde vine: din scenariu, din regie sau din actorie?

Ce nu mi-a plăcut: caracterul prea teatral al filmului, pare filmat aproape în timp real, cu câteva flashbackuri. Iar în câteva ore (cât este timpul psihologic al filmului), se întâmpla parcă toate lucrurile importante din viata lui Steve Jobs. Din punct de vedere comercial este bine, filmul are un ritm care-i da suspans, dar din punct de vedere artistic nu este 100% convingător, îți sugerează câteodată o telenovelă în care lucrurile se întâmplă ca sa fie arătate. Asta îl face sa nu fie cel mai bun film al lui Danny Boyle și nici al lui Michael Fassbender.

Star Wars: forța s-a trezit și-a luat-o la fugă

Despre evenimentul cinematografic al sfârșitului de an – episodul VII din Star Wars: The Force Awakens – am scris doar o cronică subiectivă, la cald (date fiind condițiile în care am văzut filmul), așa că mă simt obligat să fac măcar una de întâmpinare, cu impresiile rămase în urma vizionării.

Înainte s-apară filmul, se pornise – de prin octombrie – un maraton pe AXN, ocazie cu care-am apucat să revăd câteva din episoadele vechi. Până într-o seară când am dat de-un desen animat și m-am frecat la ochi: ce-am ratat? Adică, e vreunul din cele 6 episoade din Saga, să-mi fi scăpat? M-am dumirit rapid că nu-i vorba de asta, dar suspiciunea că se-ntâmplă ceva ciudat de la preluarea companiei Lucas Film de către Disney a rămas.

În ciuda micilor inadvertențe tehnologice, gen aparatele de sudură de sub avion scăpărând scântei prin tabăra rebelilor și alte fierătanii de old-boys (o șarjă mai lipsea și eram în zorii industriei), filmul arată bine în 3d. Cadrele largi ale peisajelor te fac într-adevăr să te pierzi și tu acolo, sau să aluneci pe dunele de nisip. Am regăsit farmecul vechii povești și fascinația lumii create de George Lucas. Din câte am citit, pentru a spori valoarea companiei, Lucas terminase și scenariul episodului VII, livrat la pacher cu tranzacția. Probabil că o parte din farmecul regăsit de mine se datorează pasajelot preluate de-acolo.

Însă Disney n-a folosit (întreg) scenariul lui Lucas, iar ideea lor a fost să rezolve legătura între vechea serie și cea care va urma prin bani. Așa că i-au dat un sac lui Harrison Ford (23 milioane de euro, de 76 de ori mai mult decât celorlalți actori) pe care l-au numit veriga de legătură, după care l-au aruncat de pe pod 🙂 Iar pe puștii cei noi, Daisy Ridley si John Boyega i-au pus să fugă ca-n The Maze Runner, cam la asta rezumându-se concepția filmului – trebuie să te țină cu sufletul la gură + să empatizezi cu personajul = să empatizăm cu sufletul la gură. Pe băiat l-au ales după cum gâfâie, cred, dar fata (Rey) are potențial și în jurul ei vor gravita următoarele episoade. Sper să mai fim în stare să le urmărim, adică să nu (simțim că) ne zboară prin față la anul (2017), când este anunțat deja episodul VIII.