Arhive pe categorii: teenage

Good Kids

Vara de după (absolvirea liceului) este titlul sub care a rulat acest film la noi, pe canalul de filme al Digi. În regia unui tânăr american (Chris McCoy), această comedie pentru adolescenți are toate ingredientele genului. Când ești tânăr ești cam prost, atâta doar că nu știi asta și vrei să te dai mare cu tot ce faci, iar ceilalți din jurul tău, majoritatea de aceeași vârstă, sunt gata să te admire.

Lumea adolescenților are regulile ei aparte, cele mai multe făcute chiar de tinerii care vor să fie diferiți, să iasă în evidență, dar asta nu le iese întotdeauna. Eroii acestui film sunt patru tocilari care s-au ținut doar departe de ceilalți, fără a fi tocmai tipologii de tocilari. Așa cum sugerează titlul, este o comedie cu copii cuminți, care n-au făcut altceva decât să învețe, să își vadă de școală, pentru a fi siguri că vor putea merge la facultate într-un alt oraș.

Aproape de finalul verii, ei își dau brusc seama că au pierdut o mulțime de experiențe specifice vârstei, în timp ce erau mult prea cuminți. Cei patru hotărăsc să se reinventeze în timp record odată cu primii turiști sosiți în orașul lor și să recupereze timpul pierdut acceptând să meargă pentru prima dată în viața lor la petreceri. Ies bine din toate aventurile care decurg din „acceptarea” asta (fiindcă spun „da” la orice) ba chiar plusează la final, împrietenindu-se cu polițiști, cucerind tot ce mișcă și ieșind victorioși din scenă.

Un fel de American Pie ceva mai amuzant, cu poate reușite, umor de situație. În orice caz, un film mai puțin artistic dar potrivit pentru teen-ageri, cu exagerările de rigoare, desigur – plus că e făcut de un regizor încă tânăr care-și mai amintește cum stă treaba cu adolescența. Un film ușurel, numai bun pentru săptămâna de vacanță școlară.

Reclame

ReStarT Wars

Din ce în ce mai multe remake-uri sunt stricate de lozinci „politically correct”, iar ultimul Star Wars nu face nici el excepție. La „The Force Awakens” am înțeles că era schimbare de echipă, început de serie, etc și trebuiau schimbate personajele (o eroină, un anti-erou negru), în fine, debandadă mare – unii intrau și alții ieșeau – dar cu The Last Jedi ce-ați avut?

w5Că sunt ironizate miturile brodate de George Lucas (Luke Skywalker aruncă laserul în spate: ce, credeai c-o să mă lupt aiurea cu un laser împotriva întregii galaxii?) treacă-meargă. Dar când am auzit-o pe chinezoaică, cum tre` să-i distrugem cu iubire, am râs de m-am spart: deja nu mai era ironie, ci penibil 100%. Înțeleg că trebuie mulțumite și minoritățile sexuale din sala de cinema, drept pentru care unul din personaje e fie gay, fie bisexual, fie transsexual.

w0M-am prins că și omul ceva mai puțin ocupat intelectual merge la film, și de-asta firul poveștii este lejer și presărat de cât mai multe explozii. Dar că abia la sfârșit îți pui problema cum facem o rebeliune din asta? mi se pare infantil. Adică știi că n-ai nimic, dar vrei totuși să faci un film… din întrebări – iar asta mi se pare destul de arogant. Filmul se ține doar din astea, din aroganțe – sunt singurele „poante” care ies – în rest zero substrat. În loc de asta, mai multe pastile enervante, gen Chewbacca convertit de mici animăluțe la vegetarianism – tocmai el, combinația păroasă de gorilă & oaie cu dinți de lup.

Singurele personaje cât de cât cursive și fără deviații sunt trei masculi introduși în penultimul episod: pilotul aventurier Dameron Poe (jucat de Oscar Isaac) reciclează un pic din personalitatea lui Han Solo, fostul stormtrooper Finn devine dintr-un dezertor un anti-erou aproape reușit (chit că „relația” lui cu Rey nu prea evoluează), iar antagonistul Kylo Ren, după ce e luat la misteaux de Snoke și provocat să devină mai mult decât o clonă de Darth Vader se supără și-i surprinde pe toți cu ce ambiții zac sub pleata lui tăcută.

w2Ca să dăm și cu parul, Rey (bine aleasă Daisy Ridley) continuă să fie același personaj necizelat și nesigur din episodul trecut, iar la asta contribuie și taica Luke. Acesta nici măcar nu se prea chinuie să ia treaba cu Forța în serios: după ce acceptă să-i predea un curs rapid cum să fie Jedi în trei lecții, până la urmă o face din două – iar mesajul subliminal e că nici profii nu mai sunt ce-au fost, de-aia-s elevii cum îs. Deși clișeice la greu, măcar filmele anilor ’80 și ’90 te învățau chestii. Puteai extrage din ele învățăminte indirecte și face câteva inferențe fără să fie nevoie ca acestea să-ți fie livrate pe tavă.

w7Ziceai că mergi la un film cu bătăi și ieșeai de-acolo lăcrimând de fericire că Rocky se-mpăcase cu iubita, sau la unul de război, cu pac și bum, de la care ieșeai mai patriot ca pușcașii marini. E drept că vine din urmă o generație mai pragmatică și mai diversă, cu alte curiozități și variabile demografice. Plus că în ziua de azi, oricine poate face un film, concurența e mare iar producătorii au la dispoziție mai puțin de o lună ca să încaseze grosul din vânzări, după care vânzările scad vertiginos. Așa că e mult mai profitabil să faci continuarea filmului și să repeți schema, decât să aștepți un an să mai scoți mărunțiș din ceea ce-a rămas din filmul anterior, mai ales că memoria publicului e tot mai scurtă acum că s-a mărit oferta cinematografică.

w10Asta a dat naștere acestor reacții bizare ale producătorilor. Echipele fac tot posibilul să se muleze pe public ca să atragă cât mai mulți spectatori în acele prime două-trei săptămâni de la premieră, după care Dumnezeu cu mila: întâi mulțumim persoanele de culoare, așa că băgăm persoane de culoare în film. Apoi mulțumim feministele – așa că personajele principale sunt femei versate, care izbutesc în ciuda piedicilor, iar bărbații sunt niște aventurieri tratați totuși cu înțelegere de marile duamne (vezi „relația” înfiripată între Poe și viceamiralul Holdo).

Majoritatea personajelor pozează în ce ar trebui să fie, astfel că singurele scene convingătoare sunt cele de grup, mai ales în orașele bizare ale galaxiei cum este și orașul jocurilor de noroc, pe care eroii îl decodează politic foarte corect înainte să-l distrugă. Genul de film după care la ieșire, dacă faci greșeala să mergi cu copiii, trebuie să treci și pe la McDonalds, unde, după ce le iei meniul ăla Kids, să fii pregătit să le mai spui și-o poveste, ca să rămână totuși cu ceva.

The circle (2017)

Lansat săptămâna trecută în cinematografele noastre, Cercul este un film cu buget restrâns realizat de Tom Hanks – restrâns pentru Hollywood, desigur. Din păcate, aceasta este singura miza a acestui film pentru tineri, al cărui scenariu se înscrie în tiparele celor realizate de James Ponsoldt (The Spectacular Now, serialul Master of None, etc): coming-of-age, comedii romantice.

Tânărul regizor – care semnează și scenariul alături de David Eggers – este adus pentru a transpune pe ecran întâmplări din viața tinerilor, la ale căror probleme se pricepe. De data aceasta tema filmului, puțin Sci-Fi (lumea dominată de tehnologie) îi dă ocazia să urce la alt nivel, să facă un film complet, în care nimic nu e ceea ce pare. Din păcate, eșuează într-o poveste cu substrat moralizator. De ce se întâmplă asta? Poate fiindcă apelează la prea multe clișee.

La angajarea în compania The Circle, într-un campus credibil construit pe modelul Apple, Google sau Facebook, protagonista trece testul afirmând că se teme cel mai mult de neîmplinirea potenţialului său. Personajul Mae (o anagramă a numelui actriței, Emma Watson) evoluează în continuare credibil, punându-și la dispoziția angajatorilor săi toată naivitatea. Din păcate, cu excepția personajelor din jurul său (familia, prietenii) cele din companie sunt mai puțin credibile.

În mod paradoxal, cel mai bine ies în The Circle personajele superficiale din companie, responsabilii micilor diverse compartimente, în vreme ce personajele principale, inclusiv cel al fondatorului interpretat de Tom Hanks, ies mai puțin în evidență. Chiar în punctul în care promitea să devină interesant, scenariul recurge la clișee, lăsând cumva în suspans subiectele deschise (neducându-le până la capăt).

Asta deoarece, așa cum aminteam, principala miză a filmului este cea financiară. Povestea este scoasă cumva la capăt și se termină bine, oferind tinerilor spectatori un final plin de speranță, livrând chiar și o morală – sau cel puțin propunându-și să lase câteva întrebări spectatorilor, la ieșirea din sală. Dar asta nu înseamnă că reușește să atingă măcar nivelul unor simple (aparent) biopice gen Snowden.

Rocky VII: Creed (2015)

Lansat sfârșitul lui 2015, Creed devine rapid unul dintre cele mai bine primite filme de către critică. Pentru performanța de a fi readus pe ecrane (și de a o certifica prin prezența sa) lupta boxerului care-și face un nume în ring, Sylvester Stallone este recompensat la început de ianuarie 2016 cu un Glob de Aur. Insistența sa pentru Rocky Balboa se datorează faptului că el a cunoscut succesul târziu, după 30 de ani – tocmai cu acest rol.

Această narațiune tipic holywoodiană este recuperată pentru prima dată în istoria francizei Rocky de către un alt regizor decât Stallone: este vorba de foarte tânărul Ryan Coogler, care mai lucrase cu Michael B. Jordan (interpretul „micuțului” Creed) la Fruitvale Station (2013). Cu toate aceste schimbări, filmul își merită locul în serie, putând fi numit pe drept Rocky VII: chiar dacă legenda Rocky Balboa nu mai urcă în ring, el îndrumă (completează) tânărul boxer care va urca spre înălțimi, preluând ștafeta.

creed3Povestea americană standard (eroul defavorizat, înzestrat cu talent și multă ambiție) primește câteva grefe (tot clișee, și ele) precum discursul rasial și un personaj feminin înțepăcios-atrăgător care face credibile cele câteva scene romantice. Dincolo de toate acestea, se remarcă modul în care tânărul regizor recuperează și reinterpretează elementele francizei într-o formulă atractivă pentru spectatorul nefamiliarizat cu seria Rocky, și în subsidiar, într-o notă nostalgică – ce denotă respect față de filmul original.

creed2Tocmai această combinație oarecum reverențioasă (întâlnită și la Star Wars Episode VII – The Force Awakens, în care Harrison Ford are o apariție similară, de predare simbolică a ștafetei către generația următoare) face posibilă extragerea unui fir credibil din ghemul narativ adunat până acum. Creed unul dintre puținele filme noi în care elementele de teenage movie nu zgârie ochii spectatorului din afara focus-grupului. Iar povestea aceea credibilă de viață pentru care nu ne mai săturăm de filme îi aparține tot lui, anti-eroului convertit într-un respectabil membru al comunității: Rocky face (însoțit de Adonis) încă un drum spre înălțimi, spre locul cu multe trepte care-i încununa sprinturile din tinerețe (Muzeul de Artă din Philadelphia). Pas cu pas.

Creed reușește să adune pe parcurs emoții, pentru a le face să explodeze în meciul final, în buna tradiție a seriei Rocky. În paralel cu interpretul principal, care vrea să dovedească cum că n-a fost o greșeală (I want to prove I’m not a mistake), filmul are ambiția de a demonstra că nu e doar un sequel făcut de dragul sequelurilor. Recenzie completă aici.

Ben-Hur (2016), povestea merge înainte

După cum ați aflat din cronica Oanei, dacă nu știați deja, capodopera regizată de William Wyler reda călătoria spirituală a prinţului Judah Ben-Hur, în interpretarea de excepție a lui Charlton Heston, iar filmul din 1959 a rămas până azi singura producție a Hollywood-ului prezentă pe lista Vaticanului cu filme religioase.

Remake-ul apărut weekend-ul trecut în cinematografe este un sword & sandal autentic, filmat în studiourile Cinecittà. MGM a încredințat regia rusului Timur Bekmambetov, cunoscut pentru efectele speciale și filmele de acțiune gen Wanted. Cum de s-au decis studiourile de la Hollywood că acum e momentul să rescrie povestea, pentru o altă generație, nu-mi dau seama. Ca spectator, nu faci calcule de oportunitate, dar una e apetitul tău pentru remake-uri, și altceva problemele financiare.

De remarcat la filmele de Hollywood împrumuturile din ce în ce mai mari de elemente ale genului young-adult. Ca și cum acolo, în laborator, s-au copt biscuiți noi, care prind la noua generație de public, așa că se pot servi deja între scene, pe post de pop-corn. Și în ultimul Ben-Hur, la fel ca și-n ultimul episod Star Wars – The Force Awakens, întâlnim în distribuție actori mai vechi și mai noi, ca-ntr-o o predare de ștafetă. Sunt curios dacă Morgan Freeman a fost la fel de bine ca și Harrison Ford în Star Wars pentru rolul său (aproape cât tot restul distribuției la un loc).

Așa cum scriam în cronica de pe clujulcultural.ro (una de întâmpinare), povestea rezistă: călătoria spirituală a prințului Judah Ben-Hur e rescrisă pentru o nouă generație de public, sub forma unor experiențe ale maturizării (pentru ambii protagoniști), cu sprijinul efectelor vizuale. Ea nu se ridica la ambițiile filmului din 1959 recenzat de Oana, care a și fost recompensat cu nu mai puțin de 11 premii Oscar. Călătoria formatoare este împărțită între 2 personaje, ca fețe opuse ale aceleiași monezi: prințul iudeu și fratele său vitreg. Iar antagonistul este chiar simpatic, nu un simplu oponent care-l pune în valoare pe erou.

Probabil că din punctul de vedere al noii generații, povestea e mai credibilă (așa cum afirma regizorul kazah, scenariul producătorilor executivi Clarke & Ridley respectă fidel romanul generalului Wallace), chiar dacă nouă tot prima ne place mai mult: la intrarea în Ierusalim nu are loc un accident, ci de-a dreptul un atac asupra guvernatorului roman. Acțiunea este pigmentată cu senzații tari, date și de stilul de filmare: camera pare ținută pe umăr, o dinamică introdusă în franciza Jason Bourne care deranjează puțin, la început, până te deprinzi cu sporul de dinamică și realism. Directorul de imagine Oliver Wood este același cu cel care a filmat primele trei episoade ale francizei (Identitatea lui Bourne, Supremația și Ultimatumul), dar stilul acesta de filmare bâțâit cere musai un montaj fragmentat. Altfel, ca în Vikingii, lipitura cu cadre statice este mai deranjantă decât mișcările bruște ale camerei.

Chiar dacă mai trebuie să treacă prin câteva faze de acceptare și nu ne mai prinde pe noi, cei care știm filmul de dinainte și nu mai putem achiesa la tribulațiile protagoniștilor, cineva, în apropierea noastră, ia povestea de nouă și se identifică cu aspirațiile eroilor. Povestea spirituală e menționată fugitiv, nu la fel de importantă ca prietenia celor doi. Până la urmă, atenția acordată de Festivalul de la Cannes noului val al cineaștilor români capătă sens: să faci filme low-budget înseamnă să fi nevoit să aplici tehnici noi, iar noul prinde. Și noul vinde, în cele din urmă, nu pentru că ar fi mai bun, ci pur și simplu pentru că este nou.