Arhive pe categorii: SF

Black Panther (2018) – „Pentru Wakanda? Fără îndoială!”

Ultima apariţie din Universul Marvel îl are în prim-plan pentru prima dată pe Black Panther, primul super-erou de culoare de la Blade încoace, şi este regizată de vizionarul Ryan Coogler, şi nu folosesc cuvântul „vizionar” foarte uşor, iar pentru cine vrea să se convingă că am dreptate să urmărească filme precum Creed sau Fruitvale Station.

După evenimentele din Captain America: Civil War, şi mai specific moartea tatălui său, T’Challa se întoarce în ţara sa ascunsă de restul lumii, Wakanda, unde urmează să fie încoronat rege. Nesigur pe el şi pe deciziile pe care este pus să le ia acum în calitate de conducător este aruncat într-o luptă cu fantomele trecutului tatălui său.

O să încep prin a remarca punctele slabe ale filmului, tocmai pentru că sunt puţine la număr. Filmul debutează lent, mai mult printr-o prezentare a situaţiei actuale decât printr-un conflict palpabil şi eşti bombardat de concepte şi personaje noi, mai mult decât mi-aş fi dorit, până acţiunea intră pe un ritm cunoscut. Un alt punct slab, sau o eroare în logică după părerea mea, este chiar Wakanda. Ni se arată ca o ţară super-tehnologizată, veche de mii de ani şi ascunsă de restul lumii, prosperitatea ei bazându-se pe cantităţi imense dintr-un metal ajuns aici odată cu prabuşirea unui meteorit. Se menţionează şi că ţara este una de dimenisuni mici. Mi se pare puţin probabil ca o ţară mică, izolată de restul lumii, să prospere la un astfel de nivel indiferent de tehnologia pe care o deţine, fără un anumit import (nu cred că oamenii ăia se hrăneau cu metal), şi nimeni să nu ştie nimic despre ea, mai ales când cineva din exterior a reuşit să fure şi sa distribuie pe glob o cantitate însemnată din acel metal miraculos.

MV5BMjE4OTIzNzkyN15BMl5BanBnXkFtZTgwNzE4NjI5MzI@._V1_SY1000_SX675_AL_După cum se vede, problemele filmului cel puţin pentru mine ţin de world building şi asta pentru că restul este la un alt nivel decât cu ce eram obişnuit din partea filmelor Marvel. Ryan Coogler a reuşit o treabă excelentă în a spune povestea unui rege, care se întamplă să fie şi super-erou (lucru care trece pe plan secund, cu excepţia scenelor de acţiune), prins într-o luptă pentru protejarea ţării sale, bombardat de diferite viziuni asupra direcţiei pe care să o urmeze, unde mai pui şi o ameninţare din trecut menită să îi încheie prematur domnia.

Design-ul acestei lumi este impecabil, de la costume, la machiaje, la actorii de calibru aleşi în rolurile cheie (exemple Forest Whitaker, Andy Serkis, Lupita Nyong’o), până la efectele speciale şi soundtrack-ul bazat pe muzică africană îmbinat cu hip-hop modern atunci când scenele o cer. Şi dacă vorbim de scene nu pot să le trec cu vederea pe cele de acţiune. Fie că e vorba de lupte corp la corp sau dispute ce implică masiv tehnologia, Ryan Coogler ridică ştafeta, ca şi în Creed, de menţionat scena din cazinou, trasă aparent ca o singură dublă, unde nu eşti pierdut în spaţiu niciun moment.

S-a vorbit mult despre villain-ii din filmele Marvel şi cum aceştia nu se ridică la nivelul protagoniştilor. Ei bine, Michael B. Jordan (deja un preferat al regizorului) face probabil cel mai bun personaj nagativ din toate cele 18 filme până în prezent. Desigur, este un personaj în oglindă al lui Black Panther, dar cu motivaţii puternice, veridice, pe care îl poţi compatimi, iar evoluţia sa pe parcursul filmului urmează un fir logic, toate acestea ridicate de o interpretare deosebită din partea lui, preferata mea din tot filmul.

Puţin diferit faţă de celelalte filme din serie este umorul. Nu eşti lovit cu glumă peste glumă (eu cred că am râs cel mai mult în sala de cinema în care am fost), iar cel mai amuzant şi carismatic personaj este Ulysses Klaue (Andy Serkis), lucru la care nu pot să spun că nu mă aşteptam, un altul fiind Shuri (Letitia Wright – actriţa din episodul Black Museum din Black Mirrorpour le connaisseurs), sora lui T’Challa şi cea responsabilă de toată tehnologia Wakandei.

Una peste alta, Black Panther atinge multe teme politice şi sociale actuale cu un mesaj pentru colaborarea între naţiuni, dar în acelaşi timp pentru păstrarea identităţii, importanţa familiei şi desigur recunoaşterea populaţiei de culoare, replica mea favorită livrată chiar de Jordan fiind (parafrazând) „Mai bine mor ca fraţii mei de pe vapoare care săreau în mare, ştiind că moartea este mai bună decât o viaţă trăită în subjugare” (vă jur că nu am vrut să o fac să rimeze).

Este Black Panther cel mai bun film Marvel? Prea devreme să mă pronunţ. Cert este că merită vizionat şi momentan este în topul meu. Iar cu Avengers: Infinity War după colţ (lansarea în luna aprilie), ce moment mai bun să vizităm din nou această franciză? Ca notă finală, sunt 2 scene după credite, v-aş recomanda să rămâneţi în sală măcar pentru prima (sunt 3 minute de aşteptare), este o mini-concluzie a filmului şi nu cred că mă înşel dacă spun că include o aluzie la preşedintele Donald Trump, şi un mesaj pentru toate ţările lumii. A doua ni-l arată pe românaşul nostru Sebastian Stan şi cu informaţia asta faceţi voi ce vreţi.

Anunțuri

The Shape of Water (Forma Apei) 2017

Cei care aveau în 1977 cel puțin 10 ani  își amintesc cu siguranță de omul-amfibie jucat de Patrick Duffy (cunoscut și din Dallas) în serialul TV „Man from Atlantis”. Era Om, un tânăr frumușel cu degetele palmate, respira prin branhii, se simțea în elementul său sub apă, iar pe uscat îl așteptau pericole din partea tereștrilor, începând chiar cu laboratorul în care a fost dus spre cercetare.

Sau poate ați văzut filmul „Omul-amfibie”, un SF sovietic din 1962, regizat de Vladimir Cebotariov, după celebrul roman scris în 1927 de scriitorul rus Aleksandr Beleaev.  Este vorba despre un tânăr, numit omul-pește, căruia în timpul copilăriei i-a fost transplantat un set de branhii de rechin care i-au salvat viața. Operațiunea a fost efectuată de către tatăl său, doctorul Salvator, om de știintă și chirurg. Experimentul a fost un succes, dar a limitat capacitatea tânărului de a interacționa cu lumea din afara oceanului care a devenit casa sa.

 

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Filmul SF al lui Guillermo del Toro are protagonist(ă)o creatură încă necatalogată, dotată cu inteligență, care va da peste cap viața laborantei Elisa, o femeie mută, dar și codul de etică și deontologie profesională a unor cercetători dintr-un laborator ultrasecret guvernamental. Este un film mai rafinat, mai complex decât serialul cu omul din Atlantis, dar mai aproape de omul-pește  și  de „E.T.” a lui Spielberg, prin tratarea delicatului subiect al toleranței, al acceptării acelora care sunt altfel.

Un film fantastic, ancorat într-o acțiune  reală,  în epoca  Războiului  Rece  când  SUA  efectuau cu disperare  experimente dintre cele mai insolite. The Shape of Water este și o poveste universală despre iubirea absolută. Filmul dă cu tifla basmelor clasice și  înlătură multe din clișeele lor dulcege: Elisa nu este teribil de frumoasă, nici de inocentă; ea are un zâmbet care farmecă pe cel care o îndrăgește și are dorințe senzuale.

Regizorul mexican ne invită să descifrăm noi coduri ale poveștii moderne cu ajutorul unor noi repere, a unor cheițe la îndemâna cinefililor pasionați. Mutismul Elisei este contracarat de splendida muzică a lui Alexandre Desplat; exacerbarea  simțului  tactil   și  al  mirosului redau viziunea apei,  a iubirii din acest film impresionant,  pe care-l votez pentru premiile Oscar 2018!

Limitless (2011)

Primul film difuzat în 2018 de postul  PROTV (care va fi cumpărat în curând de chinezi, după cum se zvonește în online) a fost thrillerul  SF tradus la noi ca „Dincolo de limite” – în regia lui Neil Burger și notat cu 7.4 puncte de IMDB. Cinemagia îl noteaza cu 8.3/10. În  film joaca actorii ca: Robert De Niro, Bradley Cooper și  Abbie Cornish.

Inspirat de romanul  SF „The Dark Fields” al lui Alan Glynn, care vine cu o tema destul de nouă: inteligenta indusă artificial de o pastila minune, NZT – pastila care încă nu are nume de strada, deoarece este de abia ieșită dintr-un laborator clandestin și testată doar pe câteva persoane, Limitless îl are ca personaj principal pe tânărul scriitor în devenire Eddie Morra (Bradley Cooper) care se confrunta cu o acuta lipsă de inspirație.

Mai mult, nu este publicat de nicio editură, dar atunci când fostul sau cumnat îi oferă spre testare un medicament neomologat care-i permite să-si folosească întregul potențial al creierului sau, Eddie se transforma într-un tip hiper-inteligent. Funcțiile sale cerebrale se amplifică, devenind mai rapid, mai carismatic, mai intuitiv – atâta vreme cât se afla sub influența acestei substanțe de origine necunoscută.

Amintindu-și instantaneu tot ceea ce a citit, a văzut sau a auzit vreodată, învață orice limbă străină într-o zi, termină de scris o carte în 4 zile, învață sa cânte la pian în 3 și rezolvă orice ecuație matematică complicată. Eddie Morra are de gând să profite de această hiper-inteligență , deoarece are o grămadă de pastile la îndemână. Cariera de scriitor nu-l mai mulțumește și se orientează rapid spre  bursa de pe Wall Street unde câștigă de pe o zi pe alta o mulțime de bani.

Eddie face cunoștință cu  magnatul speculațiilor financiare Carl Van Loon (interpretat de Robert De Niro), care-l angajează, atras fiind de abilitățile supranaturale ale tânărului. Din echipa magnatului mai face parte însă și un alt consumator de NZT. Ca orice medicament, și aceasta, deși revoluționar, are efecte adverse severe. În căutare de alte pastile magice, dătătoare de genialitate, Eddie Morra atrage pe urma sa asasini, care au testat și ei drogul.

Povestea este axată strict pe registrul exterior de tip thriller, cu implicaţii financiare, legale şi criminale, fără să pătrundă suprafața personajelor decât la nivelul efectelor fiziologice secundare (vomismente, tulburări psiho-afective, factori de dependenţă) – poate doar relația lui Eddie cu frumoasa sa iubită să intre puțin în intimitatea personajelor.

Cu toate astea, filmul  în sine și consecințele sale te captivează, astfel încât îl urmărești până la capăt (la asta contribuie și mișcările rapide ale camerei de filmat). Deși pornit pe o idee SF pură, Limitless este până la urmă un thriller în care acțiunea se desfășoară rapid, iar acesta este unul dintre punctele forte al filmului: pe cât de rapid se fac conexiunile în creierul lui Eddie, pe atât de rapid evoluează evenimentele.

Un alt punct forte al filmului îl reprezinta prestația lui Bradley Cooper, un actor talentat și frumușel, a cărui prestație devine cu fiecare film devine din ce în ce mai convingătoare. Guest- post by Corina – angel radios

 

Stranger Things 2 (2017) – Lucruri mai ciudate

Al doilea sezon din fenomenul care a devenit Stranger Things acum aproape un an şi jumătate când şi-a făcut debutul pe Netflix a apărut nu de mult timp şi a luat cu asalt reţelele sociale, cum era şi de aşteptat. Dar este acest sezon continuarea pe care o aşteptam de atâta vreme? Primul sezon a ridicat ştacheta destul de sus cu o poveste captivantă, personaje diverse şi atrăgătoare, veridice (în special gaşca de puşti), şi o atmosferă ce reproduce cu succes America anilor ’80.

st1.jpgŞi acest sezon urmăreşte o structură asemănătoare cu cea din primul, şi deşi beneficiază de un episod în plus, este fix acel episod de care ne puteam lipsi, cu o poveste centrată pe un singur personaj, un stand-off dacă vreţi, căruia deşi îi văd rostul în ansamblu putea fi redus la câteva scene care oricum sunt presărate în anticipaţia lui.

Tinerii actori care îi interpretează pe Mike, Dustin, Lucas si Eleven (doar nu credeaţi că nu se întoarce) sunt din nou fără greşeală în elementul lor, iar Noah Schnapp (Will) este o apariţie potrivită în peisaj, şi reuşeşte într-un rol dificil, de bun augur având în vedere că sezonul 1 nu prea i-a dat multe de făcut. Odată cu întoarcerea celorlalte personaje avem şi apariţii noi, predominant bune, de menţionat Sean Astin (Sam din Lord of the Rings), nu doar datorită notorietăţii, dar şi pentru că este probabil sufletul acestui sezon, şi construieşte două relaţii puternice cu Will şi mama sa deopotrivă.

De data aceasta ameninţarea este mai mare, la figurat cât şi la propriu (slavă bugetului!), iar guvernul este din nou neputincios, de parcă n-au învăţat din experienţă că nu e de glumă cu supranaturalul, aşa încât gaşca noastră este pusă să salveze situaţia prin propriile mijloace. Sună cunoscut? Se contruiesc şi se rup relaţii mai vechi, aflăm răspunsul la întrebări care ne făceau curioşi (nu la toate, însă), acţiunea este un nivel mai sus, misterul la fel, dar cu toate astea acest sezon 2 nu vine cu acelaşi zvâc!.

Normal? Poate. Cert este că nenumăratele omagii aduse filmelor vechi şi nostalgia perioadei (care oricum la noi este mult redusă faţă de State) nu mai sunt suficiente pentru a te ţine captivat şi nu erau echivalentul calităţii în primul rând. Aşadar merită cele 9 ore investite pentru această a doua parte? Aş zice că da, este o continuare decentă, aduce lucruri noi şi încă sunt curios de evoluţia poveştii în continuare. Fraţii Duffer, creatorii serialului, au spus că au un plan pentru fix 4 sezoane, iar după finalul acestuia aş zice că partea I s-a încheiat. De la partea a doua aştept ceva puţin diferit, dar am încredere că sunt pe drumul cel bun.

 

 

 

 

Planeta maimuțelor: Invazia

Revăzut după apariția Războiului (episodul III), Invazia – primul al francizei „Planeta maimuțelor” – pornește de la câteva premise simple: majoritatea celor din specia homo sapiens trăim cu senzația vagă, de câte ori ne rătăcim printr-o pădure, că acolo undeva s-ar putea ascunde germenii civilizației, și în același timp cu speranța că acolo ne-am putea întoarce ca s-o luăm de la început, dacă o dăm cumva de gard cu civilizația.

O altă fascinație vine din intuiția genei comune: homo sapiens aparține unei familii, fapt care a fost unul din cele mai bine păzite secrete ale istoriei. Ne place sau nu, aparținem și noi acestei mari și zgomotoase familii a primatelor mari sau a hominidelor. Potrivit teoriei evoluționiste, acum doar șase milioane de ani, o singură maimuță femelă a avut două fiice: una a devenit strămoșul cimpanzeilor, iar cealaltă ar fi bunica noastră.

Aceste noțiuni ale teoriei lui Darwin, pe care majoritatea le cunoaștem fiindcă le-am învățat la școală – chiar dacă nu le-am asimilat întru totul – sunt exploatate în seria Planeta maimuțelor. Cel puțin în cazul acestui film, teoria evoluției funcționează perfect: prima ecranizare a romanului „Planeta maimuțelor” scris de Pierre Boulle, cea din 1968, întrezărea posibilitatea ca primatele să conducă la un moment dat, într-un viitor nu foarte îndepărtat, lumea.

A urmat în 2001 un remake semnat de Tim Burton, dar abia odată cu apariția tehnicii CGI ce a stat la baza apariției lui Gollum, anti-eroul trilogiei „Stăpânul inelelor”, a fost posibilă Invazia (2011), ca punct de pornire al unei francize de succes. Dacă faptul (dovedit științific în baza teoriei lui Darwin) că omul se trage din maimuță este mai mult sau mai puțin acceptat, teoria inversă, cum că maimuțele se trag din om, și-a făcut intrarea odată cu această tehnică (și, totodată, cu primul episod al francizei SF) în cinemaul modern. 

Cam atât despre Rise of the Planet of the Apes (2011) deocamdată – avem aici de-a face un prequel al „Planetei maimuțelor” așa că un studiu comparativ între el și filmele din 1968 sau 2001 nu prea are sens. Pentru fani, notez totuși aprecierea specialiștilor că Invazia se ridică aproape de nivelul primelor trei filme (din totalul de cinci) din seria „Planet of the Apes” turnate între anii 1968-1973, în schimb este mai reușit decât ultimele două continuări din 1972-73 și mult mai bun ca remake-ul din 2001.