Arhive pe categorii: SF

Rampage: Scăpaţi de sub control (2018)

Reţetă: Se ia un joc vechi de mai bine de 30 de ani, populat cu 3 creaturi ce distrug oraşe, un actor popular al momentului plin de carismă, se adaugă tone de efecte speciale şi se trage de o poveste simplistă pentru aproximativ două ore. Gata filmul! Rampage este primul film al lui Dwayne Johnson de pe anul acesta şi al doilea cu distrugeri de proporţii (după Pacific Rim) şi este exact la ce v-aţi aştepta.

Brad Peyton nu are multe filme la activ, dintre care San Andreas şi Journey 2: The Mysterious Island chiar cu Johnson în rol principal, semn că cei doi au o colaborare de bun augur, schemă pe care o repetă şi de data aceasta. Despre poveste nu sunt multe de spus, Davis (Johnson) este un zoolog anti-social (greu de crezut în cazul lui The Rock) ce are în grijă o gorilă albinoasă foarte simpatică şi care se vede nevoit să pornescă împotriva ei atunci când un ser este eliberat din greşeală pe Pământ, lucru ce face ca gorila şi alte două animale să crească în dimensiuni, să se regenereze rapid şi să devină incontrolabile.

Lucrul pe care încă nu îl înţeleg este de ce e nevoie de 5 scenarişti pentru un film de acest gen. Aşteptările mele nu erau mari, însă chiar şi aşa, umorul este cu mult sub ceea ce speram, riscând uneori să treacă în penibil, iar cele mai savuroase momente sunt date de interacţiunea lui Davis cu George (gorila); povestea, după cum spuneam, e simplă, populată de personaje secundare neinteresante ce apar şi dispar la nevoie (excepţie face Jeffrey Dean Morgan a cărui prezenţă a ridicat scenele în care apare), cu două personaje negative (fraţi) al căror plan este haotic încă de la început, şi încă o dezamăgire din partea lui Malin Akerman pe care rolul nu o avantajează deloc.

Dar asta este doar partea mea critică, pentru că era clar că nu merg la un film de Oscar, așadar, cum stăm la capitolul distracție? Binișor. Este plin de scene de acțiune, unele mai bine coregrafiate decât altele, efectele speciale nu au încetat să mă surprindă nicio clipă, mai ales în ceea ce privește creaturile, și deși slab în ceea ce privește umorul, filmul se prezintă respectabil pe parte sentimentală (încep să cred că se ia mai în serios decât era cazul). Un lucru care m-a surprins, demn de menționat, este gradul de violență aproape explicită din film, având în vedere rating-ul la care a fost încadrat (vorbesc aici de morți brutale, nu un pumn sau puțin sânge).

Luat separat aș spune că nu merită văzut, dar dacă este să îl compar cu celelalte filme bazate pe jocuri video sau celelalte filme cu monștrii, cred ca Rampage merită cel puțin o mențiune. Și poate sună chiar mai bine dacă spun The Rock, King Kong și Godzilla (un fel de), toate în același ambalaj.

Anunțuri

Ready Player One (2018) – „Nu pot să cred că nu ai văzut The Shining!”

Steven Spielberg revine pe ecrane cu o adaptare după romanul science-fiction de succes al lui Ernest Cline, Ready Player One, şi reuşeşte să contruiască o lume plină de referinţe pop culture şi efecte vizuale care mai de care mai savuroase, care duc filmul undeva la limita dintre animaţie şi live-action judecând după durata copleşitoare în care acţiunea se petrece în lumea virtuală.

În anul 2045 realitatea este tot mai anostă şi oamenii aleg să se refugieze în mare parte a timpului în OASIS, un univers virtual unde poţi deveni cine vrei şi să faci aproape tot ce vrei, interacţionând cu ceilalţi jucători sau nu. OASIS este creaţia geniului, şi totodată introvertitului, tocilarului dacă vreţi, James Halliday (Mark Rylance), cel mai deranjant clişeu din film, acceptabil doar datorită prezenţei reduse pe ecran şi interpretării reuşite a lui Rylance. După moartea acestuia, toată averea sa şi controlul asupra acestui lumi virtuale îi vor reveni celui care va reuşi să dezlege un numar de ghicitori şi să găsească în OASIS cele 3 chei ascunse de acesta, ghicitori puternic înrădăcinate în copilăria şi tinereţea sa, de unde acest izvor de referinţe pentru anii ’80 şi ’90.

MV5BMTA0ODE3NTkzMzVeQTJeQWpwZ15BbWU4MDAwNTAxODQz._V1_SY1000_CR0,0,674,1000_AL_Astfel, Wade Watts (Tye Sheridan), un simplu tânăr din suburbii, devine primul care să găsească una dintre aceste chei şi atrage astfel atenţia corporaţiei IOI, condusă de Nolan Sorrento (Ben Mendehlson), care are de gând să preia controlul OASIS-ului şi să îl transforme într-o puternică armă de… marketing? (nu e foarte clar). Da, filmul este plin şi de astfel de idei despre controlul maselor, influenţa tehnologiei în viaţa cotidiană, pericolul la care ne expunem dezvăluindu-ne identitatea on-line şi însemnătatea unei vieţi trăite în lumea reală şi nu în mediul virtual.

Dar nu vreau să tărăgănez prea mult pe tema asta, pentru că spre deosebire de The Post, ultimul film al lui Spielberg, RPO este doar despre un singur lucru: distracţie, distracţie, distracţie. Şi da, după cele 2 ore şi 20 de minute de film pot spune că am avut parte de toată distracţia pe care mi-aş fi dorit-o. Un prieten mă întreba după film dacă i-aş recomanda cuiva să dea banii ca să îl vadă în cinema. Aş recomanda cu precădere celor care sunt pasionaţi de filme, jocuri, şi pop culture în general (aşa-numiţii „geeks”), pentru ceilalţi, dacă nu vă ştiţi atraşi de genul SF, s-ar putea dovedi plictisitor sau pueril, deşi glumele puşcă la un public mai larg, personajele sunt interesante şi relaţiile lor credibile, chiar dacă pentru prima jumătate a filmului singura faţă umană este cea a lui Wade, tranziţia între lumea reală şi cea virtuală este suficient de insesizabilă încât nu mai contează că ceea ce vedem sunt personaje CGI, ele funcţionează ca nişte caractere complet umane.

Pe lângă nenumăratele (în cel mai profund sens al cuvântului) referinţe vizuale sau verbale de la Back to the Future, la The Iron Giant, la John Hughes, la Mass Effect, la King Kong, filmul este presărat cu glume (cele mai bune livrate de I-R0k, interpretat vocal de T.J. Miller) şi concepte tehnologice inventive care arată impresionant, mulţumită muncii incredibile depuse pentru imaginea filmului. În alte capitole nu excelează cu adevărat, sunt prezente şi câteva personaje sub-dezvoltate, avem parte de mai multe clişee specifice genului, dar judecând după atmosfera generală aş spune că nici nu s-a dorit mai mult decât o experienţă vizuală şi plină de nostalgie pentru cei mari, iar atractivă pentru cei mai mici. Din acest punct de vedere au reuşit pe deplin.

În încheiere vreau să menţionez că scena mea preferată din film este un omagiu adus pentru The Shining (de unde şi replica din titlu), foarte reuşită, aproape horror dacă n-ar fi fost atât de amuzantă, scenă folosită impecabil ca instrument de avansare a poveştii. Hat’s off!

Ready Player One vine în cinematografe

Bazat pe cartea omonimă a lui Ernest Cline, Ready Player One este ultima realizare regizorală a lui Steven Spielberg, care promite o aventură SF într-o lume virtuală, un gen deja consacrat lui. „Ready Player One: Să înceapă jocul” îşi plasează acţiunea în viitor, unde toată lumea este conectată prin intermediul unei realităţi virtuale denumită OASIS, în care tânărul Wade Watts (Tye Sheridan) umblă în căutarea unor chei ascunse care i-ar aduce celui care le găseşte o avere imensă şi controlul asupra OASIS-ului.

Filmul este produs de Warner Bros. Pictures şi este distribuit la noi de Vertical Entertainment, începând cu 30 martie, pe toate ecranele din ţară.

 

Black Panther (2018) – „Pentru Wakanda? Fără îndoială!”

Ultima apariţie din Universul Marvel îl are în prim-plan pentru prima dată pe Black Panther, primul super-erou de culoare de la Blade încoace, şi este regizată de vizionarul Ryan Coogler, şi nu folosesc cuvântul „vizionar” foarte uşor, iar pentru cine vrea să se convingă că am dreptate să urmărească filme precum Creed sau Fruitvale Station.

După evenimentele din Captain America: Civil War, şi mai specific moartea tatălui său, T’Challa se întoarce în ţara sa ascunsă de restul lumii, Wakanda, unde urmează să fie încoronat rege. Nesigur pe el şi pe deciziile pe care este pus să le ia acum în calitate de conducător este aruncat într-o luptă cu fantomele trecutului tatălui său.

O să încep prin a remarca punctele slabe ale filmului, tocmai pentru că sunt puţine la număr. Filmul debutează lent, mai mult printr-o prezentare a situaţiei actuale decât printr-un conflict palpabil şi eşti bombardat de concepte şi personaje noi, mai mult decât mi-aş fi dorit, până acţiunea intră pe un ritm cunoscut. Un alt punct slab, sau o eroare în logică după părerea mea, este chiar Wakanda. Ni se arată ca o ţară super-tehnologizată, veche de mii de ani şi ascunsă de restul lumii, prosperitatea ei bazându-se pe cantităţi imense dintr-un metal ajuns aici odată cu prabuşirea unui meteorit. Se menţionează şi că ţara este una de dimenisuni mici. Mi se pare puţin probabil ca o ţară mică, izolată de restul lumii, să prospere la un astfel de nivel indiferent de tehnologia pe care o deţine, fără un anumit import (nu cred că oamenii ăia se hrăneau cu metal), şi nimeni să nu ştie nimic despre ea, mai ales când cineva din exterior a reuşit să fure şi sa distribuie pe glob o cantitate însemnată din acel metal miraculos.

MV5BMjE4OTIzNzkyN15BMl5BanBnXkFtZTgwNzE4NjI5MzI@._V1_SY1000_SX675_AL_După cum se vede, problemele filmului cel puţin pentru mine ţin de world building şi asta pentru că restul este la un alt nivel decât cu ce eram obişnuit din partea filmelor Marvel. Ryan Coogler a reuşit o treabă excelentă în a spune povestea unui rege, care se întamplă să fie şi super-erou (lucru care trece pe plan secund, cu excepţia scenelor de acţiune), prins într-o luptă pentru protejarea ţării sale, bombardat de diferite viziuni asupra direcţiei pe care să o urmeze, unde mai pui şi o ameninţare din trecut menită să îi încheie prematur domnia.

Design-ul acestei lumi este impecabil, de la costume, la machiaje, la actorii de calibru aleşi în rolurile cheie (exemple Forest Whitaker, Andy Serkis, Lupita Nyong’o), până la efectele speciale şi soundtrack-ul bazat pe muzică africană îmbinat cu hip-hop modern atunci când scenele o cer. Şi dacă vorbim de scene nu pot să le trec cu vederea pe cele de acţiune. Fie că e vorba de lupte corp la corp sau dispute ce implică masiv tehnologia, Ryan Coogler ridică ştafeta, ca şi în Creed, de menţionat scena din cazinou, trasă aparent ca o singură dublă, unde nu eşti pierdut în spaţiu niciun moment.

S-a vorbit mult despre villain-ii din filmele Marvel şi cum aceştia nu se ridică la nivelul protagoniştilor. Ei bine, Michael B. Jordan (deja un preferat al regizorului) face probabil cel mai bun personaj nagativ din toate cele 18 filme până în prezent. Desigur, este un personaj în oglindă al lui Black Panther, dar cu motivaţii puternice, veridice, pe care îl poţi compatimi, iar evoluţia sa pe parcursul filmului urmează un fir logic, toate acestea ridicate de o interpretare deosebită din partea lui, preferata mea din tot filmul.

Puţin diferit faţă de celelalte filme din serie este umorul. Nu eşti lovit cu glumă peste glumă (eu cred că am râs cel mai mult în sala de cinema în care am fost), iar cel mai amuzant şi carismatic personaj este Ulysses Klaue (Andy Serkis), lucru la care nu pot să spun că nu mă aşteptam, un altul fiind Shuri (Letitia Wright – actriţa din episodul Black Museum din Black Mirrorpour le connaisseurs), sora lui T’Challa şi cea responsabilă de toată tehnologia Wakandei.

Una peste alta, Black Panther atinge multe teme politice şi sociale actuale cu un mesaj pentru colaborarea între naţiuni, dar în acelaşi timp pentru păstrarea identităţii, importanţa familiei şi desigur recunoaşterea populaţiei de culoare, replica mea favorită livrată chiar de Jordan fiind (parafrazând) „Mai bine mor ca fraţii mei de pe vapoare care săreau în mare, ştiind că moartea este mai bună decât o viaţă trăită în subjugare” (vă jur că nu am vrut să o fac să rimeze).

Este Black Panther cel mai bun film Marvel? Prea devreme să mă pronunţ. Cert este că merită vizionat şi momentan este în topul meu. Iar cu Avengers: Infinity War după colţ (lansarea în luna aprilie), ce moment mai bun să vizităm din nou această franciză? Ca notă finală, sunt 2 scene după credite, v-aş recomanda să rămâneţi în sală măcar pentru prima (sunt 3 minute de aşteptare), este o mini-concluzie a filmului şi nu cred că mă înşel dacă spun că include o aluzie la preşedintele Donald Trump, şi un mesaj pentru toate ţările lumii. A doua ni-l arată pe românaşul nostru Sebastian Stan şi cu informaţia asta faceţi voi ce vreţi.

The Shape of Water (Forma Apei) 2017

Cei care aveau în 1977 cel puțin 10 ani  își amintesc cu siguranță de omul-amfibie jucat de Patrick Duffy (cunoscut și din Dallas) în serialul TV „Man from Atlantis”. Era Om, un tânăr frumușel cu degetele palmate, respira prin branhii, se simțea în elementul său sub apă, iar pe uscat îl așteptau pericole din partea tereștrilor, începând chiar cu laboratorul în care a fost dus spre cercetare.

Sau poate ați văzut filmul „Omul-amfibie”, un SF sovietic din 1962, regizat de Vladimir Cebotariov, după celebrul roman scris în 1927 de scriitorul rus Aleksandr Beleaev.  Este vorba despre un tânăr, numit omul-pește, căruia în timpul copilăriei i-a fost transplantat un set de branhii de rechin care i-au salvat viața. Operațiunea a fost efectuată de către tatăl său, doctorul Salvator, om de știintă și chirurg. Experimentul a fost un succes, dar a limitat capacitatea tânărului de a interacționa cu lumea din afara oceanului care a devenit casa sa.

 

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Filmul SF al lui Guillermo del Toro are protagonist(ă)o creatură încă necatalogată, dotată cu inteligență, care va da peste cap viața laborantei Elisa, o femeie mută, dar și codul de etică și deontologie profesională a unor cercetători dintr-un laborator ultrasecret guvernamental. Este un film mai rafinat, mai complex decât serialul cu omul din Atlantis, dar mai aproape de omul-pește  și  de „E.T.” a lui Spielberg, prin tratarea delicatului subiect al toleranței, al acceptării acelora care sunt altfel.

Un film fantastic, ancorat într-o acțiune  reală,  în epoca  Războiului  Rece  când  SUA  efectuau cu disperare  experimente dintre cele mai insolite. The Shape of Water este și o poveste universală despre iubirea absolută. Filmul dă cu tifla basmelor clasice și  înlătură multe din clișeele lor dulcege: Elisa nu este teribil de frumoasă, nici de inocentă; ea are un zâmbet care farmecă pe cel care o îndrăgește și are dorințe senzuale.

Regizorul mexican ne invită să descifrăm noi coduri ale poveștii moderne cu ajutorul unor noi repere, a unor cheițe la îndemâna cinefililor pasionați. Mutismul Elisei este contracarat de splendida muzică a lui Alexandre Desplat; exacerbarea  simțului  tactil   și  al  mirosului redau viziunea apei,  a iubirii din acest film impresionant,  pe care-l votez pentru premiile Oscar 2018!