Arhive pe categorii: SF

Stranger Things 2 (2017) – Lucruri mai ciudate

Al doilea sezon din fenomenul care a devenit Stranger Things acum aproape un an şi jumătate când şi-a făcut debutul pe Netflix a apărut nu de mult timp şi a luat cu asalt reţelele sociale, cum era şi de aşteptat. Dar este acest sezon continuarea pe care o aşteptam de atâta vreme? Primul sezon a ridicat ştacheta destul de sus cu o poveste captivantă, personaje diverse şi atrăgătoare, veridice (în special gaşca de puşti), şi o atmosferă ce reproduce cu succes America anilor ’80.

st1.jpgŞi acest sezon urmăreşte o structură asemănătoare cu cea din primul, şi deşi beneficiază de un episod în plus, este fix acel episod de care ne puteam lipsi, cu o poveste centrată pe un singur personaj, un stand-off dacă vreţi, căruia deşi îi văd rostul în ansamblu putea fi redus la câteva scene care oricum sunt presărate în anticipaţia lui.

Tinerii actori care îi interpretează pe Mike, Dustin, Lucas si Eleven (doar nu credeaţi că nu se întoarce) sunt din nou fără greşeală în elementul lor, iar Noah Schnapp (Will) este o apariţie potrivită în peisaj, şi reuşeşte într-un rol dificil, de bun augur având în vedere că sezonul 1 nu prea i-a dat multe de făcut. Odată cu întoarcerea celorlalte personaje avem şi apariţii noi, predominant bune, de menţionat Sean Astin (Sam din Lord of the Rings), nu doar datorită notorietăţii, dar şi pentru că este probabil sufletul acestui sezon, şi construieşte două relaţii puternice cu Will şi mama sa deopotrivă.

De data aceasta ameninţarea este mai mare, la figurat cât şi la propriu (slavă bugetului!), iar guvernul este din nou neputincios, de parcă n-au învăţat din experienţă că nu e de glumă cu supranaturalul, aşa încât gaşca noastră este pusă să salveze situaţia prin propriile mijloace. Sună cunoscut? Se contruiesc şi se rup relaţii mai vechi, aflăm răspunsul la întrebări care ne făceau curioşi (nu la toate, însă), acţiunea este un nivel mai sus, misterul la fel, dar cu toate astea acest sezon 2 nu vine cu acelaşi zvâc!.

Normal? Poate. Cert este că nenumăratele omagii aduse filmelor vechi şi nostalgia perioadei (care oricum la noi este mult redusă faţă de State) nu mai sunt suficiente pentru a te ţine captivat şi nu erau echivalentul calităţii în primul rând. Aşadar merită cele 9 ore investite pentru această a doua parte? Aş zice că da, este o continuare decentă, aduce lucruri noi şi încă sunt curios de evoluţia poveştii în continuare. Fraţii Duffer, creatorii serialului, au spus că au un plan pentru fix 4 sezoane, iar după finalul acestuia aş zice că partea I s-a încheiat. De la partea a doua aştept ceva puţin diferit, dar am încredere că sunt pe drumul cel bun.

 

 

 

 

Anunțuri

Planeta maimuțelor: Invazia

Revăzut după apariția Războiului (episodul III), Invazia – primul al francizei „Planeta maimuțelor” – pornește de la câteva premise simple: majoritatea celor din specia homo sapiens trăim cu senzația vagă, de câte ori ne rătăcim printr-o pădure, că acolo undeva s-ar putea ascunde germenii civilizației, și în același timp cu speranța că acolo ne-am putea întoarce ca s-o luăm de la început, dacă o dăm cumva de gard cu civilizația.

O altă fascinație vine din intuiția genei comune: homo sapiens aparține unei familii, fapt care a fost unul din cele mai bine păzite secrete ale istoriei. Ne place sau nu, aparținem și noi acestei mari și zgomotoase familii a primatelor mari sau a hominidelor. Potrivit teoriei evoluționiste, acum doar șase milioane de ani, o singură maimuță femelă a avut două fiice: una a devenit strămoșul cimpanzeilor, iar cealaltă ar fi bunica noastră.

Aceste noțiuni ale teoriei lui Darwin, pe care majoritatea le cunoaștem fiindcă le-am învățat la școală – chiar dacă nu le-am asimilat întru totul – sunt exploatate în seria Planeta maimuțelor. Cel puțin în cazul acestui film, teoria evoluției funcționează perfect: prima ecranizare a romanului „Planeta maimuțelor” scris de Pierre Boulle, cea din 1968, întrezărea posibilitatea ca primatele să conducă la un moment dat, într-un viitor nu foarte îndepărtat, lumea.

A urmat în 2001 un remake semnat de Tim Burton, dar abia odată cu apariția tehnicii CGI ce a stat la baza apariției lui Gollum, anti-eroul trilogiei „Stăpânul inelelor”, a fost posibilă Invazia (2011), ca punct de pornire al unei francize de succes. Dacă faptul (dovedit științific în baza teoriei lui Darwin) că omul se trage din maimuță este mai mult sau mai puțin acceptat, teoria inversă, cum că maimuțele se trag din om, și-a făcut intrarea odată cu această tehnică (și, totodată, cu primul episod al francizei SF) în cinemaul modern. 

Cam atât despre Rise of the Planet of the Apes (2011) deocamdată – avem aici de-a face un prequel al „Planetei maimuțelor” așa că un studiu comparativ între el și filmele din 1968 sau 2001 nu prea are sens. Pentru fani, notez totuși aprecierea specialiștilor că Invazia se ridică aproape de nivelul primelor trei filme (din totalul de cinci) din seria „Planet of the Apes” turnate între anii 1968-1973, în schimb este mai reușit decât ultimele două continuări din 1972-73 și mult mai bun ca remake-ul din 2001.

Blade Runner (1982) – pregătire pentru Blade Runner 2049

Dacă vorbim despre Blade Runner (1982) trebuie mai întâi să precizăm despre care versiune vorbim; cu toate că din cele 7 existente publicul larg are acces la 3. Eu voi face referire în continuare la Final Cut, varianta din 2007 şi ultima apărută, prima făcută sub supravegherea regizorului Ridley Scott, fără alte intervenţii. O recomand pe aceasta şi pentru că imaginea şi efectele speciale sunt actualizate pentru perioada actuală.

Intrând în paine ca un bun brutar spun de pe acum că Blade Runner nu este degeaba considerat un clasic al genului SF, şi un clasic pur şi simplu; cu toate că la momentul apariţiei nici recenziile şi nici încasările nu îi validau realizarea lui Scott, o adaptare aproximativă după un roman SF al lui Philip K. Dick, care ne plasează într-un viitor distopic populat de maşini zburătoare, androizi şi vânători de recompense.

br3

Atmosfera de film noir merge mână în mână cu cadrul science-fiction, Harrison Ford captează atenţia de la primul cadru şi îl aduce la viaţă pe Rick Deckard, un erou într-o continuă căutare a deciziei corecte moral şi a propriei persoane. Plecat în căutarea unor „replicanţi” (androizi identici cu oamenii, dar superiori fizic) răsvrătiţi ne va face să ne punem întrebări legate de natura umană şi esenţa a ce înseamnă să fii uman. Pe fondul unei investigaţii poliţieneşti filmul atinge subiecte sensibile, mai ales în contextul tehnologic actual, probabil un motiv pentru slaba prestaţie din ’82 fiind şi noutatea subiectului.

Aşadar cu un scenariu solid, o regie impecabilă şi o altă interpretare de ţinut minte a lui Rutger Hauer în rolul lui Roy, Blade Runner este un film ce merită o privire pentru cei care nu au avut încă ocazia, moment ideal înaintea vizionării sequel-ului Blade Runner 2049 ce rulează deja în cinema. În retrospectivă, consider că este necesar să vedeţi primul film înaintea acestei continuări pentru o apreciere corectă.

Am spus la început că mă refer la Final Cut, şi deşi nu am intrat in detalii, cele două mari diferenţe sunt un voice-over al lui Deckard şi finalul fericit prezent în celelalte, faţă de cel ambiguu al acestei versiuni. În cadrul poveştii elementele astea sunt esenţiale. Mai jos o să las cele trei short-uri scoase de producători înaintea lansării sequel-ului, interesante, fără relevanţă în film, dar hei, unul este un anime de 15 minute, voi alegeţi.

Spider-Man: Homecoming (2017)

Al doilea reboot al seriei Spider-Man in mai putin de 5 ani revine cu Tom Holland (In the Heart of the Sea) in rol titular ca cel mai tanar Spider-Man de pana acum (personajul are 15 ani) si pentru prima oara un film cu el face parte din Universul Marvel, mentionand si scurta sa aparitei din Captain America: Civil War al anului trecut. Pentru cei care nu au vazut Civil War, nu va faceti griji pentru ca in primele cinci minute ale filmului avem parte de o recapitulare facuta chiar de Spider-Man sub forma unui vlog, o prima scena care ne spune la ce sa ne asteptam legat de stilul intregului film.

Cat priveste personajul lui Peter Parker, Tom Holland face o treaba excelenta si vedem de data asta un Spider-Man cu dorinta de afirmare in lumea super-eroilor, dar in acelasi timp si un adolescent cu probleme personale, iar cele doua lumi in care incearca sa coexiste se imbina usor si sunt la fel de captivante, mai ales in momentele in care viata personala se intretaie cu activitatea „eroica”.

Acesta este unul dintre putinele filme Marvel in care villain-ul ne este facut inteles cu adevarat si reprezinta un adversar potrivit pentru super-eroul de care avem parte, iar interpretarea lui Michael Keaton (Birdman) este probabil cel mai bun punct al filmului. Desi din trailere parea ca Robert Downey Jr. (Iron Man) va avea o prezenta semnificativa in film, acesta are doar cateva aparitii, iar acele moment urmaresc mereu evolutia personajului principal.

sp1
Nu m-am putut abtine sa nu o arat pe Marisa Tomei (May Parker)

 

Filmul urmareste o intriga de nivel personal si nu clasica distrugere a planetei, genul de film care mizeaza mai mult pe personaje si motivatiile acestora. Umorul functioneaza si el, iar marea surpriza au fost situatiile dramatice, bine scrise si cu un plus din partea actoriei. Asadar scenariul, la care au lucrat aproximativ 8 oameni, bun, bravo baieti! As mai avea de adaugat, pe langa evidentele efecte speciale, si cate ceva despre coloana sonora. Michael Giacchino (Rogue One) ne ofera langa tributul la melodia originala din seria animata Spider-Man si o coloana alerta, sau doar distractiva cand este cazul.

„Distractiv” ar fi si cuvantul pentru acest film. Sunt 2 ore si 13 minute de actiune, umor si drama, adica exact ce ne promite un film cu Spider-Man, in opinia mea cel mai bun de la Spider-man 2 de acum 13 ani. Este o directie noua si interesanta pentru acest personaj si sunt curios de viitoarele sale aparitii, prima fiind cea de la anul din Avengers: Infinity War. Pour les connaisseurs sunt 2 scene dupa final, prima ca o concluzie pentru film, deci recomand ca macar 1 minut sa nu fugiti de pe scaune.

MV5BODY2MTAzOTQ4M15BMl5BanBnXkFtZTgwNzg5MTE0MjI@._V1_SY1000_CR0,0,675,1000_AL_

The circle (2017)

Lansat săptămâna trecută în cinematografele noastre, Cercul este un film cu buget restrâns realizat de Tom Hanks – restrâns pentru Hollywood, desigur. Din păcate, aceasta este singura miza a acestui film pentru tineri, al cărui scenariu se înscrie în tiparele celor realizate de James Ponsoldt (The Spectacular Now, serialul Master of None, etc): coming-of-age, comedii romantice.

Tânărul regizor – care semnează și scenariul alături de David Eggers – este adus pentru a transpune pe ecran întâmplări din viața tinerilor, la ale căror probleme se pricepe. De data aceasta tema filmului, puțin Sci-Fi (lumea dominată de tehnologie) îi dă ocazia să urce la alt nivel, să facă un film complet, în care nimic nu e ceea ce pare. Din păcate, eșuează într-o poveste cu substrat moralizator. De ce se întâmplă asta? Poate fiindcă apelează la prea multe clișee.

La angajarea în compania The Circle, într-un campus credibil construit pe modelul Apple, Google sau Facebook, protagonista trece testul afirmând că se teme cel mai mult de neîmplinirea potenţialului său. Personajul Mae (o anagramă a numelui actriței, Emma Watson) evoluează în continuare credibil, punându-și la dispoziția angajatorilor săi toată naivitatea. Din păcate, cu excepția personajelor din jurul său (familia, prietenii) cele din companie sunt mai puțin credibile.

În mod paradoxal, cel mai bine ies în The Circle personajele superficiale din companie, responsabilii micilor diverse compartimente, în vreme ce personajele principale, inclusiv cel al fondatorului interpretat de Tom Hanks, ies mai puțin în evidență. Chiar în punctul în care promitea să devină interesant, scenariul recurge la clișee, lăsând cumva în suspans subiectele deschise (neducându-le până la capăt).

Asta deoarece, așa cum aminteam, principala miză a filmului este cea financiară. Povestea este scoasă cumva la capăt și se termină bine, oferind tinerilor spectatori un final plin de speranță, livrând chiar și o morală – sau cel puțin propunându-și să lase câteva întrebări spectatorilor, la ieșirea din sală. Dar asta nu înseamnă că reușește să atingă măcar nivelul unor simple (aparent) biopice gen Snowden.