Arhive pe categorii: seriale

Aventura – seria V

Ajuns în 2019 la sezonul al V-lea, serialul „The Affair” continuă fără Alison (unul din personajele principale), gravitând acum în jurul lui Hellen – personaj în rolul căruia Maura Tierney a luat ultimul Glob de aur. Aceasta face din Supporting Role-ul inițial un personaj tot mai complex, dezvoltat de scenariști datorită simpatiei pe care publicul a manifestat-o față de Hellen.

affair1Asta se simte și din replicile personajelor care o încurajează pe soția părăsită să se „elibereze” de fostul soț, considerat în continuare un ratat, chiar și după ce a ajuns un autor de succes. Interpretat de Dominic West (rol scris anume pentru el), Noah Solloway se transformă din autorul aproape la fel de simpatic precum cel jucat de David Duchovny în Californication, într-un ins primitiv, impresie accentuată de machiajul insistent al ridurilor şi tunsoarea neîngrijită.

Oricum serialul se remarcase prin a arăta linia subţire dintre ceea ce crede despre el fiecare personaj şi ce cred celelalte în aceleași situații, alternând scenele din perspectiva unuia (din soţi sau parteneri) cu cele din perspectiva celuilalt. Ei bine, în această serie cam toate personajele o iau în barbă de la celelalte, inclusiv Noah şi Hellen, în jurul relaţiei cărora părea să graviteze totul în prima parte.

affair3Și, după ce prezentul a fost disecat pe toate fețele, apar și scene din viitor, mai precis câteva micro-episoade SF în care fiica lui Alison Bailey și Cole Lockhat dezvăluie câte ceva din misterul dispariției tatălui său – un personaj scos din scenă fără prea multe explicații după moartea lui Alison, care făcuse subiectul seriei anterioare.

Chiar dacă pare să dea pe alocuri în telenovelă datorită sforțărilor de a scoate prea mult din unele personaje, The Affair rămâne un serial consistent, în ciuda faptului că nu a fost luat în considerare la Emmy, eclipsat de producții ceva mai noi precum Succession (2018), Ozark (2017) sau This is Us (2016).

Reclame

Succesiunea – seria a II-a

Inegal la prima serie, Succesiunea (despre care a punctat și Lucian aici) urmărește o disfuncțională familie americană, poate ultima implicată în mass-media clasică – după cum afirmă Logan Roy. Magnatul interpretat de Brian Cox controlează împreună cu cei patru copii ai săi unul dintre cele mai mari trusturi media și de divertisment din lume.

Dacă prima serie urmărește problemele apărute în familia Roy odată cu primele semne de boală ale tatălui, care nu și-a pregătit familia (nici psihologic, nici profesional) pentru retragerea sa şi încearcă să schiţeze în tuşe destul de grosiere câteva caractere, cea de-a doua urmăreşte un fir ceva mai coerent al poveştii – revenirea magnatului.

Abia acum Logan Roy pare decis să își pregătească succesiunea la conducerea companiei, după neconvingătoarele tatonări avute cu fii săi. Singurul rol ceva mai conturat este cel al fiului mai mic, Roman – pentru care Kieran Culkin este nominalizat la Globul de Aur pentru cel mai bun actor secundar intr-o productie TV.

Nu ia nici un premiu, dar nominalizarea vine ca dovadă că rolul (și personajul) este ceva mai bine conturat decât cel al fratelui mai mare, Kendall, jucat de Jeremy Strong. Ca și la Game of Thrones sau alte seriale recente, regia e pasata dintr-o mână într-alta de la episod la episod, pentru a spori productivitatea și, probabil, creativitatea (alți oameni, alte idei).

Prima serie începe cu un episod pilot bun, regizat de Mark Mylod, după care scade în intensitate. În seria a II-a aceeași rețetă: bun primul episod, apoi regia o preia același Andrij Parekh care, spre deosebire de seria I face în cea de-a II-a un episod 2 excelent. Ca dovadă, în ierarhia Imdb, cele mai bine cotate episoade sunt Ep.10 (ultimul) din seria I, Ep.1 din seria II și Ep.2 din seria II.

Să mai notăm muzica semnată de Nicholas Bertell, și pe „creatorul” serialului, scenaristul Jesse Armstrong, cunoscut pentru Peep Show. Mâine apare și cel de-al treilea episod, de urmărit cu interes dacă se menține la același nivel, şi întrebarea: poți sacrifica 3-5-7 episoade dintr-un serial ca să conturezi (chiar şi inegal) nişte personaje, ca să laşi ce-i mai bun din story-line pe final? Altfel nu-mi explic cum această (iniţial) cam nereuşită satiră, care parcă picase într-o groapă după primul episod, cu burţi mari în povestire şi personaje neconvingătoare, devine dintr-o dată bună.

Un rol important în decizia continuării sau anulării unui serial ca Succession este dat de ratingul Nielsen. Din nefericire, ca mulţi dintre dvs, nici eu nu trăiesc într-o casă Nielsen, aşa că opinia mea nu e relevantă. Din fericire, HBO a decis să meargă mai departe cu seria a III-a 🙂 așa că o să ne putem bucura mai departe de acest serial. Și poate, cine știe, o să vedem și la noi unul despre familia Voiculescu – mie fața Varanului mi se pare că aduce așa, ca expresivitate, cu cea a lui Logan Roy.

 

Camorra sau când serialul bate filmul ce pune pe tapet cruda realitate

Despre mafia napoletană de azi (nici măcar nu vorbim de toată regiunea Campania, ci doar de partea de nord a orașului Napoli – cartierele Scampia și Secondigliano) a scris mult și bine Roberto Saviano, până și-a dat seama că un serial TV poate speria mai tare decât o carte sau cinemaul clasic.

Din acel moment, a trecut mai departe de multi-premiatul și oarecum plictisitorul său film Gomorra, făcut din câteva episoade cusute forțat, la mult mai reușita Gomorra – La serie, după ideile lui Stefano Bises, Leonardo Fasoli și Maddalena Ravagli (primele sezoane îI creditau și pe Giovanni Bianconi), care au completat ideea originală a lui Roberto Saviano. După sezonul 1 pornit sub bagheta lui Stefano Sollima, care a conturat caracterele primelor două serii, regizând nu mai puțin de 10 episoade din acestea, următoarele sezoane au fost regizat alternativ de mai mulți regizori italieni, spre final impunându-se tandemul Francesca Comencini / Claudio Cupellini.

Câte ceva despre seria a IV-a, prima fără consilierul Ciro: contrar aparențelor, serialul nu laudă mafia napoletană, nici nu prezintă o viziune a celor din interior, deși nu este făcut nici din perspectiva carabinierilor. Este pur și simplu o altă abordare față de cea a clasicului roman / film polițist unde urmăreai eforturile detectivului de a prinde infractorul.

Chiar dacă această perspectivă lipsește din serialele contemporane despre mafia din Roma (Gomorra sau Suburra), asta nu înseamnă că observațiile pe care le putem urmărindu-le sunt mai puțin valoroase. Ele au apărut atât subiectului fierbinte și datorită „războiului” dintre rețele, primul fiind produs cu ajutorul Sky Italia, celălalt fiind prima serie italiană Netflix. Ca o comparație între cele două seriale, ambele fiind continuarea unor filme mai mult sau mai puțin reușite (oricum cu succes la public / critică, am afirmat despre Gomorra că are dezavantajul de a fi mai lung. Dar la ce nivel ajunge…

După ieșirea din scenă a lui Ciro, seria a IV-a introduce un alt personaj puternic, pe Gerlando Levante – vărul de la țară al boss-ului Pietro Savastano, care și-a clădit averea pe o carieră de piatră. În primul episod din serie, fii acestuia „aranjează” un primar care a uitat cui datorează supunere și-l îngroapă sub câteva tone de pietriș, aluzie la cazul real al primarului ecologist ucis de Camorra.

Dincolo de narațiunile și personajele reprezentative alese pentru fiecare episod al seriei, observaționalul rămâne. Poliția intervine în film doar când unul dintre protagoniști alege să-i „dea în gât” pe ceilalți. În rest, îi privim cum își fac de cap și realizăm că nu sunt cu mult diferiți de golanii noștri, cărora doar drogurile le lipseau să-și finanțeze acțiunile criminale. Doar până mai ieri, pentru că de o vreme încoace le au și pe astea.

Cele mai bune comentarii despre GoT

Mai bune decât impresiile mele despre ultimele două episoade din GoT au fost comentariile celor care au citit pe grupurile de filme ce am scris pe-aici și pe dincolo. Majoritatea cinefililor au fost de acord că, în ciuda scenei finale reușite, lupta din The Long Night a fost per ansamblu dezamăgitoare pentru un asemenea buget. Alte nemulțumiri sună cam așa:

Dar dragonii. au murit ori ba?

Dracarys moare în final, după ce se întinde lângă Danaeris, sau are doar o criză de empatie? Cei mai mulți spectatori s-au întrebat dacă nu cumva au o problemă cu televizorul. Dacă nu te uitai în beznă totală sau la un TV de tip OLED, posibilitatea să deslușești ce se întâmpla pe ecran era infimă. Ca lucrurile să fie și mai grave, situația s-a acutizat în episodul trei.

s1Multe dintre detaliile scenelor de luptă s-au pierdute în nuanțe de negru și gri închis. Pentru că nimic ce ține de Urzeala Tronurilor nu este la voia întâmplării, producătorii și au recunoscut că întunericul din sezonul opt e intenționat, pentru a se pierde eventualele erori, dar și pentru a-i obliga pe spectatori să se comporte în propria sufragerie ca la cinematograf. Pentru că, în definitiv, ăsta e și sloganul HBO: cinema la tine-acasă!

Cele mai amuzante comentarii / comparații sunt legate de politică: dothraki sunt cei de la USR, care se risipesc după prima șarjă, eunucii conduși de Viermele Gri – cei la PLUS, iar umblătorii albi – PNLiștii, în timp ce armata PSDistă aflată sub comanda Vioricăi Dăncilă (și controlată, de fapt, de un bărbat) este comparată cu trupa care a refuzat lupta – deși oficial spunea altceva – prin perfidia lui Cersei Lannister.

s2Semn că dincolo de banala și oarecum frusta desfășurare de forțe de la Winterfell, spectatorii caută și altceva, poate niște înțelesuri ascunse. Game of Thrones este exemplul perfect de operă care s-a desprins complet de creatorul sau creatorii săi și a luat-o pe un alt drum decât și-au imaginat vreodată aceștia. Poate că George R. R. Martin a vrut să scrie o simplă povestire de familie cu iz istoric, pornind de la scena fraților care primesc în dar câțiva pui albi de lup.

Realizatorii serialului au intuit posibilitățile de ecranizare a romanului scris de acest Tolkien american și i-au cumpărat lucrarea neterminată, plătind pentru privilegiul de a fi cei care decid soarta personajelor rămase în joc – iar situația asta ține din cel de-al șaselea sezon, primul care nu s-a mai bazat direct pe volumele scriitorului.

De atunci, HBO și-a permis multe libertăți în raport cu romanul original iar mai nou, a scos recent pe piață și un joc pe calculator. Până și autorul și-a luat o pauză (cel mai probabil, impusă) și s-a arătat preocupat de diverse prequel-uri și hărți care completează lumea celor șapte regate. Cât despre serial, se pare că următoarele episoade din ultimul sezon vor fi chiar mai lungi decât cel recent difuzat.

 

Press (serial TV)

O prima mini-serie BBC foarte comentată, și din păcate prea scurtă – doar șase episoade intense, acoperind probleme concrete din presa contemporană. Cât despre continuare, probabil că ea se va filma abia în toamna 2019, dar BBC nu vrea să dea prea multe amănunte. Să sperăm că succesul primei serii îi va obliga totuși s-o facă.

Acțiunea se petrece în mediul (încă) alert al presei britanice și îi cufundă pe telespectatori în viețile personale și dilemele profesionale ale personajelor. Foarte bine conturate tipologiile jurnaliștilor angajați la cotidienele Herald și Post – ultimul, un tabloid.

Protagonista serialului este editoarea de știri Holy Evans  (foto sus), care ocupă o poziție sub valoarea sa, preferând acele provocări profesionale în care-și poate pune în valoare talentul, iar  antagonistul Duncan Allen este o fostă glorie care preferă calea ușoară, exploatându-și relațiile și lăsându-se exploatat.

Pe lână aceștia, mai apar încă 10 personaje credibile, precum deputy-editorul (al doilea în ierarhie) Peter Langly, care are o relație cu editoarea Heraldului, Amina Chaudury, și tânărul reporter de investigații al Post, ambițiosul Ed Washburn. Lista se încheie cu primul-ministru britanic și George Emmerson, proprietarul tabloidului Post și CEO la Worldwide News.

Datorită subiectelor bine alese (avem inclusiv un caz al materialelor de curățenie din spitale diluate, de unde constatăm că Hexi Farma nici măcar n-a fost invenție românească), duzina aceasta de personaje reușește să re-creeze universul plin de provocări al presei din UK și din lume (bine, mai mult din UK că ei au inventat tabloidele).

Scris de actorul Mike Bartlett (care a mai scris scenariul și pentru Doctor Foster), filmul este regizat de scoțianul Tom Vaughan, cunoscut și pentru Victoria (2016), Doctor Foster (2015) și Starter for 10 (2006). Meritul său este că amestecă până la confuzie viețile personale și dilemele profesionale ale personajelor – chestie valabilă și în presa de azi.

Primul sezon al serialului este disponibil pe hboGO.ro; cât despre seria a II-a, nu se știe decât că s-ar putea să se filmeze în toamna acestui an, așa că s-ar putea să apară pe micile ecrane abia prin primăvara lui 2020.