Arhive pe categorii: sacralitate

filme despre credință

Water (2005)

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Vă puteți imagina o societate  în care tradiții seculare sunt încă vii, încât femeile, chiar dacă sunt minore devin niște paria dacă rămân văduve?  Se spune despre India că este compusă din două Indii : țara  modernă,  cu crema savanților , cu rafinamentul cultural, vârful de lance în cursa înarmărilor nucleare din Asia  și o Indie …care nu contează decât  pentru a fi manipulată  religios : India celor mulți, săraci, infometați care nu ezită  să execute câte în lieder politic incomod.

2011-03-10-WaterDeepaMehta

 

Water (2005) este  un  film indo-canadian,  regizat de  Deepa Mehta , al treilea film  din trilogia  ,, Elements Trilogydin care fac parte ,, Fire” (1996)  și ,, Earth”(1998).

Acțiunea se desfășoară în 1938  , în India colonială, în momentul în care Gandhi părintele independenței  Indiei și inițiatorul miscărilor de revoltă nonviolente contra dominației britanice ajunge la putere  și denunță , printre altele, condiția văduvelor din India. Water a avut un succes  comercial internațional imediat și a fost bine primit de critică. Scriitorul de origine  indiană  Salman Rushdie a făcut și el o apreciere elogioasă la adresa regizoarei, pentru curajul de a aborda o astfel de temă cât și pentru mesajul filmului. El a marcat solidaritatea sa cu  Deepa Mehta în lupta contra forțelor oculte care  domină încă structurile mentale ale Indiei . Un succes  atât de mare a dus, în mod neobișnuit , la novelizarea  scenariului  lui  Deepa Mehta  în 2006  cât și la recrearea  în  2008  a  unui documentar ,, The Forgotten Woman”realizat de foto-jurnalistul Dilip Mehta.  

Apa, nume generic pentru râu  servește acestor femei să facă baie, să spele rufe, să-și spele morții,să se purifice de păcate,să se roage sau să-și găsească sfârșitul .

Imagini  superbe,  scene intense, adevăruri șocante și o zonă crepusculară  în relațiile interumane.

Sinopsis

Filmul începe cu scene incredibile: Chuyia o fetiță de 7 ani , cu o figură inocentă și liniștită  evident plictisită , urcată pe un căruț traversează o zonă rurală prăfuită. Ajunsă la destinație in orasul sfânt Banaras , micuța este anunțată  de tatăl ei că soțul de lângă ea (pe care nici   nu-l  cunoscuse  ) fiind mort , ea  va trebui de-acum să-și ducă zilele într-un  ashram (   mănăstire  hindusă) , alături de alte văduve de vârste diferite, între 18 și 80 de ani. Aici femeile umblă rase pe cap, îmbrăcate într-un fel de lințoliu alb (semn de doliu) , cerșesc pentru a avea o bucată de pâine și   în așteptarea morții se roagă mai tot timpul. Sosirea acestei  fetițe inocente și curioase  va tulbura spiritele în ashram  :  pensionarele stabilimentului având statutul lor în funcție de agresivitate și vârstă sunt invidioase pe văduvele tinere și mai ales sunt resemnate cu soarta lor cruntă.  Chuiya este simpatizată de Kalyani văduva cea mai frumoasă din casă și fetele se împrietenesc , povestesc și se joacă împreună aducând viață în atmosfera morbidă  din casă. Kalyani este trimisă cu regularitate peste podul râului, pe malul unde vin bărbații bogați să se …relaxeze și obligată să  se prostitueze pentru a contribui la întreținerea ashramului.Totul se schimbă însă , în momentul în care  Narayan , un tânăr avocat din casta superioară (precum era și Gandhi) , adept a lui Gandhi  se îndrăgostește de Kalyani , act care este împotriva tuturor regulilor și legilor vechi ale indienilor.Cele două prietene învață că trăiesc într-o societate misogină, a minciunilor, care reduce rolul femeii la acela de obiect la dispoziția bărbaților. Astfel sămânța nesupunerii și a revoltei pătrunde și în acest ,,templu”al umilinței feminine.

De remarcat calitatea  jocului actoricesc al femeilor  și faptul că văduvele nu sunt judecate, pentru că scopul filmului este să atace principiul inechității  în care răsare lumina speranței prin deșteptarea generației tinere.

E mare  și multă Mama India încât să mai aibă destule cotloane în care să ascundă multă vreme ipocrizia dogmatică prin care sunt încă vii și virulente discriminările sociale (de castă) și cele sexuale.

Filmul  deși nominalizat la Oscar pentru categoria Cel mai bun film străin a fost întâmpinat cu numeroase proteste în India ( a fost chiar interzis, s-a dat foc platoului de filmare).

 

Anunțuri

La sfârșitul seriei a IV-a (care, nota bene, a fost difuzată și pe History Channel Romania) serialul Vikingii merită câteva concluzii. Chiar dacă sfârșitul personajului principal Ragnar Lothbrock este previzibil încă din debutul seriei, acesta pregătindu-se de noua invazie a Frankei bolnav, în condiții chiar umilitoare pentru un erou (este nevoit să-și dezgroape averile pentru a plăti mercenari) a cărui faimă depășise încă din cursul vieții granițele peninsulei Scandinavice, această serie are însă câteva atribute ce țin spectatorul în priză.

Întâi, panta descendentă a vieții și parcursului eroic a lui Ragnar este contrabalansată de ascensiunea fratelui său Rollo (în decursul timpului, un oponent al lui Ragnar – iar în uneori chiar un anti-erou sau mai degrabă un potențiator* al protagonistului) și a fiilor săi, vorbim în principal de fiul său (și al Lagerthei) Bjorn Ironside și a tinerilor purceluși – cei patru fii pe care-i are cu prințesa Aslaug. Chiar dacă pe parcursul celor 3 serii a câte 10 episoade, care au debutat acum patru ani deja, ne-am obișnuit ca Vikings să-l aibă pe Ragnar în vizor, această schimbare de perspectivă nu ar trebui să surprindă, și nici să dezamăgească.

Această a IV-a serie mi s-a părut, în ciuda aparentei simplificări a firului narativ (respectiv dublarea lungimii seriei față de precedentele, concomitent cu diluarea „întâmplărilor” eroice ale personajului) responsabilă cu punerea în legendă a lui Ragnar. Învins în cel de-al doilea asalt asupra Parisului (prin decisiva contribuție a fratelui său Rollo, ce supraviețuiește în șerpăria politicii europene tocmai datorită naturii sale cameleonice) Ragnar dispare la sfârșitul primei părți a seriei, ca să revină în debutul celei de-a doua, cu întrebarea: Cine vrea să fie rege?

După aproape 59 de episoade eroice, Ragnar își (re)începe tot aici, în Kategat, ascensiunea spre legendă, în cel de-al 60-lea episod care practic închide ciclul „aventurilor” sale. În ciuda tradiției regicide a clanului viking și a credinței păgâne că eșecul raidului semnifică o ieșire a conducătorului din grația zeilor, lui Ragnar i se mai permite o ultimă încercare, iar personajul este conștient de tot ceea ce urmează.

Acceptă inclusiv faptul că este părăsit de cei mai buni războinici, care vor urma traseul norocos, ascendent, al fiului său mai mare și-l ia cu el pe cel mai slab (aparent, chiar neputincios) fiu al său ca martor al ultimei sale încercări. Ivar află din această primă aventură cu tatăl său că Ragnar își scrie singur destinul (ocupație atribuită până acum doar zeilor), și că îndrăzneala sa este dublată de calcule precise, venite dintr-o minte a cărui cuprindere depășește granițele sălbaticei peninsule.

Discuția sa cu regele Egbert (cel mai subtil personaj englez) desăvârșește punerea în legendă de care aminteam. Cu acest episod, serialul creat de Michael Hirst pentru History își depășește condiția de film de aventuri televizate și de unde păruse o reușită reconstituire istorică și o completare fantezistă, devine o rescriere a legendei nordice. Iar ceea ce fac aceasta rescriere credibilă sunt elementele din Epopeea lui Ghilghameș și din Odiseea – grefate pe legenda lui Ragnar Lodbrok. Mai multe pe această temă, pe platforma noastră cefilmevad.com.

* în sensul în care este folosit acest termen în studiul lui Claude Bremond, Logica Povestirii comentat pe http://www.inimadecarte.ro

Silence (2016)

Unele filme sunt sunt pur și simplu opere de artă. Construcție, montaj, scenariu, filmare, joc actoricesc, totul este făcut pentru a te transforma din simplu spectator în consumator de artă. Sunt multe de acest fel. Și sunt capodopere. Silence însă nu este un astfel de film. Scorsese nu mai este preocupat (doar) de artă pentru că nu mai are de dovedit nimic. Nu are nevoie nici măcar de vedete în film. Are nevoie doar de imagine și scenariu. Uneori și scenariul poate lipsi.

Silence nu e (doar) un film de artă. E și o meditație. Și e un film profund personal al lui Scorsese. E ceva între el și Doamne-Doamne. Noi doar ne întâmplăm prin zonă, ca spectatori al acestui dialog mut și încrâncenat.

„Vei duce la îndeplinire cel mai dureros act de iubire care a fost vreodată făcut”

Nu e un film, e un eseu. E un scurt tratat de epistemologie a credinței (dacă mi se îngăduie termenul). Este mai puțin film și mai mult o foarte-foarte bună lucrare de filosofie. Filosofie, nu dogmatica și nici măcar etică. Pentru că e despre valori, despre rostul lor și despre viață, nu despre creștinism.

Vei duce la îndeplinire cel mai dureros act de iubire care a fost vreodată făcut” i se spune personajului principal de un Personaj și mai principal. Și trebuie să o faci în tăcere. Să nu vorbești despre el. Să nu știe nimeni de el. Niciodată. Nici măcar oamenii pentru care ai făcut-o.

Pe lângă imagine și scenariu, ambele excelente, Scorsese se mai bazează doar pe cei doi actori din rolurile principale. Nu foarte cunoscuți actori, însă cu pedigree: Andrew Garfield (îl vedeți în rolul naivului și idealistului student al lui Robert Redford din Lions for Lambs și, puștan, a lucrat cu Terry Gilliam în The Imaginarium of Doctor Parnassus) plus Adam Driver (îl vedeți în Frances Ha, în Inside Llewyn Davis al fraților Coen sau mai recent, în Războiul stelelor). Deci sunt buni.

Excelenta meditație care, din întâmplare, este pe peliculă. Dar nu din întâmplare e a lui Scorsese. Si da, este peste Last temptations. E mai mult pictură decât film, și mai mult meditație decât pictură. Și, bineînțeles, e ceva personal între Scorsese și Personajul Principal, ceva la care noi doar asistăm.

Jesus Christ Superstar (1973). Hey, J.C, would you die for me..?

Și dacă mori, rămâne stabilit că noi trăim veșnic, nu..? Și dacă te iubim, pe Tine și pe Dumnezeu, ne vom căpăta fiecare propria Împărăție, nu-i așa..? Atunci, Iisuse, nu ai vrea să mori pentru mine..?

Jesus Christ Superstar (1973) este mai mult decât un musical cu (fostă) priză la public. E un film care pune întrebări extrem de serioase. Cam prea serioase. Prea serioase pentru anul 1973 și, pentru vremurile noastre, parcă și mai și.

Hey J.C, Hey J.C, Won’t you fight for me? / Hey J.C., Hey J.C, Would you die for me?

Un Iuda și Simon care sunt înainte de toate strategi (și de aceea Iuda a și ratat toată povestea, tocmai pentru că a gândit prea mult), Maria Magdalena care se întreba, la un moment dat, retoric, de ce ea trebuie să fie cea mai puternică persoană, cea care trebuie să fie ”cool” și ”strong” între acești bărbați cu mințile înfierbântate, un Pilat vizionar care nu poate scăpa totuși de destinul său, un Irod extrem. Nu e nici un personaj în acest film care să nu fie cel puțin deosebit. Dacă nu chiar excepțional.

Too many of you, too little of me

Veți vedea câteva scene extrem de bune (cea a întâlnirii lui Iisus cu leproșii care, cu zecile, îl acoperă implorându-l să-i atingă, cea în care este arestat și este supus ”interviurilor” curioșilor în timp ce este condus de gărzi la Pilat etc) dar, ce e cel mai important, este un film minimalist, cu decor minimalist și filmat minimalist care are însă în spate, și prin versuri, și prin muzică dar, mai ales prin DANS, o încărcătură luxuriantă de idei, semnificații și sentimente. Dansul face toată treaba aici. Urmăriți dansul, versurile apostolilor și vedeți cât de multe pot spune prin atât de puține.

Hey J.C, J.C, please explain to me / You had everything / Where is it now?

La final, toată ceata veselă de actori pleacă. Și-au făcut treaba. Au cântat, au dansat, au jucat, lucrurile au fost înregistrate. Deci acum e gata. La final, actorul care l-a interpretat pe Iuda urca ultimul în autobuz care pleacă brusc, de îndată ce acesta e pe scară, cu ochii la dealul pe care au lăsat ridicată o cruce.

Asta e frumos la acest film: dincolo de toate întrebările și abordările neortodoxe, de modul în care J.C. este supus judecății oamenilor rămâne un lucru important: după ce pleacă actorii lasă în urma lor o cruce. Cam asta e.

I think you’ve made your point now
You’ve even gone a bit too far to get the message home
Before it gets too frightening, we ought to call a halt
So could we start again please?

Risen: o zi fără de moarte

Nu e vorba de Iisus. Aici Iisus e un personaj secundar. Personajul principal nu este credința ci, dimpotrivă, este rațiunea și îndoiala. ”Am văzut un om mort și apoi am văzut același om viu. Aceste lucruri sunt ireconciliabile” spune Clavius, tribunul roman care îl crucifică pe Iisus și care apoi, asistă la scena în care Toma (necredincios sau doar rațional?) îi atinge lui Iisus rănile provocate de cuiele de pe cruce. Risen este un film cu sens care iese din tipicul filmelor de Paște cu care ne-au obișnuit alde Zeffirelli (știți despre ce film vorbesc), Martin Scorsese cu Last Temptation of Christ sau cu mai neortodoxul The Passion of Christ al lui Mel Gibson.

Risen nu încearcă nici să vă emoționeze, nici să vă șocheze și nici să vă sperie. Doar să vă facă să gândiți. Așadar, spune Clavius, am văzut un om mort, fără putință de tăgadă și apoi același om, fără nici o îndoială, viu. Lucrul aceste trebuie reconciliat. Rațional, este subînțeles. Trebuie să găsească șpilul. Oare e chiar viu? Are corp? Și dacă e viu, oare poate fi ucis din nou? Este un zeu? Am văzut cum dispare însă de ce apare din nou? Și de ce nu se arată tuturor?

Clavius este pe marginea credinței. Rațiunea îi este anulată însă nu poate înțelege acel ”privește în inima ta” și nici cum un lepros este vindecat doar pentru că are credință. Risen nu se referă la Iisus ci la Clavius. El este cel ridicat pentru că, mai important chiar decât apostolii, el este cel care, fără să creadă, dobândește certitudinea. Înainte, pe drum, Iisus îl întreabă: De ce te temi cel mai mult? Clavius îi răspunde: Ca nu cumva să mă înșel. La final, Clavius nu devine un credincios însă, mai important chiar, doar se convinge că nu se înșală: chiar poate exista ”o zi fără moarte”.

În tradiția filmelor pascale, Risen are și el decoruri și peisajele cu care suntem obișnuiți, are partea lui de sânge și de violență însă, mai mult decât atât, este senin. Nu exprimă credința manifestă a celorlalte filme, nu încearcă să impresioneze, nu te face să te simți vinovat că nu ești un credincios practicant. Te pune în pielea lui Clavius și îți spune: ”Există o zi fără moarte. E suficient să știi asta. E suficient atât”.

Pe Kevin Reynolds, regizorul filmului, îl știți pentru că e prieten cu Kevin Costner. Fandango, Robin Hood sau Waterworld? Ring a bell…? El e omul. Decent, exact, cu o abordare corectă și simplă. Nimic special la actori, nimic special la film, nimic extraordinar și nimic șocant. Doar că, la final, veți descoperi că nu e nevoie neapărat de credință și că nici nu e nevoie să fim apostoli. E suficient să nu ne mai fie teamă că ne înșelăm.