Arhive pe categorii: romantic

,,Ghepardul „

Filmul  ,,Ghepardul ” a fost mult timp socotit o capodoperă cinematografică (scena balului final, cea mai lungă scenă de bal din istoria cinemaului, cam  45`, considerată scenă cultă ), regizorul  Luchino Visconti ( care a trecut cu ușurință  de la neorealismul din ,,Rocco și frații săi ”, la fresce istorice, socio-politice ale unor epoci de tranziție, după care nimic nu va mai fi ca înainte ), forța și geniul cinemaului italian & Tomaso di Lampedusa, un monstru  al literaturii italiene. Iată ingredientele de bază pentru un film remarcabil, care , totuși, nu ar fi scăpat , în timp , prăfuielii .
Azi,  filmul original  din 1963, reconstituit color, a căpătat o viață nouă , nepierzând nimic din calitățile sale, dimpotrivă epatând prin somptuozitate, prin finețea detaliilor vizuale cât și a ansamblului epocii unei aristocrații rafinate și patinate.

Filmul, adaptarea primelor șase părți ale romanului ,,Il Gattopardo “ a lui Lampedusa, prezintă începutul declinului unei familii de nobili sicilieni în timpul unificării Italiei , pe la mijlocul secolului al XIX-lea și ascensiunea burgheziei pe scena politică a Italiei .
Noua clasă în ascensiune, prin comportamentul ei dezinhibat se ,, trădează “ nu doar prin respectul pentru titlurile nobiliare (deși, mai târziu, cam peste tot în Europa, aceste titluri se puteau cumpăra cu foarte mulți bani și relații ) și o anume neînțelegere a stilului de viață ultraconservator, ci și prin afișarea parvenitismului, impertinenței, lipsei de bun gust, preocupărilor excesive în a face afaceri.

Cum în film accentul nu se prea pune pe campaniile lui Garibaldi , campanii militare care au permis construirea unei Italii unite, vom avea un tablou mai complet al epocii prin prezentarea personajelor aparținând lumii vechi și lumii noi și a acelora care-și vor pregăti  viitorul chiar la această răspântie în istoria Italiei!

Această prezentare necesită JavaScript.

Încep cu sfârșitul filmului , celebra scenă a balului care pentru unii spectatori pare nesfârșită, pentru alții, chintesența mesajului viscontian:

–scena finală a unui spectacol elegant în culori, costume, mișcări , muzică,  în care valsul prințului Don Fabrizio cu Angelica este un adevărat ,, cântec de lebădă ” după care se lasă cortina
– viziunea lucidă, crepusculară a  Prințului de Salina, observatorul tăcut și demn al abdicării unei părți a aristocrației istovite, pentru a ceda locul noii forțe dinamice, pragmatice, aceea a burgheziei
gh2
Prințul de Salina, Don Fabrizio (Burt Lancaster) este un nobil latifundiar aparținând epocii feudale în destrămare. Are 47 de ani, dar este un venerabil al clasei sale datorită carismei lui. Pentru el revoluția, idealurile tinerilor par prostești,chiar nefirești. El domină prin prestanță zona, familia și acum vede cu luciditate cum vechea sa scară a valorilor pierde din certitudini.

Această prezentare necesită JavaScript.

Don Calogero Sedara este primarul comunei  Donnafugata în care familia prințului avea o reședință vastă de vacanță și unde s-a retras pentru a fi departe de agitația politică din Palermo. Invitat la o cină dată de Prințul de Salina în cinstea notabilităților din regiune, Don Calogero vine însoțit de frumoasa lui  fiică Angelica, de care Tancredi , înconjurat aici de renumitele femei siciliene care poate au alte daruri decât frumusețea, se îndrăgostește lulea. Prințul chiar constatase ,, Frecvența mariajelor între verișori nu prea favorizează frumusețea”  înțelegând de ce Tancredi nu o încurajează pe verișoara   Concetta Salina care suferă de dragul lui , dar justificând și desele vizite ale Prințului la Casele de toleranță. Don Calogero  aproape că ar inspira milă , atât este de obtuz în fața rafinamentului aristocratic .
gh4
Tancredi Falconeri, nepotul Prințului de Salina  (Alain Delon) este un tânăr care deși provine din vechea familie nobiliară este entuziast la orice schimbări, se înrolează în ,,Cămăsile roșii”, numele dat voluntarilor lui Giuseppe Garibaldi din Italia de sud, mai apoi trădând revoluția intră în armata ducelui de Savoia și prin mariajul cu bogata fată a lui Don Calogero își consolidează poziția financiară și politică …sans gêne !

Această prezentare necesită JavaScript.

Angelica Sedara (Claudia Cardinale ),  frumoasa fiică a lui  Don Calogero Sedara este la fel de tupeistă ca și tatăl ei, bazându-se și pe faptul că strălucește în anturajul aristocratic , chiar dacă la un moment dat în timpul cinei râde franc, da, și cam… vulgar, când Tancredi îi descrie lupta de pe front, încât, câțiva meseni  părăsesc sala. Flatată de privirile și complimentele bărbaților , ea nu ezită să-l încurajeze pe unchiul lui Tancredi care are o slăbiciune pentru femeile senzuale, stârnind gelozia și  jena tânărului .

Această prezentare necesită JavaScript.

Distribuția: Burt Lancaster (Don Fabrizio , Prinț de Salina), Claudia Cardinale (Angelica Sedara  ), Alain Delon (Tancredi Falconeri,  nepotul prințului), Paolo Stoppa (Don Calogero Sedara, tatăl Angelicăi ),  Romolo Valli (Părintele Pirrone), Terence Hill (Contele Cavriaghi), Pierre Clémenti (Francesco Paolo ) , Giuliano Gemma ( general  garibaldian).
Full movie, subtitrat (servere 1-2)
Anunțuri

Un minut de tăcere

s3Coproducția germano-daneză tratează un subiect în vogă, care este de altfel tot mai des întâlnit în societatea contemporană – relațiile amoroase între profesori și elevi (vezi „A Teacher”, 2013). Stella Petersen – o profesoară cu o vârstă incertă și aspect adolescentin, ingenuu, se întoarce din Anglia (de la studii) ca să predea engleza într-un sat de pe coasta Mării Baltice. Fiul pescarului Christian Voigt, aflat în ultimul an de liceu, se îndrăgostește de ea.

s2Rezultatul este o dramă ușor amoroasă, care odată ce te-a prins, cu siguranță nu te plictisește. Schweigeminute se bucură în primul rând de o cromatică deosebită, imagini în nuanțe frumos prelucrate, ca să pară culorile șterse ale amintirilor.

Apoi, abordarea unui subiect delicat se va justifica prin nuanțele fin moralizatoare strecurate în scenariul adaptat de André Georgi (cu experiență în filme „de familie” ca Löwenzahn – Das Kinoabenteuer) și Claudia Kratochvil alături de regizorul Thorsten Schmidt după un roman de Siegfried Lenz.

s7Nițel SPOILER: femeia îi va răspunde adolescentului cu reticență, dar, deși conștientă de natura relației, îi cedează. Ambii uită că oamenii din localitățile mici știu tot despre ceilalți – dar nu e vorba de răutăți aici (gen gura lumii, slobodă), ci de sfaturi bine plasate prin care cei apropiați le vor atrage atenția.

Până la urmă, experiența îi va marca pe amândoi, atât pe adolescentul grăbit să se maturizeze cât și pe profesoara ce-și va retrăi tinerețea cu el. Un film de TV bine primit de critica din Germania care l-a nominalizat la patru premii.

 

Heaven can wait (1978)

Un film regizat de Buck Henry (cu două nominalizări la Oscar, pentru scenariul de la Absolventul și regia de aici) și Warren Beatty în care ultimul, care joacă și rolul principal, și-o caută cu lumânarea – după care filmul se transformă într-o fantezie romantică a aceluiași cu Julie Christie. Pe Buck Henry l-am mai remarcat ca scenarist în curajoasa încercare de adaptare a nuvelei lui Philip Roth, Umilirea – alături de tânăra Michal Zebede (scenarista serialului Devious Maids). Rezultatul: comedia erotică The Humbling și un rol excelent făcut de Al Pacino.

Raiul mai poate aștepta, cea de-a doua ecranizare a piesei lui Harry Segall, a avut nouă nominalizări la Premiile Oscar și a luat doar o statuetă, pentru cea mai bună scenografie. A luat în schimb trei Globuri de Aur, pentru cel mai bun film comedie/musical, cel mai bun actor în rol principal (Warren Beatty) și cea mai buna actriță în rol secundar – (Dyan Cannon).

Ca gen, filmul s-ar încadra mai degrabă la fantezie, jocul lui Warren Beatty fiind cel care-l duce întâi în zona filmului sportiv, apoi într-o fază comică, după care ideile ușor naive pe care marșează îl transformă într-o soap-opera despre destinul amoros care învinge până și moartea. În ciuda tuturor acestor dulcegării, la vremea respectivă filmul a fost foarte bine primit, fiind un succes de critică (ca dovadă numeroasele premii și nominalizări) și de public.

Succesul comercial al acestul film i-a permis lui Warren Beatty (care a contribuit și la scenariu) să-și finanțeze următorul film, Roșii (1981) tot la Paramount. Acest succes se datorează unui farmec aparte, chiar dacă ușor desuet și ideilor romantice (a recunoaște o persoană într-alta) și metafizice (suntem chiriași în propriile corpuri) pe care pelicula reușește să le materializeze.

Folles de Joie (2016)

 

 

Titlul original al filmului ,,La pazza gioia „

Like-Crazy.jpg

Punctul de pornire al filmului sunt două rezidente ale vilei Biondi ,din comuna Pistoia , regiunea Toscana, o clinică de tratare a femeilor instabile psihic.

În prima parte a filmului asistăm la o tragi -comedie istericoasă și burlescă care ne prinde și pe noi în vârtejul nebuniei, ca mai apoi, în partea a II-a , odată cu evadarea protagonistelor din regimul ,, concentraționar “ să înțelegem comportamentul lor …anormal în tonuri diferite : Beatrice Morandini Valdirana, aparținând marii burghezii are vise de grandoare și e mereu solară și euforică, Donatella Morelli, din clasa mijlocie, are un trecut tumultuos și este depresivă cu gânduri sinucigașe. Ambele femei doresc să redea un nou sens vieții lor, fac orice …nebunie ca să-și trăiască libertatea, iar mesajul filmului ar fi că femeile care au aspirații sunt considerate nebune și trebuie retrase din circuitul social ?!😇
O variantă (cam neinspirată ) cam inspirată de filmul ,, Thelma and Louise”  se vrea un road-movie galopant, totuși cele două americance nu erau scăpate , propriu-zis , de la balamuc ! Dar, oare , nebunia e totdeauna demență ?

Cel mai mult mi-au plăcut imaginile de sub cerul frumoasei și senzualei Italii, indiferent de furtunile care au îmbrățișat-o de-a lungul timpului și timpurilor , jocul tot mai bun al Valeriei Bruni, limba italiană atât de romantică și terapeutică, privirea caldă și tandră a obiectivului asupra celor două doamne care se pare că refuză să fie prea normale pentru că s-ar pierde șarmul poveștii? Filmul Italian redivivat: un film molto bellissimo !

Producție:franco-italiană
Regia Paolo Virzi
Distribuția:

Valeria Bruni Tedeschi: Beatrice Morandini Valdirana
Micaela Ramazzotti: Donatella Morelli
Valentina Carnelutti: Fiamma Zappa
Marco Messeri: Floriano Morelli
Anna Galiena: Luciana Brogi Morelli
Tommaso Ragno: Giorgio Lorenzini
Bob Messini: Avvocato Pierluigi Aitiani
Sergio Albelli: Torrigiani

Premii Donatello 2017

cel mai bun film

cea mai buna regie

cea mai bună interpretă Valeria Bruni Tedeschi

Nu știu cum de-am sărit acest film care făcuse destule valuri în sezonul premiilor de anul trecut: fie că a scris (sau speram să scrie) altcineva despre el, fie c-au fost alte filme care m-au interesat și n-am avut timp să-l văd. Brooklyn (2015) rulează zilele acestea la HBO și am apucat să-l văd pe bucăți: întâi finalul (cel mai important dintr-un film), condus cu o mână sigură de regizorul John Crowley și jucat impecabil de Saoirse Ronan, marea speranță a cinematografiei (americano-)irlandeze.

Odată văzut finalul, motivația de a urmări și restul filmului dispare, că și cum ai începe o carte de la coadă la cap. Ori, dimpotrivă, îl poți urmări ca un obiect artistic, ceva mai mult decât o simplă ecranizare a firului epic. În cazul lui Brooklyn (știind ce știe protagonista), persistă întrebarea: De ce-ar mai juca ea tot acel joc? din moment ce știa că se va întoarce acasă, la noua ei casa, pe continentul de unde venise doar pentru o scurtă perioadă. În favoarea sa stă faptul că răspunsul nu este atât de simplu, Brooklyn (2015) nefiind despre alegeri, așa cum e prezentat pentru a spori curiozitatea cinefilului, nici (doar) un film despre revenirea acasă, ci unul despre confirmări (dacă mai era cazul) – despre a doua plecare de acasă.

Călătoriile nu sunt nici acum, în secolul vitezei, și erau cu atât mai puțin la mijlocul secolului trecut, ceea ce par. Odată ajuns într-un loc – cum sunt cele din trecut – acesta revine înapoi în forță, mânat de nostalgii. Iar protagonista nu se poate abține să nu afle cum ar fi fost dacă lucrurile ar fi mers bine în Irlanda și n-ar fi fost nevoită să plece pe alt continent pentru a-și găsi o slujbă și o familie.Spre norocul lui Eilis, viața bate atât filmul, cât și fantomele imaginației sau iluziile noastre, așa că un mic incident o ajută să se rupă (iar) de trecut și să plece (iar) de acasă, ca să revină senină la noul său cămin de peste mări și țări.