Arhive pe categorii: românești

filme ale regizorilor români

Cristi Puiu despre profilul României

Când am făcut paralela între filmul Moartea d-lui Lăzărescu și filmul morții d-lui Ekeng, mă întrebam dacă viața bate filmul, ca alaltăseară, sau fondul nostru național – sau cum numim acest fundal pe care se derulează evenimentele vieții de zi cu zi – este dintr-un film fără happy-end?

Răspunsul îl spicuiesc dintr-un interviu luat de Mihai Constantin lui Cristi Puiu imediat după Aurora (2012), pe care îl puteți urmări complet (l-am transcris parțial, cu acordul autorului interviului) pe ArtindexTV :

MC:- […] dacă sunteți conștient de puterea pe care o aveți în a creiona portretul României în ochii foarte multor oameni?

CP:- […] Nu știu dacă reușesc, de fapt, să restitui portretul, profilul României. Nici nu este un obiectiv pe care mi l-am fixat […]. Singurul interes pe care-l am în realitate este de a restitui ceea ce se întâmplă în mintea unui om, mecanica asta fină pe care n-o putem prinde altfel. Cred că cinematografia are această putere, pentru că orice alt portret ai face, rămân cuvinte […], cinemaul nu descrie, ci prin natura sa, pune obiectivul pe ce se vede. Cred că acest așa-zis profil este un efect secundar, deoarece pentru mine România va fi mereu back-ground-ul, fondul pe care gesturile și evenimentele se vor proiecta, dar ceea ce mă interesează în realitate este omul.

MC:- Și procesul acesta prin care se deschide mecanica intelectuală a cuiva – înghesuit, să spunem, de destin – este unui universal, asta intenționați de fapt? […]

CP:- Aicea, cum să spun, oameni mai deștepți ca mine au găsit formule mai potrivite și, mă rog, după lungi cercetări, cred că […] și sunt și în știință și cinematografie destule chestionări pe subiectul ăsta […] există niște condiționări culturale și istorice evidente, de care nu se poate face abstracție, nu? Dacă îmi imaginez că […] pescuiesc un bebeluș din Franța – Paris și-l aduc în Bucureștiul prezent, acel copil nu va fi francez și nu face altceva decât să poarte moștenirea unui spațiu care nu este al lui și va deveni român get-beget, nu? Și atunci […] se pune întrebarea în ce măsură tu ca cineast ajungi să restitui – dacă reușești să restitui, habar nu am – mecanica asta fină și extrem de sofisticată a raportării individului la lume […], la celălalt și… până la urmă tot ce spun de fapt nu funcționează altfel decât în perimetrul ipotezelor de lucru.

CP: – Nu știu ce se-ntâmplă! Eu habar n-am ce se-ntâmplă… ca și acum, cu Aurora, sigur că mă interesează în cel fel un om ajunge să omoare, e o întrebare pe care mi-am pus-o, da? Nu știu! Și nu am știut la-nceput, nu știu nici acum; am făcut o documentare de doi ani de zile și NU știu. Dar ceea ce cred că am reușit, cumva, a fost să restitui cât de cât tot ce înseamnă aspectul exterior al chestiunii: ceea ce se vede. Nu știu ce se întâmplă în mintea unui om…

puiu

Dar imaginea sistemului medical am avut-o acolo, în film. După tragedia #Colectiv, s-a iscat un scandal monstru cu niște banale avize ISU, pe stadioanele patriei, dar ceea ce era mai important și la îndemâna (sic!) omului lipsea cu desăvârșire: o ambulanță cât de cât dotată, nu un dric. Se vor cere acum noi proceduri, poate clinici pe stadioane, dar își va pune vreo minte responsabilă problema: care sunt condițiile de desfășurare a unui spectacol (fie sportiv, fie el artistic – ca și cel din clubul Colectiv), în deplină siguranță?

Anunțuri

Un etaj mai jos – pe limba spectatorului

Atenție, spoiler! Răspund întrebărilor unui cititor al blogului, care a văzut (printre altele) și cronica noastră de aici, comentând:

„Am văzut filmul și am citit vreo 3 cronici – punându-le pe toate la un loc îmi vine în minte povestea cu Împăratul care nu avea haine… aș dori sa-mi explice cineva superbitatea și subtilitatea acestui film… dacă e prea mult atunci măcar despre subiectul și problemele rezolvate sau măcar aduse în prim plan de acest film… scuze dacă acest comentariu pare agresiv, dar măcar să înțeleg ce văd alții… :)”

Îmi place să cred că acest gen de reacție (puțin ironică, deloc agresivă – chiar bine intenționată) vine ca urmare a poll-ului deschis de noi aici, cu suportul unei părți din blogosfera cinefilă. Îi răspund pe scurt, punctual (așa întrebări, așa răspunsuri):

1. SubiectulUn etaj mai jos este o felie din viața unui personaj din clasa de mijloc. Îl vedem pe Corban cum se mișcă în mediul său: da, stă la un bloc, însă unul dintr-un cartier bun al capitalei, are un mic business – AF, că-l ajută și nevasta – cum plimbă un câine, un LOGAN roșu… un subiect interesant doar pentru spectatorul tranziției, nu și pentru beneficiarii acesteia.

2. Problemele aduse în prim-plan: întâmplarea cu vecinul din film ridică (sau ar trebui să ridice, cel puțin asta își propune s-o facă) în subsidiar întrebarea: cum de am ajuns noi, acea clasă de mijloc din care toți dorim să facem parte, atât de individualiști? Și de ce reacționăm așa, când în jur (sau la un etaj mai jos din blocul nostru) se întâmplă ceva: adică, nereacționând? Adunând în noi și zicând: asta nu e problema mea, nu știu, nu am toate datele, nu mă bag…. De unde atâta corectitudine… politică, în vreme ce toată lumea spune că suntem o țară de…

3. Rezolvarea este punctul forte al filmului, care se joacă puțin cu așteptările spectatorului, fără a-și bate joc de ele. Ea se insinuează, nu se oferă pe tavă: pune-ți și tu întrebările tale, man! Sau vezi de aplică întrebarea asta în felul tău, la vecinii tăi și găsește-ți propriul răspuns. Caută-l în (cei din) jur, după ce ieși de la cinema! Nu mai aștepta să ți se dea și la film – vrei mister? Dar… nu-i prea prea simplist, pentru secolul XXI, ori cumva retro – să mergi la un banal policier? Că viața îl bate uneori, chiar prin… banalitate. Chit că mulți dintre noi credem că trăim într-un film, și hiperbolizăm.
Asistăm la un pariu puțin riscant pentru regizor, chiar dacă filmul pare inovator. Nu degeaba a fost catalogat drept… un thriller de bloc. Sau film anti-polițist. Pentru că e din alt gen 🙂 Spectatorul prea tânăr pentru a sesiza tranziția societății (luând-o de-a gata), nu poate să guste toate aceste detaliile strecurate (din comentariul său observăm că i se par chiar plictisitoare) și nu intră în film, a cărui miză este una subtilă, aproape hitchcockiană. Dar nu atât de subtilă încât să lipsească cu desăvârșire!

Caranfil la Cluj, în deschiderea TIFF#15

Fix de azi într-o lună, ne vedem la TIFF – pe 27 mai, în Piața Unirii, la orele 20,30 – are loc Gala de deschidere care va preceda proiecția celui mai nou film al regizorului Nae Caranfil:

6,9 pe scara Richter va fi prezentat în premieră mondială în deschiderea celei de-a 15-a ediții a Festivalului Internațional de Film Transilvania (27 mai – 5 iunie). Așadar de azi într-o lună, să vă pregătiți păturicile! Biletele pentru gala de deschidere costă 30 de lei și pot fi cumpărate de pe www.biletmaster.ro.

Potrivit regizorului și scenaristului Nae Caranfil, 6,9 pe scara Richter, o comedie „parţial realistă, parţial nerealistă”, e povestea unui tânăr actor de teatru ce navighează cu greu între rolul complicat dintr-un spectacol de musical, o nevastă geloasă până la depresie și obsesia marelui cutremur devastator, anunțat ca iminent de toți experții. Din distribuție fac parte: Teodor Corban, Laurențiu Bănescu, Maria Obretin și Simona Arsu. Imaginea este semnată de Vivi Drăgan Vasile, iar montajul de Cătălin Cristuțiu. Mai multe detalii aici.

 

Cristi Puiu în dialog cu Lucian Georgescu

După anunțata, ieri, prezență a d-lui Lăzărescu pe CinePub, avem o știre nouă dinspre platforma lansată de creativul Lucian Georgescu. În pregătirea dialogului de luni cu regizorul Cristi Puiu, pe site a fost încărcat filmul documentar prezentat în 2009 la Astra Film Sibiu: Moartea domnului Lăzărescu, un making of, regia Andree Păduraru.

Spectatorul poate participa la filmări împreună cu regizorul, actorii și toți ceilalți care au creat povestea d-lui Lăzărescu, intrând în culisele unuia dintre cele mai premiate filme românești. Sub titlul “15 ani de realism”, CinePub propune în prima zi a Săptămânii Patimilor o întâlnire informală cu Cristi Puiu, regizorul care a schimbat istoria actuală a cinematografiei românești, în dialog cu Lucian Georgescu la Institutul Cervantes.

Evenimentul ”15 ani de realism. O seară cu cristi Puiu” este organizat de CinePub în parteneriat cu Scena 9. Pentru a obține o invitație, puteți intra pe pagina de Facebook CINEPUB ca să vă înscrieți în concurs! Linkul documentarului, aici:

 

Cannes, un festival 10% românesc

Două din cele 20 de filme intrate anul acesta în competiția principală Palme d’Or vin din România, demult-așteptatul Sierra Nevada lui Cristi Puiu, despre care am mai scris aici, și surpriza Bacalaureat a lui Mungiu. Dacă ținem cont și de Câini, filmul debutantului (în lungmetraj) Bogdan Mirică, din secțiunea Un Certain Regard, prezența românească la ediția 2016 a Festivalului de la Cannes (11 – 22 mai) este una remarcabilă.

Mai ales că și la scurt-metraje stăm bine, 4:15 p.m. sfârşitul lumii, regizat de Cătălin Rotaru şi Gabi Virginia Sarga a fost selecţionat în competiţia oficială de scurmetraje, în timp ce filmul Toate fluviile curg în mare, regizat de Alexandru Badea intră în secţiunea Cinéfondation. Filmul lui Mirică intră și în competiția pentru Camera d’Or, acordat celui mai bun debut din selecția oficială. Această secțiune (câștigată anul trecut de Comoara lui Porumboiu) este dedicată cineaștilor cu stiluri noi. încurajând creațiile originale.  Noi vom viziona abia în toamna acestui an thriller-ul cu Dragoș Bucur, Vlad Ivanov, Gheorghe Visu, Teodor Corban și Raluca Aprodu.

Cât despre Bacalaureatul lui Cristian Mungiu, un regizor foarte discret cu dezvăluirile legate de proiectele sale cinematografice, este despre compromis şi implicaţiile rolului de părinte, noua sa producţie fiind legată şi de perioada actuală pe care o traversează. Mai jos, o secvență din film: