Arhive pe categorii: românești

filme ale regizorilor români

Umbre (2017) – episoadele 1 şi 2

Acest remake românesc a adunat o audienţă considerabilă la apariţia sa pe HBO acum aproape 3 ani de zile şi sezonul 2 s-a lăsat aşteptat, poposind în cele din urmă pe micile ecrane în această toamnă. Dacă lumea şi-a pierdut interesul rămâne de văzut, la fel şi dacă serialul reuşeşte să se păstreze interesant după un prim sezon cu suişuri şi coborâşuri.

Relu is back! De data asta şi mai măcinat de griji şi într-o completă disonanţă cu membrii familiei sale. Primul episod debutează în timpul nunţii Magdei şi a lui Teddy, fata lui Relu, respectiv băiatul Căpitanului, şi se încheie cu urmările de a doua zi, un episod bun pentru a începe sezonul, suficient cât să ne readucă în poveste, dar pune şi bazele intrigilor de pe parcursul acestui sezon.

umbre1Lucrurile stau tot mai prost pentru Relu, înstrăinat atât de soţie cât şi de cei doi copii, acum legat forţat de lumea mafiotă din care voia să iasă nu cu mult timp în urmă. Scenele petrecute la nuntă sunt lipsite de evenimente, dar dialogurile spun suficient pentru a stabili relaţiile dintre personaje, presărate fiind de replicile exagerate cu care serialul ne-a obişnuit (puncte în plus pentru personajul lui Sabin).

Dacă primul episod este ceva mai lent, până fix la final, următorul dă puţin gaz, odată cu plecarea lui Relu în probabil cea mai importantă investigaţie a sa. Mizele cresc şi situaţiile tensionate încep să apară. Ne este destăinuit şi un mare mister din sezonul trecut, însă într-o manieră deloc subtilă, lucru puţin deranjant, dar spre finalul episodului nu prea mai contează asta.

Pare că Umbre s-a întors cu bine, chiar dacă pentru puţin timp, dar sper că 6 episoade să ofere o poveste mai compactă, un ritm puţin mai alert (poate mai scăpăm de scenele „artistice” de linişte şi priviri lungi), şi un final măcar la fel de satisfăcător ca precedentul.

Anunțuri

De vorbă cu regizorul Daniel Sandu

După ce Doni Mirodoni a scris și ne-a trimis cronica filmului, ne-a anunțat că vrea să facă și un interviu cu tânărul regizor, pentru că i-au rămas câteva nedumeriri. Nu în privința filmului, ci colateral:

„De exemplu, cum ajunge un tânăr, respectiv Daniel Sandu, la seminarul teologic, de ce după absolvire nu devine preot, cum de ajunge regizor, cum reușește să scrie acel scenariu și de ce acesta este respins 5 ani la rând la CNC, de unde a avut atâta tenacitate să nu renunțe și cum vede lucrurile acum, după reușită.  Cum am aflat lucruri foarte interesante, m-am gândit că ar fi bine să le știe și alții.

Mai întâi trebuie să menționez că a răspuns prompt invitației, deși nu ne cunoșteam, dar e drept că citise cronica mea atât el, cât și PR-ul filmului. Am vrut să înregistrez convorbirea, dar numai pentru a putea redacta apoi în materialul, așa că am folosit o singură cameră video și nu am dat importanță ambientului. În prealabil, mi-am pregătit  niște întrebări, ca să nu-l rețin prea mult, gândindu-mă că trebuie să se ocupe de promovarea filmului său.

Numai că după prima întrebare a început să vorbească cu atâta lejeritate și aplecare, că nu mi-a venit să-l întrerup. La fel s-a întâmplat și după celelalte întrebări.

Astfel, chiar și  după ce am eliminat abaterile de la tema propusă, a rezultat un interviu prea  lung pentru a fi prezentat ca text. Așa că m-am hotărât să păstrez înregistrarea video la care să fac trimitere pentru cei interesați de detalii, iar textul să conțină doar… ideile principale. Am aflat astfel că Daniel Sandu a intrat la seminar la 15 ani și a absolvit la 20. Dar hotărârea  a trebuit s-o ia, cum spune, din convingere, de fapt mai mult din necunoaștere, pe la 13 ani, pentru că urma să se pregătească din timp, concurența fiind cam de 30 pe un loc.

La acea vârstă nu avea în cap fum de țigară, chefuri, sau… alte prostii. Mai târziu, cum singur spune, și-a dat seama că e riscant ca un copil la 13 ani să aleagă un drum pe care să meargă tot restul vieții. Dar aceasta și este stratagema, zic eu, pentru că tinerele creiere sunt mai ușor de îndoctrinat, respectiv spălat, că-s mai mici și mai necoapte. Când s-a mai copt puțin, cu toate riscurile, tânărul Daniel Sandu s-a hotărât să nu se mai facă preot după absolvire. Și nu s-a mai făcut, chiar dacă părinții și profesorii lui nu au fost de acord cu el. L-a dus gândul la Conservator, pentru că avea ureche muzicală, apoi la Psihologie, dar fără convingere.

Trebuia, totuși, să aibă o meserie. Și, cum începuse să gândească, și-a pus problema că dacă meseria e brățară de aur, înseamnă că trebuie să fie ceva plăcut.

Cum plăcerea lui, când scăpa de la internat, era să vadă un film la cinematograf, s-a gândit că în acest domeniu ar trebui să lucreze. Pentru că la Secția Imagine se cerea optică, iar la Seminar nu făcuse fizică, pentru că Biserica nu prea e de acord cu „Eppur si muove”, a dat la Regie și a ajuns regizor. La Regie era și un curs de scenaristică, iar pentru  licență trebuia să pregătească  un scenariu de lungmetraj, așa că s-a gândit ca în loc să folosească apă de ploaie, ca alți colegi, să scrie despre seminarul teologic pe care-l știa el bine, și mai și observase că prietenii erau interesați de povestirile lui de pe acel tărâm.

Ulterior  a sunat un producător, pe Ada Solomon, și, cum avea îngerii lui păzitori, că nu degeaba bătuse mătănii 5 ani la Seminar, aceasta i-a citit scenariul. Asta înseamnă destin, pentru că pe alții producătorul i-a respins, pe motiv că e ocupat următorii 20 de ani. Ce-i drept, avea ceva fler, așa că n-a putut renunța la un subiect atât de ofertant. Dar scenariul nu avea tocmai forma necesară, iar regizorul scenarist era mult prea tânăr pentru debut, așa că HiFilm Productions l-a luat pe Daniel Sandu sub aripa sa protectoare. L-a școlit și instruit pe la diverse workshop-uri prin țări străine la care a fost selecționat, mai ales după ce a câștigat la secțiunea „Dezvoltare de proiect” .

Astfel, scenariul, limpezindu-se, a ajuns de la 216 pagini la 150. Numai că la CNC își cam băgase coada ucigă-l-toaca, iar în comisia de evaluare a scenariilor erau numai dintre cei rămași cu lozinca „pe aici nu se trece”. Norocul a fost că scenaristul nu a accesat finanțarea pentru „dezvoltare de proiect”, altfel ar fi trebuit să dea banii înapoi. Abia după 5 respingeri s-a întâmplat o minune și „Un pas în urma serafimilor” a câștigat pe primul loc. Daniel Sandu crede că s-au făcut schimbări importante la CNC, dar eu știu că  nu, ba chiar deloc în regulamentul CNC. Criteriile de evaluare a scenariilor sau de constituire a comisiilor de selecție sunt aceleași.

Numai că Biserica Ortodoxă a lăsat „ciocul” mai mic, ieșind la iveală diverse abuzuri și fărădelegi. Astfel că oamenii au căpătat curaj și au cam început să cârtească, să  nu se mai supună orbește celor de sus. Ada Solomon era conștientă de valoarea scenariului și de interesul pe care îl va avea pentru public, pentru că se pricepe, l-a încurajat și pe tânărul regizor, așa că nici nu și-au dat seama când a trecut timpul. Daniel Sandu a mai scris, a mai regizat „La bloc” , a mai căpătat experiență.  Acum consideră că nu a pierdut acest timp, a lucrat, se simte ușurat văzând filmul pe ecrane. Merge să vadă dacă are succes și se simte responsabilizat și este hotărât să păstreze ștacheta măcar la același nivel, sau chiar să o ridice mai sus. Dă, Doamne!

*interview by Doni Mirodoni

 

De ce s-a oprit Comedy Cluj?

După cum anunțam pe situl nostru dedicat filmelor și interviurilor din cinematografia românească, în 2017 festivalul Comedy Cluj nu se mai ține. Am început pe situl local cluj.pro o mică analiză a motivelor ce au cauzat această întrerupere. Continuăm aici o analiză cinefilă ceva mai aplicată, pentru a nu provoca insomnii clujenilor care nu mai pot dormi noaptea dacă citesc ceva cât de cât critic despre orașul lor.

1. Declarațiile oficiale

Noul director Vlad Gliga, cel care a pus bazele TEDxEroilor la Cluj, un tânăr care a fost coordonator de voluntari la TIFF în urmă cu câţiva ani şi a fost implicat din primele ediţii în organizarea Comedy, a declarat presei:

Din păcate, toamna aceasta va fi una cu mai puține zâmbete decât v-am obișnuit până acum. Cea de-a IX-a ediție a Comedy Cluj se amână pe anul 2018. Am luat această decizie pentru a ne putea asigura că începând cu anul 2018, împreună cu voi, vom explora comedia și multitudinea de moduri în care aceasta se manifestă.

Horaţiu şi Sorin Dan se retrag din festival, iar Vlad Gliga declară pentru Actualdecluj.ro:

Eu şi echipa mea am preluat organizarea. Eu am fost implicat în festival la prima şi a doua ediţie, iar apoi am plecat din ţară o perioadă. Deci am văzut festivalul de la început, iar apoi cum a crescut. Împreună cu echipa suntem fani ai festivalului şi credem că are potenţial să fie un eveniment de referinţă în oraş.

O parte din echipa Comedy din anii trecuţi va fi în continuare implicată în organizarea evenimentului, inclusiv Bogdan Besliu, directorul artistic al festivalului.

2. Cauze posibile

Ultimul audit financiar al Curții de conturi constata la Primăria din Cluj-Napoca nu mai puțin de 30 de abateri de la legalitate și regularitate, printre care: acordarea nelegală de finanţări nerambursabile unor asociatii si fundaţii în condiţiile în carea acestea au desfăşurat şi realizat activităţi care au generat profit; acordarea de finanţări nerambursabile de la bugetul local la mai multe asociaţii şi fundaţii care nu au prezentat documente justificative corespunzatoare.

În acest context, situl de specialitate clujust.ro nota că municipalitatea organizează achiziție publică pentru ”atribuirea contractului de servicii juridice de consultanta, asistenta si reprezentare în dosarele având ca obiect contestarea măsurilor dispuse de catre Curtea de Conturi a Romaniei în anii 2016 si 2017”. Criteriul de atribuire a contractului de asistenţã juridicã este „cel mai bun raport calitate-pret”.

Termenul limită de depunere a ofertelor este 4 septembrie 2017. Valoare estimată a contractului este de 137.061 lei fără TVA. Asta doar ca să ne facem o idee asupra mizei financiare a contextului, deși raporturile curții de conturi nu sunt urmate de regulă, de măsuri în instanță. În 2017 organizatorii Comedy au decis să nu mai depună cerere de finanțare la Primăria Cluj, așadar mișcarea era previzibilă încă din luna martie.

3. Scurt istoric (neoficial)

În vreme ce TIFF a avut luna acesta doi pui (Biertan și AlbaFilmFest) care și-au continuat activitatea, adăugând un an la vechime și crescând în audiență, Comedy Cluj a capotat, ceea ce duce la câteva întrebări

  • de ce a renunțat familia Dan la Comedy Cluj?
  • cu ce buget poți face un festival decent; se poate fără bani publici?
  • de ce a vrut Vlad Gliga să-l preia și ce idei are el?

Să le luăm pe rând: de ce a renunțat familia Dan la festival?

Spre deosebire de alți organizatori sau manageri culturali din Cluj, care depind de această sursă de venit, omul de afaceri Sorin Dan împreună cu fiul său Horațiu Dan (fostul director al festivalului Comedy Cluj) au și alte surse de venit care le alimentează conturile. Probabil că, atenți la raportul Curții de conturi și mai ales la posibilele consecințe ale acestuia, au decis să nu-și mai complice existența.

Sunt aproape sigur că aceste aspecte ce țin de legalitatea finanțării, și nu doar considerente legate strict de buget, au fost hotărâtoare în abandonarea sau „transferul” festivalului. Cu un buget de 10 ori mai mic decât TIFF-ul, oricum destul de consistent față de ce au la dispoziție alte festivaluri din România, Comedy Cluj se putea ține dacă nu pe o perioadă de 10 zile, măcar pe 5, cu succes și în 2017. Iar asta ne duce la întrebarea 2, una dublă: cu ce buget poți face un festival decent; se poate în România și fără bani publici?

– va urma –

Cristi Puiu despre profilul României

Când am făcut paralela între filmul Moartea d-lui Lăzărescu și filmul morții d-lui Ekeng, mă întrebam dacă viața bate filmul, ca alaltăseară, sau fondul nostru național – sau cum numim acest fundal pe care se derulează evenimentele vieții de zi cu zi – este dintr-un film fără happy-end?

Răspunsul îl spicuiesc dintr-un interviu luat de Mihai Constantin lui Cristi Puiu imediat după Aurora (2012), pe care îl puteți urmări complet (l-am transcris parțial, cu acordul autorului interviului) pe ArtindexTV :

MC:- […] dacă sunteți conștient de puterea pe care o aveți în a creiona portretul României în ochii foarte multor oameni?

CP:- […] Nu știu dacă reușesc, de fapt, să restitui portretul, profilul României. Nici nu este un obiectiv pe care mi l-am fixat […]. Singurul interes pe care-l am în realitate este de a restitui ceea ce se întâmplă în mintea unui om, mecanica asta fină pe care n-o putem prinde altfel. Cred că cinematografia are această putere, pentru că orice alt portret ai face, rămân cuvinte […], cinemaul nu descrie, ci prin natura sa, pune obiectivul pe ce se vede. Cred că acest așa-zis profil este un efect secundar, deoarece pentru mine România va fi mereu back-ground-ul, fondul pe care gesturile și evenimentele se vor proiecta, dar ceea ce mă interesează în realitate este omul.

MC:- Și procesul acesta prin care se deschide mecanica intelectuală a cuiva – înghesuit, să spunem, de destin – este unui universal, asta intenționați de fapt? […]

CP:- Aicea, cum să spun, oameni mai deștepți ca mine au găsit formule mai potrivite și, mă rog, după lungi cercetări, cred că […] și sunt și în știință și cinematografie destule chestionări pe subiectul ăsta […] există niște condiționări culturale și istorice evidente, de care nu se poate face abstracție, nu? Dacă îmi imaginez că […] pescuiesc un bebeluș din Franța – Paris și-l aduc în Bucureștiul prezent, acel copil nu va fi francez și nu face altceva decât să poarte moștenirea unui spațiu care nu este al lui și va deveni român get-beget, nu? Și atunci […] se pune întrebarea în ce măsură tu ca cineast ajungi să restitui – dacă reușești să restitui, habar nu am – mecanica asta fină și extrem de sofisticată a raportării individului la lume […], la celălalt și… până la urmă tot ce spun de fapt nu funcționează altfel decât în perimetrul ipotezelor de lucru.

CP: – Nu știu ce se-ntâmplă! Eu habar n-am ce se-ntâmplă… ca și acum, cu Aurora, sigur că mă interesează în cel fel un om ajunge să omoare, e o întrebare pe care mi-am pus-o, da? Nu știu! Și nu am știut la-nceput, nu știu nici acum; am făcut o documentare de doi ani de zile și NU știu. Dar ceea ce cred că am reușit, cumva, a fost să restitui cât de cât tot ce înseamnă aspectul exterior al chestiunii: ceea ce se vede. Nu știu ce se întâmplă în mintea unui om…

puiu

Dar imaginea sistemului medical am avut-o acolo, în film. După tragedia #Colectiv, s-a iscat un scandal monstru cu niște banale avize ISU, pe stadioanele patriei, dar ceea ce era mai important și la îndemâna (sic!) omului lipsea cu desăvârșire: o ambulanță cât de cât dotată, nu un dric. Se vor cere acum noi proceduri, poate clinici pe stadioane, dar își va pune vreo minte responsabilă problema: care sunt condițiile de desfășurare a unui spectacol (fie sportiv, fie el artistic – ca și cel din clubul Colectiv), în deplină siguranță?

Un etaj mai jos – pe limba spectatorului

Atenție, spoiler! Răspund întrebărilor unui cititor al blogului, care a văzut (printre altele) și cronica noastră de aici, comentând:

„Am văzut filmul și am citit vreo 3 cronici – punându-le pe toate la un loc îmi vine în minte povestea cu Împăratul care nu avea haine… aș dori sa-mi explice cineva superbitatea și subtilitatea acestui film… dacă e prea mult atunci măcar despre subiectul și problemele rezolvate sau măcar aduse în prim plan de acest film… scuze dacă acest comentariu pare agresiv, dar măcar să înțeleg ce văd alții… :)”

Îmi place să cred că acest gen de reacție (puțin ironică, deloc agresivă – chiar bine intenționată) vine ca urmare a poll-ului deschis de noi aici, cu suportul unei părți din blogosfera cinefilă. Îi răspund pe scurt, punctual (așa întrebări, așa răspunsuri):

1. SubiectulUn etaj mai jos este o felie din viața unui personaj din clasa de mijloc. Îl vedem pe Corban cum se mișcă în mediul său: da, stă la un bloc, însă unul dintr-un cartier bun al capitalei, are un mic business – AF, că-l ajută și nevasta – cum plimbă un câine, un LOGAN roșu… un subiect interesant doar pentru spectatorul tranziției, nu și pentru beneficiarii acesteia.

2. Problemele aduse în prim-plan: întâmplarea cu vecinul din film ridică (sau ar trebui să ridice, cel puțin asta își propune s-o facă) în subsidiar întrebarea: cum de am ajuns noi, acea clasă de mijloc din care toți dorim să facem parte, atât de individualiști? Și de ce reacționăm așa, când în jur (sau la un etaj mai jos din blocul nostru) se întâmplă ceva: adică, nereacționând? Adunând în noi și zicând: asta nu e problema mea, nu știu, nu am toate datele, nu mă bag…. De unde atâta corectitudine… politică, în vreme ce toată lumea spune că suntem o țară de…

3. Rezolvarea este punctul forte al filmului, care se joacă puțin cu așteptările spectatorului, fără a-și bate joc de ele. Ea se insinuează, nu se oferă pe tavă: pune-ți și tu întrebările tale, man! Sau vezi de aplică întrebarea asta în felul tău, la vecinii tăi și găsește-ți propriul răspuns. Caută-l în (cei din) jur, după ce ieși de la cinema! Nu mai aștepta să ți se dea și la film – vrei mister? Dar… nu-i prea prea simplist, pentru secolul XXI, ori cumva retro – să mergi la un banal policier? Că viața îl bate uneori, chiar prin… banalitate. Chit că mulți dintre noi credem că trăim într-un film, și hiperbolizăm.
Asistăm la un pariu puțin riscant pentru regizor, chiar dacă filmul pare inovator. Nu degeaba a fost catalogat drept… un thriller de bloc. Sau film anti-polițist. Pentru că e din alt gen 🙂 Spectatorul prea tânăr pentru a sesiza tranziția societății (luând-o de-a gata), nu poate să guste toate aceste detaliile strecurate (din comentariul său observăm că i se par chiar plictisitoare) și nu intră în film, a cărui miză este una subtilă, aproape hitchcockiană. Dar nu atât de subtilă încât să lipsească cu desăvârșire!