Category Archives: românești

filme ale regizorilor români

bucurești

Cristi Puiu despre profilul României

Când am făcut paralela între filmul Moartea d-lui Lăzărescu și filmul morții d-lui Ekeng, mă întrebam dacă viața bate filmul, ca alaltăseară, sau fondul nostru național – sau cum numim acest fundal pe care se derulează evenimentele vieții de zi cu zi – este dintr-un film fără happy-end?

Răspunsul îl spicuiesc dintr-un interviu luat de Mihai Constantin lui Cristi Puiu imediat după Aurora (2012), pe care îl puteți urmări complet (l-am transcris parțial, cu acordul autorului interviului) pe ArtindexTV :

MC:- […] dacă sunteți conștient de puterea pe care o aveți în a creiona portretul României în ochii foarte multor oameni?

CP:- […] Nu știu dacă reușesc, de fapt, să restitui portretul, profilul României. Nici nu este un obiectiv pe care mi l-am fixat […]. Singurul interes pe care-l am în realitate este de a restitui ceea ce se întâmplă în mintea unui om, mecanica asta fină pe care n-o putem prinde altfel. Cred că cinematografia are această putere, pentru că orice alt portret ai face, rămân cuvinte […], cinemaul nu descrie, ci prin natura sa, pune obiectivul pe ce se vede. Cred că acest așa-zis profil este un efect secundar, deoarece pentru mine România va fi mereu back-ground-ul, fondul pe care gesturile și evenimentele se vor proiecta, dar ceea ce mă interesează în realitate este omul.

MC:- Și procesul acesta prin care se deschide mecanica intelectuală a cuiva – înghesuit, să spunem, de destin – este unui universal, asta intenționați de fapt? […]

CP:- Aicea, cum să spun, oameni mai deștepți ca mine au găsit formule mai potrivite și, mă rog, după lungi cercetări, cred că […] și sunt și în știință și cinematografie destule chestionări pe subiectul ăsta […] există niște condiționări culturale și istorice evidente, de care nu se poate face abstracție, nu? Dacă îmi imaginez că […] pescuiesc un bebeluș din Franța – Paris și-l aduc în Bucureștiul prezent, acel copil nu va fi francez și nu face altceva decât să poarte moștenirea unui spațiu care nu este al lui și va deveni român get-beget, nu? Și atunci […] se pune întrebarea în ce măsură tu ca cineast ajungi să restitui – dacă reușești să restitui, habar nu am – mecanica asta fină și extrem de sofisticată a raportării individului la lume […], la celălalt și… până la urmă tot ce spun de fapt nu funcționează altfel decât în perimetrul ipotezelor de lucru.

CP: – Nu știu ce se-ntâmplă! Eu habar n-am ce se-ntâmplă… ca și acum, cu Aurora, sigur că mă interesează în cel fel un om ajunge să omoare, e o întrebare pe care mi-am pus-o, da? Nu știu! Și nu am știut la-nceput, nu știu nici acum; am făcut o documentare de doi ani de zile și NU știu. Dar ceea ce cred că am reușit, cumva, a fost să restitui cât de cât tot ce înseamnă aspectul exterior al chestiunii: ceea ce se vede. Nu știu ce se întâmplă în mintea unui om…

puiu

Dar imaginea sistemului medical am avut-o acolo, în film. După tragedia #Colectiv, s-a iscat un scandal monstru cu niște banale avize ISU, pe stadioanele patriei, dar ceea ce era mai important și la îndemâna (sic!) omului lipsea cu desăvârșire: o ambulanță cât de cât dotată, nu un dric. Se vor cere acum noi proceduri, poate clinici pe stadioane, dar își va pune vreo minte responsabilă problema: care sunt condițiile de desfășurare a unui spectacol (fie sportiv, fie el artistic – ca și cel din clubul Colectiv), în deplină siguranță?

Anunțuri