Arhive pe categorii: psihologic

Black Butterfly (2017)

Avancronică: Black Butterfly (2017) este un film regizat de Brian Goodman , scenariul aparține lui Marc Frydman și Justin Stanley , în rolurile principale cu Antonio Banderas și Jonathan Rhys-Meyers. Alți interpreți: Piper Perabo, Abel Ferrara, Vincent Riotta, Nathalie Rapti Gomez, Randall Paul și Katie McGovern.

Filmul este un remake după filmul francez de televiziune cu același titlu, realizat în 2008 de Christian Faure , unul dintre puținele filme bune în care a jucat fostul fotbalist și actor Éric Cantona; o adaptare a thriller-ului psihologic scris de Hervé Korian.

Această prezentare necesită JavaScript.

Sinopsis: în adaptarea americană, acțiunea se petrece într-un orăsel de munte în care au loc câteva răpiri și crime: se bănuiește că e ,,opera” unui criminal în serie. Paul (Banderas ) un scenarist aflat în pană de inspirație este disperat să nu-și ruineze cariera. După ce îl cunoaște la crâșmă pe Jack ( Jonathan Rhys-Meyers ) un pierde-vară care nu are unde să înnopteze Paul care a început să-l simpatizeze îi oferă găzduire.

Jack începe să se amestece tot mai mult în munca lui Paul, forțându-l să scrie și situația va degenera, cei doi bărbați lansându-se într-un joc periculos al neîncrederii în care Paul va deveni prizonier în propria-i locuință. Cei doi se suspectează reciproc, iar finalul va fi neașteptat.

Anunțuri

,,Chez nous”(2017)

,,Chez nous” un film francez cu angajament social care va rula din februarie 2017,în regia lui Lucas Belvaux, a stârnit exasperarea Frontului Național din Franța care acuză realizatorii de instigare a populației contra Dreptei chiar cu puțin timp înainte de alegerile municipale,un fapt intolerabil având în vedere că filmul a fost finanțat exclusiv din banii contribuabililor,dintre care mulți sunt membrii sau simpatizanți ai acestui partid extremist.
Sinopsis

Acțiunea are loc într-o localitate minieră fictivă,situată în departamentul Pas-de-Calais, una din zonele cele mai populate ale Franței. Pauline Duhez,o infirmieră sufletistă foarte devotată profesiei care își crește singură copiii și-și îngrijește tatăl fost metalurgist este racolată de conducătorii unui partid de extremă dreapta, care vrea să profite de popularitatea și simpatia locuitorilor pentru această femeie și să o desemneze candidata lor la alegerile municipale.Pauline , până acum cu convingeri comuniste se va lăsa sedusă de discursurile președintei acestui partid naționalist care promit că se vor ocupa de programe sociale în favoarea clasei muncitoare.
Este un film despre implantarea în partidele compromise a unor persoane care au credibilitate,naive,credule, care pot fi ușor manevrate . Titlul filmului este dat de sloganul FN ,, On est chez nous !” Actrita Catherine Jacob care o interpretează pe șefa partidului este blondă ,cu aceeași tunsoare și mod de a se îmbrăca cu al Marinei Le Pen (succesoarea tatălui său-azi de 88 de ani- la șefia partidului) care a avut mai multe mandate locale în aceste regiuni Nord-Pas-de-Calais și Hauts-de-France.

Filmul a fost dezavuat și de celelalte partide din Franța ,indiferent de culoare, pentru faptul că populația zonei Calais a fost identificată ca simpatizantă a extremei de dreapta.

Cléo de 5 à 7 (1962)

Cléo de la 5 la 7, filmul francez în regia lui Agnès Varda o are ca protagonistă pe frumoasa cântăreață yeye, Florence (cu numele de scenă Cléo) o tipesă egocentrică, narcisistă și frivolă. Ea așteaptă rezultatele unei biopsii și cu cât se apropie ora fatidică (19) în care va afla adevărul, e chinuită de gânduri negre (mai ales că a consultat și o ghicitoare în tarot): că nu a înregistrat ultimul cântec, că e prea tânără și frumoasă, că totul se va termina oribil.

Cléo caută sprijin în anturajul său, dar simte că nu e luată în serios, lovindu-se de indiferența colegilor și a amantului. Nu –și găsește locul, e nervoasă și țâfnoasă, pornește prin Paris să-și ocupe vremea cu ceva (magazinul cu pălării), simte că e privită cu curiozitate, parcă i-ar fi scrisă soarta pe frunte, toți și totul îi pare îndepărtat. Cléo decide să fie ea aceea care se va întoarce către ce o înconjoară, va privi și asculta; va avea întâlniri care îi vor deschide ochii asupra lumii, a altor drame și tragedii decât ale ei dar și asupra frumuseții stranii a primei zile de vară pariziană în care viața devine posibilă. O poveste marcantă a transfigurării din interior spre exterior.

Această prezentare necesită JavaScript.

Itinerariul femeii prin Paris este filmat (documentaristic) pe… viu, adică în timp real (21 iunie 1961). Trecerea protagonistei de la femeia care fusese o viață întreagă, la femeia care vrea să simtă că trăiește deplin, se face prin includerea între cele două părți ale filmului (fiecare de 45`) a unui scurt metraj burlesc și mut , marca Jean Luc-Godard,  Les fiancés du pont Mac Donald cu vedetele de cinema: Jean-Claude Brialy, Sami Frey, Eddie Constantine, Danielle Delorme, Yves Robert, Anna Karina și Jean-Luc Godard, fără (altfel) nelipsiții ochelari negri.

Preocupată să realizeze „un documentar subiectiv” Agnès Varda preferă lumina reală, dar recurge la artificii de filmare atunci când marchează atmosfera ireală (drumul în mașină a lui Cléo cu prietena ei, modelul unui sculptor, întâlnirea întâmplătoare în parcul Montsouris, cu un bărbat necunoscut, soldat înrolat forțat pentru Algeria, condamnat și el într-un fel, sosirea la spitalul Salpêtrière): peluze imaculate în parcul Montsouris, străzi în nuanțe estompate. Tot reale și în timp real sunt știrile transmise la radio; ele redau tensiunile socio-politice ale vremii. O promenadă filozofică și cumva (poate, prea târziu) inițiatică: un cinema de stradă, inventiv, poate cel mai îndrăgit film al Noului Val.

Film disponibil pe MUBI, aici.

The Fatherless (2011)

Die Vaterlosen sau Orfanii (de tată) este  filmul de debut scris și regizat de Maria Kreutzer cu care a câștigat o mențiune specială la Berlinala din 2011. Când leader-ul excentric al unui grup hippie dezmembrat în anii `80 moare, copiii săi (cei doi băieți – fiecare de la altă femeie, și fetele – de la o a treia femeie) se adună în casa natală pentru înmormântare.

Primul sosește Niki care este medic în Zürich și care îl mai prinde în viață pe tatăl său Hans; degeaba așteaptă de la acesta licăriri de dragoste paternă, sau cel puțin regrete că nu a fost un tată iubitor sau/si responsabil, Hans își deplânge în ultimele-i cuvinte propriile decepții pe care le-a trăit.

the-fatherlossx

Adulți, moștenitorii încearcă să ascundă unele întâmplări din viața lor în comun de odinioară. Kyra ,care  dispăruse a apărut de-abia acum după 20 de ani. Mezina Mizzi, cu sechele neurologice în urma unor întâmplări din copilărie  află cu surprindere că  mai au o  soră ținută secret  până atunci. Pentru Kyra este un șoc să constate că ea fusese un subiect tabu pentru  toată familia. Cuprinsă de bănuieli, începe să facă pe detectivul, prilej de  incursiune  în trecutul  încărcat al familiei.

Filmul este un studiu interesant despre responsabilitate, singurătate, dorința de apartenență, setea de libertate și nevoia de emancipare.De fapt, Kreutzer pare mai interesată în explorarea efectelor acestor forme educație ale oamenilor (sau lipsa acestora), mai degrabă decât de creșterea, dezvoltarea  în sine a indivizilor. Relația dintre Vito și Kyra, care sunt firi aproape total opuse, abordează aceste teme cel mai direct, deoarece ambii au  amintiri total diferite ale copilăriei lor comun. Vito, în cele din urmă, apare ca personaj principal, în parte pentru că el este cel mai asemănător tatălui său (alt protagonist al filmului, care uimește prin absența sa), în multe privințe. 

 Deși la prima vedere filmul este ticsit de clișee: ulciorul, vinul, vinilurile, scrisorile  din copilărie nedeschise vreodată, secrete de familie, Maria Kreuzer își construiește cu dibăcie personajele foarte credibile prin genele comune atât de diferențiat reclădite.

Full movie

https://mubi.com/showing/the-fatherless/watch

Shadows of Forgotten Ancestors (1966)

Între realism documentar și narațiune fantastică, filmul regizat de Serghei Paradjanov (după nuvela ,,Umbrele strămoșilor uitați„a scriitorului ucrainean Mihailo Koțiubinski) face un portret al ucrainienilor huțuli, prezentând nu doar mediul dur de viață, rivalitățile familiale brutale, dar și diferite aspecte din tradițiile acestora: costumele populare desuete, dialecte și muzică specifice, totul pe fondul unor eresuri copleșitoare.

În această lume atât religia cât și moartea veghează cu vigilență din primele secvențe. Foarte poetică legătura dintre om și natură: când plânge Maricika, afară plouă; când moare Ivan, copacii rămân desfrunziți; focul dispare o dată cu iubirea, rămânând doar cenușa. Expresia fețelor este modul prin care se comunică, se vorbește puțin.

Roșul sângeriu invadează ecranul, îmbrăcămintea, zăpada, ramurile copacilor, caii: un roșu sălbatic ca un permanent memento mori, o metaforă a crudului destin. Acțiunea filmului se petrece într-un mic sat huțul din Munții Carpați într-un timp neprecizat (ca în basme), o tragedia shakespeariană a unei iubiri imposibile, nu a lui Romeo și Julieta ci a tânărului Ivan pentru Maricika – al cărei tată îl omorâse pe al său.

Destinul tragic al protagoniștilor este implacabil: în căutarea lui Ivan, tânăra lui iubită are un accident și moare. Degeaba încearcă Ivan să se consoleze căsătorindu-se cu altă fată, dorul de Maricika îl va chinui și îi va otrăvi relația cu nevasta sa.

predki_long-1024x386-1024x386

Filmul este împărțit în douăsprezece capitole ca și lunile anului. Titlurile capitolelor apar scrise cu litere chirilice roșii pe fond negru. Numai ultimul capitol (Pietà) este scris cu litere latine albe pe fond negru:

  1. Carpații, uitați de Dumnezeu și de oameni, țara huțulilor.
  2. Ivan și Maricika.
  3. Câmpia.
  4. Singurătate.
  5. Mâine, primăvara.
  6. Ivan și Palagna.
  7. Viața de zi cu zi.
  8. Crăciun.
  9. Vrăjitorul.
  10. Cârciuma.
  11. Moartea lui Ivan.
  12. Pietà.

Filmul simplu, primitiv și intens are o poetică greu digerabilă pentru cei care nu se lasă copleșiți de forța imaginilor, pentru că da, stilul vizual, înflăcărat este hipnotic. Înlănțuirea repetitivă a unor imagini, ca-ntr-o perpetuă sarabandă, este realizată prin mișcări de cameră suple și obsesive. Desigur, i-am găsit și defecte acestui poem vizual, în sensul că nu prea apreciez inegalitățile de ritm, scenele prea îndelung repetitive, ca mai apoi să-mi pierd suflul, dar și capul, într-o euforie dionisiacă frenetică.

Filmul a obținut Marele Premiu al Festivalului Internațional de Film de la Mar del Plata (1965),  o medalie de aur la Festivalul Internațional de Film de la Salonic (1966) și Premiul special al juriului la Festivalul Unional de Film de la Kiev (1966).

shadows

Îl puteți vedea aici, pe platforma MUBI.