Arhive pe categorii: psihologic

Harmonium 2016

Încă un film japonez surprinzător de frumos ,,Harmonium “ (jap.,,Fuchi ni tatsu„).  Încă un lung metraj al  tânărului  și cunoscutului regizor japonez  Koji Fukada, care se preocupă de aceeași temă majoră  pe care o regăsim și în celelalte filme ale sale (dar , aici, cu o abordare foarte sobră, seacă și o tonalitate incomodă) : singurătatea  individului   într- o lume în care valorile tradiționale ale unor instituții precum biserica și familia și-au pierdut mult din influență , încât nu mai pot camufla singurătatea intrinsecă a omului .
 ,,Harmonium” revizuieste, decantează cotidianul cel mai banal  perturbat, clătinat, zdruncinat  până la tragism.  În acest film familia nu are valoarea  consolatoare așteptată , fiecare personaj  confruntându-se  cu  propria-i singurătate . Inevitabil ,  fenomenul ,,ușilor închise”
 Koji Fukada explorează fragilitatea relațiilor  interumane cu  subtilitate și sensibilitate, abordând , pe lângă tema singurătății  și temele  imprevizibilității vieții, a răzbunării , a violenței mute, a sentimentului intim de culpabilitate un thriller psihologic  dincolo de bine și de rău .
 Regizorul își asumă până la sfârșitul filmului, fără ezitare , cu o coerență surprinzătoare, această viziune radicală și disperată asupra lumii .

Această prezentare necesită JavaScript.

Titlul  filmului ,,Harmonium,” îmi pare ironic -se referă la instrumentul muzical care seamănă cu o orgă mai mică, dar gândul ne duce și la armonie (fiind vorba de muzicalitate) și la bună înțelegere între persoane. Bătăile metronomului , cu toată ritmicitatea lor planează de la început ca un avertisment. Titlul original ,,Fuchi ni tatsu din limba japoneză înseamnă ,,Ține-te bine de margine (a prăpastiei) !” 
 Scenariul & scenografia: Narațiunea este scrisă  de  însuși  regizorul  Koji  Fukada.  Ea este împărțită în două etape,  la distanță de câțiva ani . Deși câteodată este eliptică , totuși narațiunea rămâne complexă și subtilă.  Atemporalitatea  locurilor (cartier semiindustrial, râu, biserică, clasă mijlocie) dă o dimensiune universală.  Foarte puține elemente nipone, mai exact asiatice (bolurile din care se mănâncă cu chopsticks-uri ), poate o scăpare a scenografiei ?
 Imaginea culorile sunt simboluri: alb (moarte, doliu , fantome, puritate ) și roșu (înaintea momentelor   inevitabile).
 Distribuția: În acest film care ne seduce prin comportamentul straniu al  protagoniștilor ajungem să înțelegem logica comportamentală  . Excelentul actor Tadanobu Asano  (Yakasa) , rigid ca un mort,  îmbrăcat ,  de preferință  în alb, reprezintă revenirea  trecutului cu secretele sale , culpabilitățile sale și revanșele sale. Din personaj secundar câștigă ,,teren” pe măsura desfășurării evenimentelor . Adesea foarte politicos , în ciuda zâmbetului , privirea lui impasibilă este totuși sumbră și rău prevestitoare , ranchiunoasă . De fapt chiar îi mărturisește lui Toshio că îl invidiază , ar vrea să fie în locul acestuia. Acest personaj dezvăluie dorințele secrete ale mamei , amintește tatălui vicii uitate, elimină orice dorință a fetei de a duce o viață tihnită  .
Actrița  Mariko Tsutsui (Akié )  excelează în rolul femeii complexe, reținute,  dar pasionale, nefericite, cu credința religioasă zdrobită, cu sentimentul copleșitor al vinovăției care a transformat-o într-o  ființă obsesiv compulsivă, distrusă  în infernul iubirii pentru fetița ei.
 Kanji Furutachi  (Toshio ) este tatăl cu aer absent, taciturn , foarte interiorizat care va oferi soției ,,surprize” pe care noi le cam bănuim.

Anunțuri

Eadweard (2015)

Eadweard” (2015) este un adevărat festin pentru amatorii și iubitorii de istorie a cinematografiei, fotografiei și animației. Un biopic consacrat unei figuri relativ puțin cunoscute – controversatul fotograf  Eadweard Muybridge – care, cu o febrilitate  vizionară, a reușit să realizeze descompunerea cinematografică a mișcării, cronofotografia. El este cunoscut mai ales pentru dezvoltarea tehnicii fotografierii cu aparate de fotografiat multiple, menite a capta mișcarea și apoi a o prezenta sub formă animată, cu un aparat inventat de el însuși, zoopraxiscopul, înaintea inventării aparatelor de filmat cu bandă de celuloid.  Aceste tehnici i-au  adus azi renumele de  precursor al cinematografiei .

Din nou viața bate filmul ! Câteva amănunte despre temperamentul și viața aventuroasă a excentricului Eadweard Muybridge

d2eEadweard J. Muybridge (n. 9 aprilie 1830 – d. 8 mai 1904) a emigrat  în America în 1850, dornic de aventură: la început la New York, apoi la San Francisco, precum mulți  alți englezi  – în dorința de a găsi aur. Nu are stare de loc, fie că e la Chicago, în Alaska. în America Centrală și America de Sud  sau participant la Expoziția Mondială de la Paris.

Dar viața lui va deveni o aventură sub cele mai diferite aspecte, mai ales după ce în 1860 este lovit de o diligență, internat de urgență la spital în Texas, unde e în comă două săptămâni, apoi e trimis în Anglia pentru recuperare. Se spune că a devenit foarte irascibil, incapabil să se concentreze multă vreme, având ieșiri violente față de cei din jur, dar având o energie creatoare de nestăvilit: pune la punct prima mașină de spălat; în timpul recuperării se ocupă de teoria mișcării pe film  folosind animale de la o grădină  zoologică locală.

Pe măsură ce pasiunea lui a crescut, a început să fotografieze nuduri, corpuri diforme. Când faima a pus stăpânire pe viața sa profesională, viața lui personală s-a transformat în trădare, crimă (l-a ucis pe iubitul soției sale și a fost ultimul american achitat pentru acuzația de omucidere justificabilă). El încropește din 1884 albumul intitulat „Animal locomotion” care rămâne marea sa operă: descompunerea mișcării tuturor ființelor, femei, bărbați – adesea nud – păsări, câini, cămile, pantere, canguri, elefanți.

Albumul conține  aproape 20000 de planșe,  printre care apar unele secvențe stupefiante: un bărbat care plimbă un porc în lesă, o femeie goală care jonglează cu o cască colonială! Tablouri grațioase, animate de o viață proprie, stimulând adesea libido-ul. Fotografiile acestea vor inspira pe dadaiști, futuriști, constructiviști. Acest om a lăsat o moștenire care continuă să minuneze istoricii cinematografiei. Să reținem că a făcut fotografii ale orașului San Francisco și o panoramă de 360° devenită celebră, primele încercări de fotografie stereoscopică, realizând reportaje despre războiul Indian, cu peisaje uimitoare din Parcul Național Yosemite și a fost fotograful oficial al trupelor americane prezente în Alaska .

 

 

 

 

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Creațiile lui  Eadweard J. Muybridge nu au pierdut nici azi din magia pionieratului și meritul filmului este în special de a reflecta genialitatea artistică și inginerească a protagonistului  și  laturile obscure ale unui om puternic, dar ros de gelozie. 

Regia: Kyle Rideout
Scenariul: Josh Epstein și Kyle Rideout
Distribuția: Michael Eklund, Sara Canning, Torrance Coombs, Christopher Heyerdahl, Jodi Balfour, Charlie Carrick , Jonathon Young

,,Ironweed” 1987

,,Ironweed” este un film despre care auzisem cândva, dar pe care l-am văzut de-abia zilele acestea la televizor și sunt uimită că nu a făcut prea mare vâlvă și nu a fost prezent în programele tv.mai des ,cum sunt filme care apar săptămânal pe vreun canal (Nothing Hill,   ). Filmul conține o mulțime de detalii vibrante care fac un summum excepțional .
Acest film prea puțin cunoscut de către public este adaptarea nuvelei scriitorului  William Kennedy care a fost recompensat în anul 1984 cu Pulitzer Prize for Fiction (până la editarea romanului i-au refuzat de trei ori manuscrisul) .
William Kennedy: ,,Bogăția limbajului scris se află în antiteză cu cinemaul , sunt diversiuni jenante”.  Desigur ,, dimensiunea irațională a unei opere literare”  este greu de tradus vizual, chiar dacă acest film , tocmai prin imagini,  își are punctele forte; dar mai avem și replicile adecvate , jocul nuanțat al actorilor !
,,Ironweed” (Iarba răului ), filmul  în regia lui Héctor Babenco, aruncă în joc diferite aspecte ale valorilor familiale, atracția călătoriei, alcoolul ca remediu contra mizeriei  dar, evocă și memoria colectivă a celor fără adăpost . Tragedia socială criza economică și  destinele individuale ale unor perdanți , nu doar din cauza marelui crah din 1929, ci și din motive  individuale ce țin de sărăcia afectivă, de lașitate, de sentimentul de vinovăție, de amoralitate, de alcoolism, de lipsa compasiunii, de comportamentul distructiv, de resemnare, tot atâtea stări care ne caracterizează pe cei mai mulți dintre noi . Este un film puternic, foarte realist , o  explorare a relațiilor interumane, a paradoxurilor  care ne ruinează ( sentimentul de vinovăție, relația încordată fiu /tată temut și disprețuit) sau consolidează anumite sentimente (poezia străzii, vagabondarea noaptea pe ulițe, depănarea de amintiri, coșmaruri, vise, solidaritatea  dintre oamenii străzii, fidelitatea de Penelopa a soției  )

 

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Imaginile  sunt  frumoase și foarte emoționante, indiferent că sunt diurne, crepusculare sau nocturne, indiferent că surprind noaptea  intrarea unui tren în gară, debarasarea unui individ din cutia de carton de la colțul străzii, lupta pentru resuscitarea în stradă a unei prostituate înghețate ). Nu voi uita niciodată scena cu  Francis Phelan  (Jack Nicolson), fost campion la baseball, ajuns vagabond,  acum mândru, fericit că și-a sacrificat banii pe băutură pentru a face un cadou scump și util, adică ceva de-ale gurii ( și la noi înainte de `89, papa era șperaclul pentru a deschide orice ușă) și anume curcanul ,, familist” de Halloween– pentru  a-și vizita familia pe care o părăsise cu 22 de ani  înainte; sau scena cu  fosta pianistă și cântăreață Helen Archer (Meryl Streep ) devenită o epavă de la atâta băutură și foamete, care  într-un bar de noapte,  îndemnată de niște clienți plictisiți  să se dea în spectacol, se însuflețește brusc își  si interpretează cu frenezie… ,,cântecul lebedei” !
Filmul a fost în cea mai mare parte cu locația în nordul statului New York:  acțiunea are loc în ultimii ani ai depresiunii, în 1938 , Albany.  Aspectul vizual  al filmului sporește realismul ,,spectacolului” străzii (cutiile de carton, misiunea care distribuie supa populară, predicatorul, cazanele de la colțul străzilor în care arde focul , revendicările muncitorești și confruntările  cu poliția ) . Jocul lui Jack Nickolson este foarte bun și în acest film  (parcă îl caută rolurile pe el,  nu invers!) făcând un personaj credibil, autentic și chiar emoționant , Francis Phelan , care după o absență îndelungată revine în orașul natal pentru a-și găsi liniștea, dar sentimentul de vinovăție pentru două vieți cu care și-a pătat conștința , pentru lasitatea de care a dat dovadă, din cauza precarității existenței , a lipsei de perspectivă și a halucinațiilor, simte nevoia de a se autoflagela.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Meryl Streep  în rolul  Helenei  Archer, cu un aer pierdut de alcoolică, poate părea artificială la începutul filmului, dar obstinația ei de a supraviețui , acceptând cele mai degradante umilințe pentru o  băutură sau un adăpost,  ne cutremură ; ea este singura din vechiul grup de vagabonzi care se bucură la reapariția lui Francis, vechi prieten de pahar, cu care acum mai poate depăna bucurii și tristeți din rămășițele trecutului și oricât este de decăzută are demnitatea ei cu care uneori (crede că ) se mai impune !

Full movie:  subtitrat  în limba română
 http://magazinweb.net/film-iarba-raului-ironweed-1987.html

 

Mad to Be Normal 2017

 

Când vorbesc despre genii simt un mare disconfort, eu fiind într-un …alt univers. Se întâmplă și de data aceasta, când vreau să îl prezint pe eroul central al filmului ,, Înnebunit să fii normal”, o personalitate uimitoare , fascinantă și în realitate, și mă întreb din nou ce este geniul în acel cocteil de inteligență, muncă pasionată și febrilă, energii (adesea…energizate cu tutun, alcool și alte mici păcate) debordante, autoritarism care poate?  îmbrăca forma altruismului care maschează un uriaș Ego? Departe de mine gândul de a bănui o formă rafinată de șarlatanism!

Este vorba despre  Ronald David Laing  (n. 1927-d. 1989medic psihiatru  considerat de unii o somitate în materie , etichetat de alții ,,o minte sclipitoare care a luat-o razna”.  Asociat al  Anti-psychiatry Movement cu  David Cooper & Allen Krebs , el respingea tratamentele psihiatrice standard  ce vedeau  afecțiunile mentale drept  un proces biologic și ignorau  aspectul social,  intelectual și cultural  al acestora.  El însuși fiind alcoolic și considerat  psihotic a susținut că schizofrenia era o teorie și nu un fapt și punea la indoială utilizarea medicamentelor neuroleptice.Totuși,  a inițiat administrarea de  LSD.

De citit neaparat prefața la cartea,, „Divided Self” – R.D. Laing „(1996) a lui  John Clay
https://www.alergicblog.ro/2011/08/divided-self-rd-laing/

neb6

Citat ,, Psihiatria ar putea fi, iar unii psihiatri sunt, de partea transcendenţei, a libertăţii autentice şi a adevăratei creşteri umane. Dar psihiatria poate fi cu uşurinţă o tehnică de spălare pe creier, de inducere a comportamentului ajustat, prin tortură nevătămătoare (preferabil). Astfel, aş dori să subliniez că starea noastră ‘normală’, ‘ajustată’, înseamnă prea des abdicarea extazului, trădarea adevăratelor noastre potenţialităţi, că mulţi dintre noi avem doar un prea mare succes în dobândirea unui fals sine, pentru adaptarea la false realităţi…”.
Probabil unul din cele mai clare exemple ale abordării lui Laing, poate fi văzut într-o întâmplare relatată în aceast carte , întâmplare prezentată şi în film:

Această prezentare necesită JavaScript.

În timp ce se afla încă în Chicago, Laing a fost invitat de catre nişte doctori să examineze o tânără fată diagnosticată ca schizofrenică. Fata era închisă într-o celulă antifonată, într-un spital special şi stătea acolo dezbrăcată. De obicei îşi petrecea toată ziua legănându-se încoace şi încolo. Doctorii i-au cerut lui Laing părerea. Ce ar face în cazul ei? Pe neaşteptate, Laing s-a dezbrăcat el însuşi complet şi a intrat în celula ei. Stătea acolo cu ea legănându-se în ritmul ei. După aproape douăzeci de minute ea a început să vorbească, ceea ce nu mai făcuse de câteva luni. Doctorii au fost uimiţi. ‘Nu v-a trecut niciodată prin minte să faceţi asta?‘ le-a spus Laing cu o nevinovăţie prefăcută (pag. 170-171)…

Această prezentare necesită JavaScript.


Filmele biografice ne prezintă mai mult sau mai puțin exact fapte, comportamente ale personajelor din realitate și desigur apropierea de ele în acest fel ne dezvăluie incomplet sau subiectiv ,,mecanismul complicat” al omului.  Filmul ,,Mad to Be Normal ”  dezvăluie  o parte din viața faimosului psihiatru  R.D.Laing  pe când lucra la  Kingsley Hall,  în estul Londrei, între anii 1960 și 1970,  unde a făcut mai multe experimente îndrăznețe pe oameni diagnosticați cu diferite afecțiuni mintale. Metodele lui revoluționare au implicat folosirea LSD -ului asupra pacienților și o formă de auto-vindecare cunoscută ca metanoia, provocând indignare și controverse în  lumea medicală și schimbând radical atitudinile și percepțiile  în  lumea întreagă despre sănătatea mintală .

,,Înnebunit să fii normal” – Mad to Be Normal(2017) este un film regizat de  Robert Mullan ,avându-i în distribuție pe : David Tennant, Elisabeth Moss, Gabriel Byrne, Michael Gambon, David Bamber, Olivia Poulet , Trevor White.

L`Innocente (1976)

baab

L`Innocente este ultimul film al marelui regizor Luchino Visconti care și-a îndrumat echipa dintr-un scaun cu rotile. De fapt ultimele cadre ale filmului au fost trase după moartea acestuia, fapt care a influențat negativ critica de specialitate a vremii care  a considerat că maestrul „nu funcționase la întreaga lui capacitate” artistică făcând doar o melodramă romantică despre eleganța aristocrației.

După câțiva ani , cei mai mulți dintre ei și-au revizuit părerea regăsind în film o poveste intimistă, pe tema dragă lui Visconti (el însuși de obârșie aristocrată)chiar dacă  într-un fel autocritică și anume decăderea nobilimii  copleșită de alte cerințe ale unei lumi moderne, ale unei burghezii mult mai pragmatice și ale accesibilității la poziții sociale intelectuale și a celor de proveniență modestă. Filmul este o adaptare liberă după best-seller-ul omonim al scriitorului Gabriele D’Annunzio (Prinț de Montevoso, principal autor de romane despre decadentismul italian ) care reconstituie cu lux de amănunte (semnificative) anii 1900, film marcat  de amprenta marelui regizor: subiectiv cât îi cere nostalgia după lumea în care a copilărit, pe care cu durere o disecă cu multă obiectivitate.

Un film crepuscular în  ciuda tinereții protagoniștilor, a luminozității aproape idilice a satului italian și a opulenței balurilor high life-ului roman. Casa natală a lui Visconti:

Villa_Erba

Spre deosebire de scenografia monumentală cu care ne-au obișnuit filmele sale („Ghepardul”), acest ultim film este tot o construcție clasică, dar simplă, precisă, care pune mai mult accentul pe replici, pe ce ascund sau dezvăluie ele printre rânduri,  ajutându-ne să apreciem  profunda complexitate a narațiunii și a psihologiei personajelor care au pierdut simțul realității și alunecă pe panta autodistrugerii, inevitabila singurătate în care rămân doar cu ei înșiși.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Sinopsis

După ani de căsătorie în care soția nu a reușit să-i dea un moștenitor, timp în care el își vedea de afaceri și-și condimenta existența cu aventuri galante pasagere păstrând aparențele unei căsătorii fericite, Tullio Hermil, care altfel nu prea se pricepe  la nimic dar căruia îi place să le  pară superior tuturor, se află la un moment dat în situația în care, îndrăgostit de ultima amantă, descoperă că soția este apreciată de alți bărbați, are o frumusețe și o senzualitate mai provocatoare decât ultima ei rivală și iată vechea dilemă mereu… nouă: cu cine să rămână  în cele din urmă?

Cum îl va percepe soția (acum mai puțin naivă) după atâtea umilințe intime și publice pe acest monstru infatuat care se dovedește un om slab, manipulatorul oamenilor mai cumsecade asupra cărora își exersase voința de o vanitate nebună? Merită  văzut!

Personajul Tullio Hermil (actorul  Giancarlo Giannini ), exponent al aristocrației decadente se crede un om superior prin naștere, disprețuiește morala religioasă, se consideră un  liber -cugetător lipsit de prejudecăți dar nu e în stare să renunțe la aparențe ori să-și asume limitele și eșecurile, nu prea se pricepe la nimic, un  om de prisos sau lișnii celovec (simpatică traducerea engleză „superfluous man”) cum ar zice scriitorul rus Ivan Turgheniev.