Arhive pe categorii: Polonia

regizori de origine poloneză

Cold War , 2018

 

Filmul  ,,Cold War”/ „Războiul Rece”, de Paweł Pawlikowski    ( Vezi, aici,  de același  autor și recenzia filmului ,,Ida” https://wordpress.com/post/cefilmevad.blog/9577  , premiat anul acesta la Cannes pentru cea mai bună regie și totodată candidatul polonez din acest an pentru  premiile Oscar  este o baladă în imagini superbe alb și negru  despre  o tristă epocă , aceea a Poloniei  staliniste între anii 1949-1954 și a războiului rece , care ține până în 1964  când începe un climat politic mai relaxat.  Pe acest fundal  se naște iubirea  dintre un pianist  boem, și o tânără cântăreață, ambii polonezi. O epocă în care era nevoie de mult curaj ca cineva să se angajeze  într-o relație nouă,  serioasă.  Sufletul slav și cele mai diferite ipostaze ale iubirii , furtuna, tatonările, cristalizarea, întrebările, îndrăzneala, îndoiala, refuzul, distanțarea, mândria , teama  duc la numeroase despărțiri și regăsiri, tot mai dureroase. După schema clasică,,-Je t`aime…-Moi,non plus”, chiar dacă regăsim etapele principale (și , chiar mai mult) ale iubirii, secvențele sunt prea scurte atât pentru spectatori cât și pentru… personaje, un motiv în plus ca ele să fie derutate/derutante. De remarcat, totuși, câteva episoade esențiale: balul, cinematograful, biserica în ruine ,vectori ai pasiunii profunde.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Wiktor și Irena  merg  prin  sate să culeagă  folclor autentic  polonez  și  organizează apoi un  ,,casting” pentru cântăreți  /dansatori   în care sunt audiați cântăreți stradali, ocazie pentru îmbogățirea patrimoniului cultural polonez și pentru angajarea unor tinere talente. Cu acest prilej Wiktor o remarcă pe frumoasa blondă Zula. Urmarea va fi un joc de-a șoarecele și pisica.  Urmează 15 ani de pasiune fierbinte  în tot atâția ani de Război Rece , de tragism personal și colectiv.
Prin  încărcătura simbolică filmul își pierde strălucirea, dialogurile sunt patetice  personajele devin chiar antipatice datorită naivității , lipsei de finețe și de subtilitate, relația fiind obositoare chiar și pentru spectatori.  Filmul rămâne cam rece și dificultățile întâmpinate de cuplul  devorat  de o pasiune letală  își pierde  aura de romantism, de-abia dacă reușește să emoționeze.
Scenele  cele mai memorabile se datorează secvențelor muzicale de jazz și virtuozității cu care sunt captate  coreografii care străpung ,,zidul” nefericirii .

Printre efectele regizorale se află și reluarea la sfârșitul  filmului  a scenei de început : biserica aflată pe jumătate în ruină , cu detalii ușor modificate care  sunt două metafore diferite a două  stări sufletești diferite .

Full movie,subtitrat

http://filmedesezon.com/2018/11/03/razbiul-rece-cold-war-2018-film-subtitrat-in-romana/

Reclame

Heaven (Rai)

Krzysztof Kieślowski a fost un regizor și scenarist  foarte apreciat de critica de specialitate  și de spectatorii , îndeosebi intelectuali , care s-au atașat inovației aduse de un „cinematograf al neliniștii morale” cu care ne-a obișnuit în realizările sale devenite clasice precum , Camera Buff, Dekalog, The Double Life of Veronique,Three Colours.

Kieślowski declarase că se va  retrage din activitatea de regizor  după terminarea Trilogiei „Trei Culori”. El a început împreună cu Krzysztof Piesiewicz să lucreze la scenariile unei noi trilogii  formată din „Raiul”, „Iadul” și „Purgatoriul” , inspirată de „Divina Comedie” a lui Dante.  Scenariile erau destinate mai multor regizori, dar moartea prematură a lui Kieślowski (în 1996, la vârsta de 51 de ani) a lăsat totul în aer. Singurul scenariu terminat după o întrerupere de câțiva ani de coscenaristul Krzysztof Piesiewicz , „Raiul”, a fost filmat de Tom Tykwer și lansat în 2002 la Festivalul Internațional de Film de la Toronto.  Dacă am enumera doar filmele sale ,,Run Lola Run”,  ,,The Princess  and The Warrior” (2000) ,,Perfume” (rămas în topul cinematografic mai multe săptămâni, repurtând cel mai mare succes de casă în Europa, Asia și America de  Sud) și ne-am da seama că Tykwer  nu este un regizor oarecare. Știm că la marele Kieslowski  nimic nu este lăsat la întâmplare, cel mai mic detaliu este gândit, calculat având o semnificație aparte. Tom Tykwer este obsedat de hazard, de iubirile aflate în momente de cotitură, cu destin încâlcit.Ce a putut ieși din combinația a două personalități puternice? Un film hibrid (dar nu în cel mai rău sens al cuvântului) .

Sinopsis
O femeie al cărei soț a murit în urma unei supradoze vrea să-l ucidă pe traficantul de droguri pe care-l consideră principalul vinovat pentru decesul soțului ei. Întâmplarea face ca să fie uciși din cauza ei patru oameni nevinovați, dintre care doi copii. Ea este șocată de turnura pe care a luat-o atacul ei terorist,se lasă arestată și pare că-și acceptă soarta . Dar un tânăr carabinier o ajută să evadeze.
Filmul acesta este format din două părți distincte:
thriller-ul:atacul terorist,remușcările,hotărârea de a duce la capăt răzbunarea,evadarea,urmărirea,Infernul interogatoriilor,momentele sordide din birou.
romance :iubirea care încolțește din primele momente în mintea tânărului polițist care încearcă să descătușeze, la propriu și la figurat , pe femeia ,cu câțiva ani mai matură, al cărei gest îi pare pe deplin justificat.Va urma Purgatoriul , departe de ceilalți, în mijlocul minunatei naturi toscane, timp și loc pentru meditație asupra culpabilității, asupra iubirii și în fine, saltul nebunesc spre Rai.
scenariul este cu unele întâmplări neverosimile, că este inegal în racordarea la public, că deturnează conținutul politic și moral al întâmplărilor,  ține mai mult de originalitatea poetică , de eleganța cu care imaginea completează  filmul  într-un  superb  imn dedicat inocenței  căzute  pradă  hazardului (care ne strică , de obicei, planurile) , absurdului care-și ia plata cu vârf și îndesat. Ținutul Toscanei este reflectat printr-o succesiune de planuri  de o frumusețe  picturală copleșitoare,  adevărate tablouri de maestru .

Această prezentare necesită JavaScript.

Protagoniști sunt  niște  îngeri (căzuți) ,  pentru că ,,nu poți zbura în felul  acesta  în viața reală” e avertizat  tânărul  polițist  când  se înalță  prea repede cu elicopterul pe simulator. Interpretarea prestată de Cate Blanchett și de Giovanni Ribisi este impresionantă. Cate Blanchett nemachiată , cu trăsături pure , ochi albaștri este acompaniată de stilul minimalist al muzicii de pian și vioară a lui Arvo Pärt .
Dialogurile sunt cam plate, de exemplu ,,Ai dormit lângă mine?” (repetat și cu o altă ocazie, la fel de  evidentă)Emoji

Suicide room (2011)

Sala samobójców (titlul original în lb.poloneză), drama psiho-socială în regia lui Jan Komasa, cu Agata Kulesza, Jakub Gierszal, Roma Gasiorowska este al treilea lung-metraj al lui Komasa, după Odă bucuriei (2005) și Golgota lui Wrocław (2008)

sala-samobojcow-233765lFilmul pornește de la ideea (destul de mediatizată, deja) nocivității spațiului virtual al Internetului, mai ales în rândul tinerilor. Poate subestimat în lumea cinema-ului, Suicide room merită mai multă atenție pentru că trage un serios semnal de alarmă asupra unor circumstanțe socio-comportamentale care, coroborate cu interesul și obsesia pentru site-uri distructive incită la o filozofie a absurdului care poate exercita presiuni prea mari asupra persoanele fragile emoțional.

Filmul abundă de clișee care ne sunt servite cam alandala, într-o înghesuială atât de derutantă, încât spectatorul ajunge în derivă mai ceva decât protagonistul, care ori are toate motivele din lume să se sinucidă, ori are o opțiune filozofică (dorința de a-și oferi Libertatea). Ori, poate, e gestul cuiva care are crima în gene (scena de început, unde un tip destul de lombrozian cântă un Lied sumbru, într-o sală sumbră-ceva asemănător cu atmosfera de criptă a chat-room-ului suicidarilor).

Nu că aș rămâne insensibilă la soarta tânărului Dominik! Dar e o ambiție puțin deplasată să tratezi într-un singur film atâtea teme grave: sinuciderea, dificultatea adolescenței, relația părinți-adolescenți, derivele societății de consum, absurditatea(?) competiției, pericolele rețelelor sociale, intimidarea școlară, intoleranța în fața homosexualității.

jakub-gierszal-roma-gasiorowska-krzysztof-pieczyns22
Cum remarcam mai sus, sinuciderea este rezultatul unei stări depresive (care apare în timp-un trecut încărcat- sau în urma unui șoc traumatizant) sau a unor …gene „rele” (un psiholog/psihiatru ar putea explica mai exact, probabil). Dominik pare la început să se simtă bine în pielea lui, se distrează cu gașca (unde mai trage puțină iarbă, vorbește despre sex) participă la evenimentele școlare și e lăudat de către profesori, părinții lui îi văd o carieră frumoasă, e îndrăgostit de o fată (pe care o și dorește!), apoi brusc ajunge la ,,sucide room”. Atât de brusc încât, deși presimțim finalul poveștii, avem momente în care zâmbim răutăcios.

Totuși filmul își atinge (chiar și parțial) scopul, prin:
– conștientizarea părinților despre importanța de a fi prezenți, de a comunica, de a asculta și a face efortul pentru a-și înțelege odrasla și de a observa la timp schimbările sale comportamentale
– identificarea multor tineri cu personajul
– incapacitatea anturajului de a ajuta colegul, prietenul, fiul.
– ideea îmbinării suicide-room-ului cu imagini din desene animate (cu observația că apariția, chiar de câteva clipe, a lui Marilyn Manson mutilându-se /omorând un zombie, face o trimitere grosieră la sataniști, emo, neo-gotic, death-metal) 

Full movie

Walesa: Man of Hope (2013)

Walesa. Czlowiek z nadziei e altceva decât un omagiu adus de regizorul Andrzej Wajda președintelui mișcării Solidaritatea, Lech Walesa, câștigător al premiului Nobel pentru pace. Nu e doar un simplu biopic al unui uomo paradoxale, e și un liant de mândrie națională poloneză în filmul acesta, care are totuși mult peste cele două ingrediente. Sub pretextul unui interviu luat lui Walesa (jucat de Robert Wieckiewicz) de celebra jurnalistă Oriana Fallaci (Maria Rosaria Omaggio, în „ton” cu Wieckiewicz), avem ocazia să recapitulăm (și fără să vrem, să facem o analogie) ce a însemnat de fapt, reformarea comunismului din interior.
–––––––––––––––––––––––––
Mai mult decât punctarea evenimentelor istorice „așa cum au fost”, filmul reușește să le interfereze cu viețile oamenilor obișnuiți (superbă faza cu pruncul lui Walesa sugând de la pieptul milițiencei), pentru a le aduce în actualitate. Fiindcă toată povestea începută în decembrie 1970 la Gdansk aduce cu ce s-a întâmplat la Brașov abia în 87 și explică de ce noi suntem cu aproape două decenii în urma Poloniei. Chit că am fugit cu pași mari după Europa, ceea ce la noi s-a întâmplat în 89, la polaci începea în 2 iunie 1979. Chiar dacă până la alegerile libere au avut de parcurs un drum lung, măcar au reușit să pună Sindicatul „Solidaritatea” în locul Cooperativei „Munca în zadar”.
–––––––––––––––––––––––––
Dacă scenariul diferă, traseul și actorii sunt aceiași: încep muncitorii, intră în scenă cumva și intelectualii, se dezvoltă presa liberă, apar și minerii, se apelează la armată… Așa că apare, firesc, întrebarea: de ce nu putea să apară acest „film” și la noi? Iar răspunsul e, probabil, omul providențial. Noi, românii, am stat în așteptarea lui, în vreme ce polonezii au făcut greve, s-au mobilizat unii pe alții, l-au scos la un moment dat pe Walesa la înaintare, dar nu l-au lăsat singur și nici nu l-au idealizat. Omul pleca la grevă oarecum cu acordul nevestei (Agnieszka Grochowska, în rolul frumos al Danutei), nu înainte de a repara căruciorul. Iar solidaritatea funcționa în primul rând în familie, de la emoționantele scene cu ceasul și verigheta, la încurajările reciproce.
 –––––––––––––––––––––––––
Un rol bun face și antagonistul personal al lui Walesa, securistul Nawislak (Zbigniew Zamachowski, care a jucat și în filmele lui Kieslowski). Spuneam că Wajda reușește să toarne (cu sprijinul scenaristului Janusz Glowacki, revenit în cinema după patru decenii) multă mândrie poloneză aici, susținând, foarte convingător, că polonezii au fost cei care au pregătit scena pentru transformările din Est. Am încercat pe cât posibil să nu fac spoiler, dar nu mă pot abține să nu reproduc scurte aserțiuni ale lui Walesa din film, ca să vă conving să-l urmăriți (cu toate comparațiile mele, nu e despre politică):
 –––––––––––––––––––––––––
– Nu ești un bun politician?
– Sunt un electrician!
– Cine v-a învățat să vă reacționați în felul acesta?
– N-am citit multe cărți… adorm la pagina 5, dar am instincte bune, pot să mă descurc pe cont propriu; mi-am reparat de unul singur mașinile de spălat…

Moonlighiting (1982)

Slujba secundară (1982) este răspunsul politic al regizorului polonez Jerzy Skolimowski la situaţia din ţara sa natală. Pe 13 decembrie 1981 era declarată Legea marţială în Polonia şi Solidaritatea era astfel înfrântă. Skolimowski s-a apucat imediat de scris scenariul filmului, care, deşi nu are mesaje politice directe, este profund politic. Povestea a patru muncitori polonezi, veniţi la Londra cu vize de turist de 30 de zile, este spusă cu umor şi ironie. Memorabile sunt scenele în care cei patru se confruntă cu bogăţia societăţii occidentale, dar şi cu prejudecăţile acesteia faţă de cei din Est.

Patru polonezi, dintre care unul singur vorbeşte limba engleză (Nowak – Jeremy Irons), ajung la Londra cu vize de turist şi au doar o lună pentru a renova casa Şefului (jucat de Skolimowski însuşi). Evident, fără să atragă prea mult atenţia vecinilor englezi. La scurt timp însă de la plecarea lor din ţară, situaţia se schimbă dramatic, iar impunerea Legii marţiale închide orice legătură a Poloniei cu exteriorul. Nowak, aflând din ziarele engleze ceea ce se întâmplă acasă, decide să păstreze secretă situaţia din Polonia, pentru ca ceilalţi muncitori să se concentreze asupra renovării. Apolitic, el însuşi instituie o dictatură în casa din Londra, manipulând vieţile colegilor săi spre “binele” lor: găseşte diferite modalităţi pentru a-i împiedica să aibă parte de telefonul de duminică, cu familia, şi astfel să afle de Legea marţială de acasă; îi trezeşte în fiecare zi tot mai devreme, fără ca ei să fie conştienţi de asta, pentru a termina lucrările la timp.

Skolimowski face povestea să fie şi mai veridică, filmând chiar în casa sa din Kensington, în iarna lui 1981, şi folosindu-i pe post de actori chiar pe muncitorii săi.

Jeremy Irons este epocal în rolul polonezului Nowak. Moonlighting este, practic, filmul său. El îşi conduce echipa în ceea ce pare să fie un tărâm al făgăduinţei, unde “magia valutei” face ca plata pe o lună acolo să fie echivalentul de acasă al plăţii pe un an întreg, iar supermarket-ul este un fel de Disneyland. El negociază cu englezii pentru materialele necesare, dar este şi ţinta prejudecăţilor lor. Tot el gândeşte o metodă ingenioasă de a face rost de alimente când banii se termină şi de a le oferi colegilor săi o masă de Crăciun cum se cuvine. Tot el face rost, folosind aceeaşi metodă, şi de cadouri pentru soţiile colegilor. Şi în tot timpul acesta, trăieşte propria dramă, a infidelităţii soţiei cu nimeni altul decât Şeful.

Moonlighting a fost distins cu premiul pentru scenariu la Cannes, în 1982, fiind nominalizat şi la Palme d’Or. Vincent Canby de la The New York Times îl numeşte unul din cele mai bune filme despre exil, alături de filmul lui Polanski Locatarul (1976). Iar Roger Ebert îşi pune problema semnificaţiei sale: “Is the house itself Poland, and the workmen Solidarity – rebuilding it from within, before an authoritarian outside force intervenes? Or is this movie about the heresy of substituting Western values (and jeans and turkeys) for a home-grown orientation? Or is it about the manipulation of the working classes by the intelligentsia? Or is it simply a frontal attack on the Communist Party bosses who live high off the hog while the workers are supposed to follow the rules?”

I can speak their language […] But I don’t know what they really mean – Nowak