Arhive pe categorii: Palme d’Or

I, Daniel Blake (2016)

Un Ken Loach ajuns la senectute (80 de ani ) a simțit nevoia să spună tare ce-l frământă ,,Quo vadis ”…genus? Un film personal (se pare că asistăm tot mai des la producții personale ale seniorilor – vezi Scorsese cu „Hugo”, apoi în crescendo cu Silence) care nu vor să plece fără a anatemiza (pe bună dreptate) acea societate în care ei au dus-o, să fim sinceri, destul de bine.

La Festivalul de la Cannes din 2017, fără a fi favorit , I, Daniel Blake, a fost foarte bine primit de critici după proiecție, chiar dacă unii l-au judecat drept sărac, simplist, de un maniheism apropiat demagogiei și șantajului sentimental. A bănui de așa ceva un realizator care de decenii toarnă filme cu mijloace modeste și cu actori amatori frizează ridicolul, când Ken Loach nu se poate opune dezumanizării care ne trage în jos decât prin strigătul disperat din film,  un ULTIMATUM  în apărarea demnității umane și denunțarea absurdităților din societatea actuală.

Sinopsis: Pentru prima dată în viață Daniel Blake – un tâmplar  spre 60 de ani – este constrâns să apeleze la acordarea ajutorului social din cauza unor probleme cardiace. Deși medicul specialist  i-a interzis să lucreze, Blake se pomenește în situația absurdă de a căuta de lucru pentru a nu fi sancționat (să fiți atenți la acele chestionare alcătuite în așa fel încât problema lui de sănătate să fie mereu eludată !). Cu ocazia repetatelor sale ,,vizite” la job center, Blake o va întâlni pe Katie, o mamă (singură) cu cei doi copii care e nevoită să accepte o locuință la 450 km de orașul natal pentru a nu ajunge în plasament la Stat ca om al străzii.

i- blake

Prins între aberațiile societății, lui Blake nu îi mai rămâne decât o soluție tot aberantă :să încerce să primească alocația de șomaj, dovedind că a căutat de lucru, ceea ce medicul specialist îi interzice. Daniel are coloană vertebrală: nu revendică decât drepturile legale pentru care a muncit o viață, dar umilințele la care sunt supuși cei care cad victime groaznicului angrenaj nu sunt de tolerat. Cam târziu, Blake învață că pentru a cere și a obține trebuie să te remarci, să ieși din masa informă a turmei, așa că el, om decent, cu bun simț scrie pe ziduri ce îl doare, protestează în stradă, găsește suporteri și roțile se pun, enfin, greoi în mișcare. Pe de altă parte mai găsim la unele personaje compasiune, într-ajutorare și considerație.

Personajul Daniel Blake este simpatic, la fel și interpretul, nu trezește chiar compasiune ci acel eventual oftat adânc – „și la alții, nu doar la noi!”.

I,dblake

Finalul filmului poate părea fușerit sau din contră, un mesaj care contracarează eforturile lui Blake. Un film genul documentar social, radical, fără concesii?

i,blak

Reclame

Interviu cu regizorul Saul fia, Nemes László

Interviul lui Antoine de Baecque, tradus de aici, vine în completarea recenziilor de ieri. Mai multe date despre echipa de filmare pe website-ul festivalului de la Cannes.

« Dragă Laszlo Nemes, filmul dvs, Le Fils de Saul, este un monstru. Unul necesar, coerent, benefic și inocent. Este rezultatul unui pariu estetic și narativ extraordinar de riscant » Cu aceste cuvinte, aparținând istoricului de artă Georges Didi-Huberman (extras din Sortir du Noir, publicată în Éditions de Minuit) își deschidea pe 3 noiembrie Antoine de Baecque serata, în care prezenta în avanpremieră filmul regizorului ungar. Spicuiesc în continuare:

Despre Sonderkommando: erau deţinuţi aleşi de către SS pentru a însoţi prizonierii către clădirile unde erau camerele de gazare, pentru a-i ajuta să se dezbrace, ca totul să pară credibil, iar apoi să-i ducă în camerele de gazare. După aceea, luau cadavrele şi le ardeau, iar la final curăţau locul. Totul trebuia făcut rapid, pentru că pe drum era deja alt transport de prizonieri.

Auschwitz-Birkenau funcţiona ca o fabrică ce producea şi elimina cadavre la scară industrială. În vara lui 1944, mergea la capacitate maximă. Istoricii estimează că în fiecare zi erau asasinaţi câteva mii de evrei.În timpul misiunii, membrii Sonderkommando aveau tratament oarecum preferenţial. Aveau voie să ia mâncarea pe care o găseau în vagoanele ce aduseseră prizonierii şi oarecare libertate de mişcare – în perimetrul în care se aflau. Dar sarcina lor era epuizantă şi erau eliminaţi de către SS cam la trei-patru luni, pentru ca nici un martor să nu supravieţuiască.

Despre ideea filmului: Când lucram la A londoni férfi (The Man from London), în Bastia, filmările au fost întrerupte o săptămână. Am găsit într-o librărie o carte de confesiuni publicată de Mémorial de la Shoah numită Des voix sous la cendre (Voci de sub cenuşă), cunoscută şi deept The Scrolls of Auschwitz. Este o culegere de texte scrise de foşti membri ai Sonderkommando din lagărele de exterminare, care şi-au îngropat sau ascuns mărturiile scrise înainte de revolta din 1944. Documentele au fost găsite peste ani. Ele descriu amănunţit sarcinile zilnice, modul în care era organizată munca, regulile după care era condus lagărul şi după care erau exterminaţi evreii, dar şi rezistenţa pe care au opus-o.

 

Moonlighiting (1982)

Slujba secundară (1982) este răspunsul politic al regizorului polonez Jerzy Skolimowski la situaţia din ţara sa natală. Pe 13 decembrie 1981 era declarată Legea marţială în Polonia şi Solidaritatea era astfel înfrântă. Skolimowski s-a apucat imediat de scris scenariul filmului, care, deşi nu are mesaje politice directe, este profund politic. Povestea a patru muncitori polonezi, veniţi la Londra cu vize de turist de 30 de zile, este spusă cu umor şi ironie. Memorabile sunt scenele în care cei patru se confruntă cu bogăţia societăţii occidentale, dar şi cu prejudecăţile acesteia faţă de cei din Est.

Patru polonezi, dintre care unul singur vorbeşte limba engleză (Nowak – Jeremy Irons), ajung la Londra cu vize de turist şi au doar o lună pentru a renova casa Şefului (jucat de Skolimowski însuşi). Evident, fără să atragă prea mult atenţia vecinilor englezi. La scurt timp însă de la plecarea lor din ţară, situaţia se schimbă dramatic, iar impunerea Legii marţiale închide orice legătură a Poloniei cu exteriorul. Nowak, aflând din ziarele engleze ceea ce se întâmplă acasă, decide să păstreze secretă situaţia din Polonia, pentru ca ceilalţi muncitori să se concentreze asupra renovării. Apolitic, el însuşi instituie o dictatură în casa din Londra, manipulând vieţile colegilor săi spre “binele” lor: găseşte diferite modalităţi pentru a-i împiedica să aibă parte de telefonul de duminică, cu familia, şi astfel să afle de Legea marţială de acasă; îi trezeşte în fiecare zi tot mai devreme, fără ca ei să fie conştienţi de asta, pentru a termina lucrările la timp.

Skolimowski face povestea să fie şi mai veridică, filmând chiar în casa sa din Kensington, în iarna lui 1981, şi folosindu-i pe post de actori chiar pe muncitorii săi.

Jeremy Irons este epocal în rolul polonezului Nowak. Moonlighting este, practic, filmul său. El îşi conduce echipa în ceea ce pare să fie un tărâm al făgăduinţei, unde “magia valutei” face ca plata pe o lună acolo să fie echivalentul de acasă al plăţii pe un an întreg, iar supermarket-ul este un fel de Disneyland. El negociază cu englezii pentru materialele necesare, dar este şi ţinta prejudecăţilor lor. Tot el gândeşte o metodă ingenioasă de a face rost de alimente când banii se termină şi de a le oferi colegilor săi o masă de Crăciun cum se cuvine. Tot el face rost, folosind aceeaşi metodă, şi de cadouri pentru soţiile colegilor. Şi în tot timpul acesta, trăieşte propria dramă, a infidelităţii soţiei cu nimeni altul decât Şeful.

Moonlighting a fost distins cu premiul pentru scenariu la Cannes, în 1982, fiind nominalizat şi la Palme d’Or. Vincent Canby de la The New York Times îl numeşte unul din cele mai bune filme despre exil, alături de filmul lui Polanski Locatarul (1976). Iar Roger Ebert îşi pune problema semnificaţiei sale: “Is the house itself Poland, and the workmen Solidarity – rebuilding it from within, before an authoritarian outside force intervenes? Or is this movie about the heresy of substituting Western values (and jeans and turkeys) for a home-grown orientation? Or is it about the manipulation of the working classes by the intelligentsia? Or is it simply a frontal attack on the Communist Party bosses who live high off the hog while the workers are supposed to follow the rules?”

I can speak their language […] But I don’t know what they really mean – Nowak

The Measure of a Man (2015)

Filmul regizat de Stéphane Brizé a fost selectat în competiția principală Palme d’Or a Festivalului de la Cannes 2015. A pierdut Marele premiu al competiției în favoarea lui Dheepan, însă a luat premiul pentru cel mai bun actor, acordat lui Vincent Lindon pentru rolul șomerului de 51 de ani care încearcă de un an și jumătate să-și găsească un loc de muncă.

La Loi du marché (titlul franțuzesc original) prezintă realitatea insului trecut de jumătatea vieții, căruia toată lumea îi propune soluții radicale pentru depășirea impasului în care se află: funcționarii de la oficiul de recrutare a forței de muncă îl trimit la cursuri inutile, care îi irosesc timpul și banii; banca îi sugerează să-și vândă apartamentul și să-și facă o asigurare de viață, iar potențialul client al căsuței de vacanță îi face o ofertă cu mult sub prețul pieței, pentru a putea merge mai departe.

Toată lumea intenționează să-l pună în mișcare și să se folosească de situația lui, iar amatorii de chilipiruri sunt peste tot – mai cu seamă printre angajatori. Filmul a fost prezentat în premieră în România la festivalul Les Films de Cannes à Bucarest în 29 octombrie 2015 și va apărea în cinematografele noastre începând cu 11 Martie 2016.

The Lobster (2015)

Dacă n-aveți nici un fel de dubii vizavi de romantism, sau dacă trăiți în singurătate, o să vă fie dificil să urmăriți Homarul, chit că a fost unul din filmele selectate în competiția oficială de la Cannes 2015, alături de Youth al lui Sorrentino, Saul Fia al lui Laszlo Nemes, Chronic-ul lui Michel Franco și Dheepan-ul lui Jacques Audiard, premiat și comentat aici.

Nu cred c-o să vedeți în puținele cinematografe românești The Lobster pentru că (deși a luat premiul juriului de la Cannes și alte două premii) este o producție controversată, un film de avangardă și o satiră experimentală ce pleacă de la o ipoteză oarecum distopică, cum că societatea refuză oamenii neangajați în relații de cuplu.

Pornind de la această idee, regizorul grec Yorgos Lanthimos, coautor al scenariului, pune în contradicție două paradigme sociale: prima este cea oficială, în care oamenii nu sunt doar încurajați, ci de-a dreptul obligați să trăiască în cuplu (chiar și cei miopi, sâsâiți sau șchiopi).

A doua este cea underground, a oamenilor frumoși conduși de lidera interpretată de Léa Seydoux, unde o întâlnește pe frumoasa mioapă jucată de Rachel Wiesz. Cei din urmă, pentru că nu vor să trăiască în cuplu, sunt vânați și duși într-un fel de hotel-purgatoriu înainte de a fi transformați în animalul preferat (de unde și titlul filmului, homarul fiind preferatul protagonistului interpretat de Collin Farrell).

Ajuns aici, la jumătatea unui film de aproape două ore, nu mai știi care dintre paradigme merită dezavuată, mai degrabă: cea socială, care (poate) ajunge să desfidă orice iese din standardele sale, ori cea individualistă, care-ți poate pretinde în schimbul acceptării să sacrifici ce ai mai drag, ori să-ți sapi propriul mormânt.

Fiind o satiră, personajele par condamnate la roluri glaciale. Totuși, protagonistul interpretat de Collin Farrell (care s-a îngrășat 18 kg pentru acest film, pentru a corespunde personajului – miop și cu burtică) deși pare un docil, nu respectă până la capăt nici una din paradigmele la care îl supun formele sociale, reușind să-și găsească jumătatea și propriul drum, chiar cu riscul pierderii vederii.