Arhive pe categorii: noir

Tokyo Vampire Hotel

De vreo trei ani urmăresc desfășurătorul unui eveniment cinematografic numit ,,L’Étrange Festival ” (Festivalul Straniu) care se desfășoară la Paris sau alternativ, în alte locații, Strasbourg, Caen, Nantes, Lyon. Aici s-au făcut remarcați ,  începând cu anul 1993 , cei mai originali regizori de film și creațiile lor inteligente atipice și bizare, adesea experimentale .
.
Printre laureații acestui festival îi pot numi pe chilianul  Alejandro Jodorowsky cu ,,Poesía sin fin” 2016,  norvegianul Morten Tyldum cu ,,Headhunters” , 2011, mexicanul Guillermo del Toro cu ,, The Shape of Water „, 2017 . ,,Why Don’t You Play in Hell?” (De ce nu te joci în iad? (2013), sângeroasa , dar spumoasa realizare a regizorului nipon Sion Sono a avut , la vremea ei, un succes foarte mare .

Această prezentare necesită JavaScript.

Ce știm despre regizorul care s-a îndrăgostit, cu ocazia prezenței sale la TIFF în 2016 (care consacrase o retrospectivă operei sale cinematografice),  de  clădirile istorice din Transilvaniei și de  legendele sale cu vampiri (a căror prezență la noi e confundată ab initio  cu Dracula din Banska Bistritza ). Aceste impresii l-au provocat pe Sono să scrie scenariul unui serial fantastic și regizorul japonez a revenit la Cluj, unde s-au turnat scene importante din Tokyo Vampire Hotel – o confruntare apocaliptică dintre două clanuri rivale însetate de sânge.  In selectarea celor mai potrivite locații au participat profesionişti din Cluj – Napoca şi Bucureşti, plus un corp artistic din care fac parte actorii Cristi Rigman, Sandra Ducuţă, Elisa Pârvan, absolvenți şi studenţi ai secţiei de actorie din cadrul Facultăţii de teatru şi televiziune a UBB. şi bineînțeles casting-ul nipon. Filmările au avut loc în subsolurile Muzeului de Artă , la Hotelul Continental, în Piaţa Unirii şi Piaţa Muzeului. ,,Dacă nu filmam în România, seria nu ar mai avut nicio putere’’, a subliniat regizorul Sion Sono, care a remarcat că filmele americane cu vampiri nu-i prea atrag pe japonezi.

Din acest serial cu nouă episoade, Sion Sono a încropit un film de două ore, omițând intenționat episoade, modificând unele detalii și dându-i un alt final . Acest lung-metraj este o versiune specială a serialului de televiziune, o ansamblare foarte excentrică  care ne introduce într-o lume hibridă cu acțiuni rapide atingând culmile absurdului . Este un film furibund , presărat cu viziuni geniale, cu exagerări nonșalante, cu eroine fabuloase, păpuși ucigașe,  contese demolatoare și spectre …suspecte !
Filmul e o specialitate rafinată pentru…cunoscătorii care îl plac pe Sion.
Și umblă vorba că dacă la o astfel de sarabandă de delicii lipsește Sion Sono, festivalul e ca un Crăciun fără daruri. Dar la pomul lăudat….
Sono Sion nu pare prea deranjat de incoerențele scenaristice, este interesat mai mult de imagine, policromie, efecte vizuale, alternând o estetică de gherilă, pe care o stăpânește deja în,, Suicide Circle” , mobilitate , ambuscade, pentru scenele de exterior din Shinjuku (una dintre municipalitățile zonei meropolitane a orașului Tokio)  cu citate precise din ,,Scarface” a lui  Brian  DePalma și/sau din ,,Tokyo Drifter”, un crimi-polițist cu yakuza,  pentru scenele interioare din hotelul –fermă ,de fapt un palat regesc blestemat pentru recoltat sânge omenesc,  în cel mai…sângeros mod !Emoji Clanurile de vampiri Dracula și  Corvin sunt în război nesfârșit din vremuri imemoriale pentru dominarea Lumii și încearcă să pună mâna pe semenii lor aleși și desemnați printr-o profeție.

Filmul face apologia disperării societății nipone în declin,  mizantrope ,  într-un ritm rocambolesc 85% din film.  Banalul care tinde spre sublim pe muzica lui Bach, Vivaldi  și nu pe ritmurile trupei germane de rock Tokio Hotel , deci,  vă pun în gardă că atunci când asistăm la lupta lui K, din partea drăculeștilor cu Yamar, din clanul corvineștilor, nu e vorba de trupa germană de rock Tokio Hotel , fondată în 2001, care mai strângea  încă acum trei ani câteva MTV Awards!
Și, totuși, mie îmi pare relativ ușor de descifrat, chiar dacă e destul de adevărat că filmul e cam o fușereală extrasă din serialul cu același nume, că sunt omise unele scene …mai normale din serial și că finalul filmului este altul.  L-am privit cu atenție , dar fără încrâncenare , ca pe o parodie și  l-am  vizionat  încă o dată să ne amuzăm și să ne contrazicem în familie. Da, asta e Soluția , să vezi filmul singur, să-l digeri și apoi să-l vezi cu prietenii. Vezi ce iese, jos Emoji !

Full movie,  în engleză

În 27 mai  2018 publicul TIFF va putea urmări  la Castelul Bánffy de la Bonţida proiecția filmului Tokyo Vampire Hotel , în regia lui Sion Sono.

 

Reclame

The End of the F***ing World – 2017

Avanpremieră

The End of the F***ing World  este un serial gen comedie-dramă absurdă , bazat pe romanul grafic cu același titlu a lui Charles S.Forsman.  Sezonul I al serialului , compus din opt episoade a avut premiera în Regatul Unit la 24 octombrie 2017 și  a fost lansat la nivel internațional pe 5 ianuarie 2018,  exclusiv de Netflix.  Protagoniștii sunt niște tineri atipici : James (Alex Lawther) care se autoproclamă a fi psihopat (chiar a omorât animăluțe) și Alyssa (Jessica Barden ), o fire total opusă ,rebelă, grosolană și plictisită de cotidianul în care trăiește .

Această prezentare necesită JavaScript.


Cei doi adolescenți, fiecare la vârsta de 17 ani, sunt solitari și debusolați, După ce James ia legătura cu Alyssa (cică se preface că o place, dar ar avea intenția să o omoare, în stil raskolnikovian?), la propunerea fetei, cei doi se aventurează într-un road trip infernal, cu escapade ieșite din comun pentru a scăpa de neîncrederea în adulți ,de necazurile părinților, de confruntarea cu polițiștii .

,,I’m James,” a skinny British kid announces via voice-over in the first scene, as the word “JAMES” splashes across the screen in cockeyed red letters. “I’m 17, and I’m pretty sure I’m a psychopath.”

Sloganul acestui serial pare să fie ,,Orice iubire începe cu sfârșitul”

Scenariu Charlie Covell
Regia Jonathan Entwistle

The Poughkeepsie Tapes 2007-2017

The Poughkeepsie Tapes  este un film care a  fost terminat în 2007 și a cărui distribuție în sălile de cinema a fost interzisă. Timp de câteva zile a fost proiectat ,pe ascuns,  în cluburi particulare, ca , mai apoi, să zacă un deceniu, până când zilele acestea s-a scos un DVD   în octombrie 2017 de Scream Factory, ocazie cu care m-am gândit să vă informez de existența lui.  Filmul a fost interzis din cauza unor imagini horror cutremurătoare,  de o cruzime insuportabilă și cu cele mai inimaginabile perversiuni  sadice. Greu își poate imagina spectatorul că nu asistă la un snuff*, fapt care are un impact emoțional care poate avea efect traumatizant  asupra  psihicului. Filmul este reușit din punct de vedere tehnic și artistic si-mi pare nedrept că a stat pe butuci atâta vreme, când ziua în amiaza mare rulează, la televiziuni , bine mersi  , filme odioase sub diverse forme!

*snuff -filmarea pe viu a unor torturi, crime, execuții; nu s-a putut demonstra dacă filmele sunt înscenate sau reale, dar, presupușii autori fiind  psihopați,criminali în serie,teroriști,nu se exclude această ipoteză.

Acest  horror scris și regizat de  John Erick Dowdle are un stil combinat de pseudo-documentar  cu found footage* tot mai des folosit, mai ales în filmele horror !

*found footage – termen  englezesc  care desemnează  reciclarea de pelicule cinematografice și de benzi video  în scopul de a crea o altă poveste, un alt film și pentru a induce impresia de  bază documentară .

Această prezentare necesită JavaScript.

Sinopsis

În orășelul Poughkeepsie poliția descoperă într-o casă abandonată lucruri îngrozitoare, printre care câteva sute de casete video care conțin un fel de jurnal  intim al unor răpiri, torturi, crime dintre cele mai oribile,mutilări post-mortem și o ladă  în care este  închisă o fată despre care se credea de câțiva ani că a murit.
În jurul acestor obiecte se declanșează o anchetă  de anvergură,iar spectatorii vor afla   adevărate istorisiri din ziare vechi, fragmente din jurnale cinematografice ,emisiuni televizate , interviuri cu aparținătorii victimelor.
Sarcina  anchetatorilor se vede anevoioasă, dat fiind că apar cronologic pe casete, crimele și victimele, doar că nu se știe dacă e vorba de un criminal în serie sau de doi, deoarece  modus operandi  se schimbă des, locațiile idem,se deghizează , trece la alt tip de victime și e greu de stabilit  profilul criminalului  (criminalilor)  în ciuda numeroaselor detalii sordide cu caracter inedit deoarece chipul criminalului este mereu mascat. Finalul filmului ne aduce condamnarea la moarte a presupusului criminal ,  dar , după genericul de la  sfârșitul  filmului ,  vine dușul rece!

The Long Goodbye

Un film neo-noir (sau noir contemporan), Rămas bun pentru vecie (1973) este adaptarea unei cărți groase care a pus scenaristului probleme (este cel mai lung roman scris de Chandler). Despre Nu-i ușor să spui adio am pus câteva note de lectură pe inimadecarte.ro. Raymond Chandler a devenit el însuși scenarist la Hollywood, dar cel mai mare succes al unui film făcut după un roman de-al său a fost The Big Sleep, a cărui adaptare a fost făcută de Faulkner (co-scenarist) alături de Leigh Brackett.

Dacă nu ați auzit de acest mare scenarist, aflați că este cel care a scris un prim draft of Razboiul stelelor – Imperiul contraatacă pentru George Lucas. Și distribuția l-a încurcat pe Brackett, deoarece la momentul cooptării sale în echipa filmului ea nu mai putea fi negociată cu UA.

Elliott Gould was not exactly my idea of Philip Marlowe

afirmă Leigh Brackett într-un interviu despre acest film. Dată fiind distanța de aproape 20 de ani între momentul scrierii și cel al lansării, el a încercat să adapteze decorurile la Hollywoodul anilor 70, dar și să parodieze detectivul particular – care nu mai era personajul respectat din anii 50, ci devenise un clișeu.

Chiar dacă majoritatea decorurilor descrise în roman au fost actualizate de la perioada de glorie a detectivilor particulari din anii 1949-1950, la Hollywood-ul anilor 1970, în Marea despărțire s-au păstrat câteva care distonează puțin (pentru cunoscători) cu adaptarea: Phillip Marlowe (interpretat de Elliott Gould) conduce o mașină din anii 1940 și se mulțumește cu un câștig zilnic tipic acelor zile.

Filmul are locul său în istoria cinematografiei. El face parte dintr-o serie de parodii făcute în anii 70 după după filme noir din și cele cu detectivi din anii 1940, în multe dintre ele jucând Humphrey Bogart, care a fost ținta principală a parodiilor. În ordine cronologică, lista mai include Play the Again, Sam (1972), Peeper (1975),  Murder by Death (1976), Detectivul ieftin (1978) și The Face with Bogart (1980).

Reporter de Hollywood descrie filmul ca fiind un „tribut adus anilor de glorie ai Hollywood-ului”, însă regizorul Robert Altman (care are și o apariție cameo în acest film pe care și-a pus în mod deosebit amprenta) a vrut ca el să fie de fapt o satiră, iar detectivul Marlowe să apară ca un looser. Odată intrat în echipă, a ținut neapărat ca filmul să păstreze câteva schimbări operate de Brackett în scenariu (față de roman), pentru a sublinia că lumea Hollywood-ului era una dură, în ciuda comportamentului oarecum ușuratec al celor doi amici: detectivul Marlowe și Terry Lennox .

Un alt hint despre acest film este că el marchează una din primele apariții pe ecran ale lui Arnold Schwarzenegger (într-un rol șters de gorilă). Într-o secvență din prima parte apare și Dave Carradine, în rolul unui deținut care declamă replici din filme (o postură aplicată de Elliot Gould într-un film ulterior). De asemenea, rolul amicului Terry este interpretat de un sportiv (Jim Bouton) fără vreo experiență actoricească.

– recenzie în curs –