Arhive pe categorii: noir

The Poughkeepsie Tapes 2007-2017

The Poughkeepsie Tapes  este un film care a  fost terminat în 2007 și a cărui distribuție în sălile de cinema a fost interzisă. Timp de câteva zile a fost proiectat ,pe ascuns,  în cluburi particulare, ca , mai apoi, să zacă un deceniu, până când zilele acestea s-a scos un DVD   în octombrie 2017 de Scream Factory, ocazie cu care m-am gândit să vă informez de existența lui.  Filmul a fost interzis din cauza unor imagini horror cutremurătoare,  de o cruzime insuportabilă și cu cele mai inimaginabile perversiuni  sadice. Greu își poate imagina spectatorul că nu asistă la un snuff*, fapt care are un impact emoțional care poate avea efect traumatizant  asupra  psihicului. Filmul este reușit din punct de vedere tehnic și artistic si-mi pare nedrept că a stat pe butuci atâta vreme, când ziua în amiaza mare rulează, la televiziuni , bine mersi  , filme odioase sub diverse forme!

*snuff -filmarea pe viu a unor torturi, crime, execuții; nu s-a putut demonstra dacă filmele sunt înscenate sau reale, dar, presupușii autori fiind  psihopați,criminali în serie,teroriști,nu se exclude această ipoteză.

Acest  horror scris și regizat de  John Erick Dowdle are un stil combinat de pseudo-documentar  cu found footage* tot mai des folosit, mai ales în filmele horror !

*found footage – termen  englezesc  care desemnează  reciclarea de pelicule cinematografice și de benzi video  în scopul de a crea o altă poveste, un alt film și pentru a induce impresia de  bază documentară .

Această prezentare necesită JavaScript.

Sinopsis

În orășelul Poughkeepsie poliția descoperă într-o casă abandonată lucruri îngrozitoare, printre care câteva sute de casete video care conțin un fel de jurnal  intim al unor răpiri, torturi, crime dintre cele mai oribile,mutilări post-mortem și o ladă  în care este  închisă o fată despre care se credea de câțiva ani că a murit.
În jurul acestor obiecte se declanșează o anchetă  de anvergură,iar spectatorii vor afla   adevărate istorisiri din ziare vechi, fragmente din jurnale cinematografice ,emisiuni televizate , interviuri cu aparținătorii victimelor.
Sarcina  anchetatorilor se vede anevoioasă, dat fiind că apar cronologic pe casete, crimele și victimele, doar că nu se știe dacă e vorba de un criminal în serie sau de doi, deoarece  modus operandi  se schimbă des, locațiile idem,se deghizează , trece la alt tip de victime și e greu de stabilit  profilul criminalului  (criminalilor)  în ciuda numeroaselor detalii sordide cu caracter inedit deoarece chipul criminalului este mereu mascat. Finalul filmului ne aduce condamnarea la moarte a presupusului criminal ,  dar , după genericul de la  sfârșitul  filmului ,  vine dușul rece!

Anunțuri

The Long Goodbye

Un film neo-noir (sau noir contemporan), Rămas bun pentru vecie (1973) este adaptarea unei cărți groase care a pus scenaristului probleme (este cel mai lung roman scris de Chandler). Despre Nu-i ușor să spui adio am pus câteva note de lectură pe inimadecarte.ro. Raymond Chandler a devenit el însuși scenarist la Hollywood, dar cel mai mare succes al unui film făcut după un roman de-al său a fost The Big Sleep, a cărui adaptare a fost făcută de Faulkner (co-scenarist) alături de Leigh Brackett.

Dacă nu ați auzit de acest mare scenarist, aflați că este cel care a scris un prim draft of Razboiul stelelor – Imperiul contraatacă pentru George Lucas. Și distribuția l-a încurcat pe Brackett, deoarece la momentul cooptării sale în echipa filmului ea nu mai putea fi negociată cu UA.

Elliott Gould was not exactly my idea of Philip Marlowe

afirmă Leigh Brackett într-un interviu despre acest film. Dată fiind distanța de aproape 20 de ani între momentul scrierii și cel al lansării, el a încercat să adapteze decorurile la Hollywoodul anilor 70, dar și să parodieze detectivul particular – care nu mai era personajul respectat din anii 50, ci devenise un clișeu.

Chiar dacă majoritatea decorurilor descrise în roman au fost actualizate de la perioada de glorie a detectivilor particulari din anii 1949-1950, la Hollywood-ul anilor 1970, în Marea despărțire s-au păstrat câteva care distonează puțin (pentru cunoscători) cu adaptarea: Phillip Marlowe (interpretat de Elliott Gould) conduce o mașină din anii 1940 și se mulțumește cu un câștig zilnic tipic acelor zile.

Filmul are locul său în istoria cinematografiei. El face parte dintr-o serie de parodii făcute în anii 70 după după filme noir din și cele cu detectivi din anii 1940, în multe dintre ele jucând Humphrey Bogart, care a fost ținta principală a parodiilor. În ordine cronologică, lista mai include Play the Again, Sam (1972), Peeper (1975),  Murder by Death (1976), Detectivul ieftin (1978) și The Face with Bogart (1980).

Reporter de Hollywood descrie filmul ca fiind un „tribut adus anilor de glorie ai Hollywood-ului”, însă regizorul Robert Altman (care are și o apariție cameo în acest film pe care și-a pus în mod deosebit amprenta) a vrut ca el să fie de fapt o satiră, iar detectivul Marlowe să apară ca un looser. Odată intrat în echipă, a ținut neapărat ca filmul să păstreze câteva schimbări operate de Brackett în scenariu (față de roman), pentru a sublinia că lumea Hollywood-ului era una dură, în ciuda comportamentului oarecum ușuratec al celor doi amici: detectivul Marlowe și Terry Lennox .

Un alt hint despre acest film este că el marchează una din primele apariții pe ecran ale lui Arnold Schwarzenegger (într-un rol șters de gorilă). Într-o secvență din prima parte apare și Dave Carradine, în rolul unui deținut care declamă replici din filme (o postură aplicată de Elliot Gould într-un film ulterior). De asemenea, rolul amicului Terry este interpretat de un sportiv (Jim Bouton) fără vreo experiență actoricească.

– recenzie în curs –