Arhive pe categorii: muzică

filme despre muzică sau cu temă muzicală puternică

Filme care au lansat hituri muzicale I

Les feuilles mortes melodia cea mai celebră despre toamnă. Textul este compus de poetul suprarealist și simbolist  Jacques Prévert (1900-1977). Muzica aparține compozitorului francez  Joseph Kosma (născut la Budapesta 1905-1969). Actorul Yves Montand (1921-1991) lansează “Les feuilles mortes” în 1946 (împreună cu Irène Joachim), în filmul Les Portes de la Nuit (al regizorului francez  Marcel Carné-1946), inspirat de  baletul  ,,Le Rendez-Vous”  creat de coregraful  Roland Petit  în 1945. Varianta americană a cântecului ,,Automn leaves” aparține englezului Johnny Mercer.

În 1956 a urmat și replica americană a filmului regizat de Marcel Carné. La Columbia Pictures a fost turnat filmul Autumn Leaves”, cu Joan Crawford și Cliff Robertson în rolurile principale. Tema muzicală a fost interpretată de Nat King Cole. Tema lui Kosma a fost înregistrată și în numeroase variante orchestrale. În 1955, interpretarea pianistului Roger Williams a intrat în topul muzical din Statele Unite și s-a menținut pe prima poziție a clasamentului timp de șase luni.

Les Portes de la Nuit 1946

Sinopsis

Spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, într-o noapte pariziană a iernii lui 1945, un vagabond, care se pretindea a fi vocea Destinului, orchestrează o poveste de iubire tragică între tânărul Diego (Yves Montand) luptător în Rezistență și frumoasa Malou (căsătorită cu George, al cărui frate era denunțător pentru Gestapo)

Un film realist-poetic specific realizărilor cinematografice ale lui Marcel Carné. Debut actoricesc a lui Yves Montand.

Autumn Leaves 1956

Este un film inspirat din filmul lui Marcel Carné, al cărui subiect e pur și simplu deturnat într-o manieră surprinzătoare spre ceva destul de pervers

Sinopsis
Milicent, o dactilografă de 40 de ani se îndrăgostește la nebunie de Burt Hanson. un veteran de război, care se va dovedi un mincinos patologic; vom asista la violențe conjugale, la tratamente de șoc în clinici psihiatrice. Acest film uitat a lui  Robert Aldrich nu ar fi rău în ciuda unor incoerențe ale scenariului.

 

Anunțuri

De prin La La Land

În timp ce luam bilete la filmul „La La Land”, m-a atenționat Maria:
– Uite, The Great Wall, un alt film despre chinezi în care apar americani
La care tipul cu biletele:
– Să știi că e foarte tare, gen 300.
Publicitate de cinema de mall, am fost dat pe spate.
the-great-wall
Ajunși în sala de cinema, am asistat la primul muzical văzut pe marele ecran – nici unul dintre noi nefiind mari iubitori de acest gen. Ne-au împins de la spate recenziile pozitive şi topurile de anul trecut ce-l puneau în poziţii fruntașe. De-obicei filmele de Oscar la noi rulează târziu, spre februarie, când are loc marea festivitate. Se pare că a fost o premieră din multe puncte de vedere, dar un lucru a fost cert: am dat peste un film excelent care s-a desfășurat cu patos.
la-la-land-ryan-gosling-emma-stone
Filmul cântat a mers întotdeauna cu sezonul iernatic, un pic de muzică, de această dată jazz, reușește să-ţi încânte urechile, iar dansul să-ţi facă privirea să tresalte. Ryan Gosling şi Emma Stone fac o pereche perfectă pentru a scoate la suprafaţă romantismul unui trecut glorios: Hollywood-ul de altădată şi muzica jazz.

Scris de Piratul Cinefil. C-o altă recenzie se screme Marius aici.

Florence Foster Jenkins – puterea banului, automistificarea și succesul la public

Viața bate filmul! Personajul real: Florence Foster Jenkins (a trăit între 1886-1944) și-a permis datorită averii sale, să dea recitaluri private (la început acasă ori în sala de bal de la Ritz-Carlton, New York), apoi să înregistreze discuri, pentru ca în cele din urmă să-și împlinească visul „cel visat”: să se producă pe scenele operelor. La vârsta de 76 de ani a cântat la prestigioul Carneggie Hall (sala de concert în Midtown Manhattan, New York City, în Statele Unite) cu casa plină.

Această prezentare necesită JavaScript.

Florence a iubit muzica din copilărie, când a luat lecții de pian; și-a dorit să urmeze Conservatorul, dar bogatul său tată a refuzat-o, așa că după moartea acestuia în 1909 și-a putut permite lecții de canto: și-a completat veniturile ca profesoară particulară de pian și canto.

După moartea mamei sale în 1912, intrată în posesia unei averi de-a dreptul fabuloase, ea își poate exercita cu nonșalanță cele mai extravagante capricii. Convinsă că e o talentată cântăreață lirică, nu ezită să se dea în spectacol, masacrând arii celebre datorită interpretării false, a nerespectării ritmului, a tonului ridicat semănând a țipăt. Ea interpretează râsetele în public drept invidie chiar și atunci când presa dă cu ea de pământ. Soțul și profesorii nu au curajul să-i spună adevărul. Totuși, a fost un personaj apreciat.

Filmul Marguerite (2015) al regizorului Xavier Giannoli este o inspirație liberă după viața acestei femei devenite celebre. Cu : Catherine Frot, André Marcon, Michel Fau

Acțiunea este transmutată în Parisul anilor`20 și ne prezintă o femeie ultra-bogată, convinsă că e o cântăreată de top, pe simplul motiv că nimeni din anturajul ei (din interese financiare sau de teamă) nu a îndrăznit să o contrazică.  Ideea i-a venit lui Xavier Giannoli după ce a ascultat-o pe Florence Foster Jenkins la radio interpretând aria Reginei nopții din „Flautul fermecat“ al lui Mozart. Cineastul ne prezintă chiar esența acestei persoane care cu naivitate, sau dimpotrivă, cu o viclenie bine mascată se auto-mistifică, creându-și notorietatea împărțită între impostură și virtuozitate.

Filmul a fost selecționat pentru festivalul Mostra din Veneția.

Un nou film vine să completeze subiectul despre falsa cântăreață, dar într-un alt stil, mai aproape de viața ei, mai degrabă un biopic. Povestea Margueritei revine cu filmul din 2016, Florence Foster Jenkins al regizoruluii Stephen Frears. 

Această prezentare necesită JavaScript.

O poveste excepţională, plină de emoţie, umor şi muzică, în interpretarea spumoasă a lui Meryl Streep, alături de Hugh Grant și Rebecca Ferguson

 

 

Man of la Mancha (1972)

Ieri a fost aniversarea lui Peter O`Toole, născut la 2 august, 1932. Doar câteva cuvinte despre un film muzical, relaxant, cu două staruri care au făcut figură onorabilă în Omul de la Mancha (1972): Sophia Loren și Peter O`Toole, care mi-a plăcut întotdeauna, dar în special în rolul lui Henric al II-lea din filmul „Becket” (1964), un adevărat duel actoricesc cu Richard Burton în rolul lui Thomas Becket, ajuns arhiepiscop de Canterbury.

Dar să revin la oile noastre: „Omul de la Mancha”, regia Arthur Hiller, după un scenariu de Dale Wasserman

peter-o-toole-dans-le-film-l-homme-de-la-manche-11055562aczoa_1713

În film sunt două povești în ramă: scriitorul spaniol Miguel de Cervantes, băgat în pușcărie de către Inchiziție pentru ofensă adusă guvernului spaniol și povestea nobilului Alonso Quijana, pornit în lume sub pseudonimul de Don Quijote. Este o ecranizare a spectacolului muzical cu același nume,jucat pe Broadway, de Dale Wasserman, inspirat atât din romanul “Don Quijote” de Miguel Cervantes cât și din viața acestuia din urmă.

Pentru a-și proteja manuscrisul romanului „Don Qujote”, încă neterminat, de răufăcătorii din închisoare, Cervantes le promite acestora să le povestească aventurile personajului său și chiar să facă cu ei o dramatizare.

Pe măsură ce povestește, se desfășoară și în fața noastră povestea Cavalerului Tristei Figuri și a asistentului său, Sancho Panza, luptele lor cu Răul  adesea materializate sub forma morilor de vânt. Quijote se îndrăgostește de Dulcineea, alături de care ar dori să-și petreacă restul vieții.

163619_backdrop_scale_1280xauto
Forța mesajului marelui scriitor spaniol este de a nu renunța niciodată la visurile și speranțele noastre pentru o viață mai bună.

Cu un casting impecabil: un Pețer O`Toole însuflețit, intrat de minune în pielea personajului, Sophia Loren, încă foarte nurlie și vulcanică; cu muzică frumoasă; cu imaginile lui Giuseppe Rotunno, operatorul care a lucrat la multe din filmele lui Fellini și Visconti povestea nu are, totuși, happy-end.

Ș-am încălecat pe-o șea…

Jesus Christ Superstar (1973). Hey, J.C, would you die for me..?

Și dacă mori, rămâne stabilit că noi trăim veșnic, nu..? Și dacă te iubim, pe Tine și pe Dumnezeu, ne vom căpăta fiecare propria Împărăție, nu-i așa..? Atunci, Iisuse, nu ai vrea să mori pentru mine..?

Jesus Christ Superstar (1973) este mai mult decât un musical cu (fostă) priză la public. E un film care pune întrebări extrem de serioase. Cam prea serioase. Prea serioase pentru anul 1973 și, pentru vremurile noastre, parcă și mai și.

Hey J.C, Hey J.C, Won’t you fight for me? / Hey J.C., Hey J.C, Would you die for me?

Un Iuda și Simon care sunt înainte de toate strategi (și de aceea Iuda a și ratat toată povestea, tocmai pentru că a gândit prea mult), Maria Magdalena care se întreba, la un moment dat, retoric, de ce ea trebuie să fie cea mai puternică persoană, cea care trebuie să fie ”cool” și ”strong” între acești bărbați cu mințile înfierbântate, un Pilat vizionar care nu poate scăpa totuși de destinul său, un Irod extrem. Nu e nici un personaj în acest film care să nu fie cel puțin deosebit. Dacă nu chiar excepțional.

Too many of you, too little of me

Veți vedea câteva scene extrem de bune (cea a întâlnirii lui Iisus cu leproșii care, cu zecile, îl acoperă implorându-l să-i atingă, cea în care este arestat și este supus ”interviurilor” curioșilor în timp ce este condus de gărzi la Pilat etc) dar, ce e cel mai important, este un film minimalist, cu decor minimalist și filmat minimalist care are însă în spate, și prin versuri, și prin muzică dar, mai ales prin DANS, o încărcătură luxuriantă de idei, semnificații și sentimente. Dansul face toată treaba aici. Urmăriți dansul, versurile apostolilor și vedeți cât de multe pot spune prin atât de puține.

Hey J.C, J.C, please explain to me / You had everything / Where is it now?

La final, toată ceata veselă de actori pleacă. Și-au făcut treaba. Au cântat, au dansat, au jucat, lucrurile au fost înregistrate. Deci acum e gata. La final, actorul care l-a interpretat pe Iuda urca ultimul în autobuz care pleacă brusc, de îndată ce acesta e pe scară, cu ochii la dealul pe care au lăsat ridicată o cruce.

Asta e frumos la acest film: dincolo de toate întrebările și abordările neortodoxe, de modul în care J.C. este supus judecății oamenilor rămâne un lucru important: după ce pleacă actorii lasă în urma lor o cruce. Cam asta e.

I think you’ve made your point now
You’ve even gone a bit too far to get the message home
Before it gets too frightening, we ought to call a halt
So could we start again please?