Arhive pe categorii: motivational

Eadweard (2015)

Eadweard” (2015) este un adevărat festin pentru amatorii și iubitorii de istorie a cinematografiei, fotografiei și animației. Un biopic consacrat unei figuri relativ puțin cunoscute – controversatul fotograf  Eadweard Muybridge – care, cu o febrilitate  vizionară, a reușit să realizeze descompunerea cinematografică a mișcării, cronofotografia. El este cunoscut mai ales pentru dezvoltarea tehnicii fotografierii cu aparate de fotografiat multiple, menite a capta mișcarea și apoi a o prezenta sub formă animată, cu un aparat inventat de el însuși, zoopraxiscopul, înaintea inventării aparatelor de filmat cu bandă de celuloid.  Aceste tehnici i-au  adus azi renumele de  precursor al cinematografiei .

Din nou viața bate filmul ! Câteva amănunte despre temperamentul și viața aventuroasă a excentricului Eadweard Muybridge

d2eEadweard J. Muybridge (n. 9 aprilie 1830 – d. 8 mai 1904) a emigrat  în America în 1850, dornic de aventură: la început la New York, apoi la San Francisco, precum mulți  alți englezi  – în dorința de a găsi aur. Nu are stare de loc, fie că e la Chicago, în Alaska. în America Centrală și America de Sud  sau participant la Expoziția Mondială de la Paris.

Dar viața lui va deveni o aventură sub cele mai diferite aspecte, mai ales după ce în 1860 este lovit de o diligență, internat de urgență la spital în Texas, unde e în comă două săptămâni, apoi e trimis în Anglia pentru recuperare. Se spune că a devenit foarte irascibil, incapabil să se concentreze multă vreme, având ieșiri violente față de cei din jur, dar având o energie creatoare de nestăvilit: pune la punct prima mașină de spălat; în timpul recuperării se ocupă de teoria mișcării pe film  folosind animale de la o grădină  zoologică locală.

Pe măsură ce pasiunea lui a crescut, a început să fotografieze nuduri, corpuri diforme. Când faima a pus stăpânire pe viața sa profesională, viața lui personală s-a transformat în trădare, crimă (l-a ucis pe iubitul soției sale și a fost ultimul american achitat pentru acuzația de omucidere justificabilă). El încropește din 1884 albumul intitulat „Animal locomotion” care rămâne marea sa operă: descompunerea mișcării tuturor ființelor, femei, bărbați – adesea nud – păsări, câini, cămile, pantere, canguri, elefanți.

Albumul conține  aproape 20000 de planșe,  printre care apar unele secvențe stupefiante: un bărbat care plimbă un porc în lesă, o femeie goală care jonglează cu o cască colonială! Tablouri grațioase, animate de o viață proprie, stimulând adesea libido-ul. Fotografiile acestea vor inspira pe dadaiști, futuriști, constructiviști. Acest om a lăsat o moștenire care continuă să minuneze istoricii cinematografiei. Să reținem că a făcut fotografii ale orașului San Francisco și o panoramă de 360° devenită celebră, primele încercări de fotografie stereoscopică, realizând reportaje despre războiul Indian, cu peisaje uimitoare din Parcul Național Yosemite și a fost fotograful oficial al trupelor americane prezente în Alaska .

 

 

 

 

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Creațiile lui  Eadweard J. Muybridge nu au pierdut nici azi din magia pionieratului și meritul filmului este în special de a reflecta genialitatea artistică și inginerească a protagonistului  și  laturile obscure ale unui om puternic, dar ros de gelozie. 

Regia: Kyle Rideout
Scenariul: Josh Epstein și Kyle Rideout
Distribuția: Michael Eklund, Sara Canning, Torrance Coombs, Christopher Heyerdahl, Jodi Balfour, Charlie Carrick , Jonathon Young

Anunțuri

,,Une chance de trop ” 2015

#rezist , în ciuda unei puternice impresii de déjà vu ,  la un serial despre care credeam că e în premieră, no, dar a rulat pe micile ecrane , se pare că tot pe Diva, unde am dat acum de el întâmplător căutând în programul tv. când se dau noile episoade din Midsomer, serial care și el o ține tot așa cum ne-a obișnuit!
,,Une chance de trop „ (O șansă în plus ) este un serial francez, în regia lui François Velle , adaptare după  bestseller-ul  ,, No Second Chance”  al  scriitorului  Harlan Coben, maestrul thriller-ului polițist american, care este și autorul scenariului .

Această prezentare necesită JavaScript.

Serialul ne prezintă în șase episoade lunga și dificila anchetă declanșată de medicul Alice Lambert pentru a-și regăsi fetița de numai șase luni care a fost răpită în timpul unui atac armat în care Alice a fost împușcată și soțul ucis. Destul de întortocheată acțiunea, Alice fiind hârțuită atât de poliție cât și de diferite alte personae care nu sunt ceea ce par. I se întind capcane, cineva se joacă cu mintea ei , ori din răzbunare , ori pentru a crea piste false. Aștept cu răbdare să văd finalul, care poate fi surprinzător  dacă nu ilogic sau doar un mare fâs.
Polițiștii sunt ridicol de dezorganizați chiar și pentru spectatorii de la noi, un detectiv , fost primul amor al Aliciei e mereu cu o figură tenebroasă și misterioasă ,, à l’homme qui savait tout” , dar așteaptă (cred ) momentul oportun să lovească.  Alexandra Lamy (soția  actorului  Jean Dujardin) , în rolul Aliciei îmi pare destul de subtilă (mă rog, cât se poate într-un astfel de rol) cu sau în ciuda încăpățânării ei de a nu ceda oboselii,  neîncrederii polițiștilor,  rea voinței surorii ei suspecte , antipatiei și urii soacrei sale.

Finalul poate va fi descumpănitor, gândindu-mă că povestea s-ar putes să nu dea răspunsurile așteptate în scopul de a motiva trecerea la un nou sezon.

Dunkirk (2017)

Din capul locului, filmul regizat de Christopher Nolan se anunță extenuant, greu de dus, menit să îţi facă creierii ţăndări și de aceea imi este dificil să îl recomand; l-aș așeza mai degrabă în categoria „exclusiv pentru amatorii genului”. Un film despre Dunkerque (în limba franceză) și plajele din nordul Franței, la începutul celui de-al II-lea război mondial.

Istoria operațiunii Dynamo a constat în evacuarea orașului în 1940 și exodul populației evacuate spre Anglia. Soldații belgieni, francezi și britanici prinși în ambuscadă de către trupele germane vor trebui să ducă o bătălie sângeroasă pentru supraviețuire

Această prezentare necesită JavaScript.

Această prezentare necesită JavaScript.

 

127 de ore sau despre esența spiritului uman

127 de ore”, regizat în 2010 de Danny Boyle este povestea extraordinară de supravieţuire a alpinistului Aron Ralston (James Franco) rămas captiv timp de 5 zile și jumătate, în anul 2003, într-un canion izolat din Utah.
Titlul filmului reprezintă numărul de ore petrecute de Aron, cu mâna strivită de un bolovan, departe de orice urmă de civilizaţie, având ca aliaţi o cameră video şi amintirile celor dragi.
Cu un rating de 7,6 din 10 pe “IMDB”, cu 6 nominalizări la Oscar, un premiu pentru “Filmul Anului” de la “AFI Awards” în 2011 şi multe alte nominalizări ori premii obţinute, acest film NU este recomandat celor care nu au inimă pentru scenele „tari” (în special vreo 10 minute aproape de final).

Însă tocmai împotriva acestui argument este un film pe care nu se poate îl ratezi.
Bazat pe carteaBetween a rock and a hard place”, scrisă de însuşi protagonistul acestei experienţe terifiante, filmul face parte din categoria celor care te fac te întrebi dacă ai putea trece printr-o astfel de aventură şi, mai ales, dacă i-ai putea supravieţui. Şi dacă ar exista cea mai mică şansă îi supravieţuieşti, care ar fi preţul pe care ai fi dispus îl plăteşti?  
Inginer de profesie, Aron este un explorator neînfricat, îndrăgostit de formele extreme de relief, aşa pleacă pentru o aventură de week-end, fără a spune nimănui care este destinaţia sa.
La coborârea între pereţii înguşti ai canionului “Blue John”, în ciuda verificării preliminare a terenului pe care se aventurează, Aron alunecă şi ajunge jos cu mâna prinsă între un bolovan imposibil de îndepărtat şi unul dintre pereţii canionului. La ora 3:14 începe cea mai dureroasă experienţă din viaţa protagonistului filmului şi, de ce nu recunoaştem, una cu care nu multor oameni le este dat se întâlnească în timpul vieţii. Cu puţinele lucruri pe care le are la îndemână – o minilanternă, o pereche de ochelari, un mini CD player, ceva de mâncare, un furtun, câţiva metri de coardă de căţărare, un rucsac, o pereche de căşti, 4 baterii, un card bancar, cheile de la casă, un fel de briceag, un ceas de mână, un termos cu apă, o cameră video – Aron se vede nevoit găsească o cale de ieşire din capacana mortală în care se află.
Filmul culminează cu o scenă pe care eu nu am văzut-o nici la prima vizionare, când am dat pe alt canal, nici acum, la revizionare, când am “derulat” câteva minute mai târziu.
„127 de ore” este genul de film care te face sari de pe scaun când îl vezi, repetânduţi obsesiv în minte “nu se poate aşa ceva” şi care te bântuie după ce se termină, o perioadă variabilă de timp – de la câteva ore, poate la câteva luni.
De unde acest impact atât de puternic?
În primul rând, din extrem de autentica transformare ai cărei martori suntem: dintr-un Aron un pic îngâmfat, plin de energie şi gata de o nouă aventură îndrăzneaţă, la începutul filmului, vedem pe rând pe rând un Aron decis facă orice ca îşi elibereze mâna, apoi un Aron străpuns de gândul s-ar putea moară acolo, un Aron asaltat de halucinaţii şi amintiri şi peste ceva timp un Aron descurajat care îşi iala revedere” de la cei dragi, filmându-se.

Îmi luam la revedere. Şi îmi împărţeam bunurile celor rămaşi. A fost foarte emoţionant pentru mama vadă partea asta, când i-am arătat-o. Şi pentru tata. Şi pentrucâţiva prieteni. Cu toate astea au reuşit redea în film cu maximă acurateţe această parte.” (întreg reportajul, aici; ATENŢIE! conţine spoiler film)

Impactul este puternic şi pentru în Aron nu vedem un american, inginer, alpinist, tânăr, bărbat, alb. Ci pentru în el găsim esenţa condiţiei umane când este pusă în faţa unei triple situaţii limită: aceea de a-şi pierde fie minţile, fie viaţa, fie pe amândouă, doar tăria de caracter fiind cea care va dicta rezultatul acestor confruntări.
De aici vine al treilea motiv pentru care filmul are un efect atât de puternic asupra spectatorului şi implicit, un motiv pentru care filmul merită (re)văzut: lupta dusă pe mai multe fronturi:
– Aron cu mâna blocată, din ce în ce mai puţin vascularizată, contra bolovanului care nu se mişcă indiferent de cât îl împinge, trage, ridică, ciopleşte protagonistul filmului;
– Aron izolat, cu “bateriile” din ce în ce mai consumate, din cauza insuficienţei apei şi hranei, epuizat de lipsa unui somn adecvat, contra ideii nu va scăpa de acolo,  moartea se apropie cu paşi repezi; altfel spus, războiul contra propriei minţi (vezi conversaţia de încurajare pe care o poartă cu sine: “nu-ţi pierde minţilesau emisiunea live pe care o difuzează din fața camerei de filmat, auto-ironizându-se pentru „inteligența” de a fi plecat fără anunţe pe nimeni unde se duce) ;
– Aron plin de regrete, meditând la viaţa pe care a trăit-o, contra remuşcărilor nu a făcut tot ce şi-a propus sau tot ce era bine (“mamă, te iubesc şi îmi doresc să îţi fi răspuns de fiecare dată când m-ai sunat”) ori analizând cum a ajuns aici şi mai ales, de ce. Tot mintea este cea care îl urcă într-un montagne-rousse şi îl poartă prin frânturi de amintiri ale clipelor trăite: duşul de dimineaţă, un recital la pian al surorii sale, din vremea când erau copii, petrecerea în pielea goală ţinută pe bancheta unei maşini, în plină iarnă, despărțirea de iubita sa.

Ultimul motiv pentru care acest film merită văzut este empatia reală pe care o simţim faţă de Aron. Suntem acolo cu el, clipă de clipă, trecând prin tot registrul de stări pe care el le încearcă: determinare, teamă, deznădejde, epuizare, melancolie, tristeţe, groază, recunoştinţă.
Rolul este magistral interpretat de James Franco, mai ales actorul se află într-o poziţie statică şi are la îndemână  foarte puţine “instrumente” pentru a reda ce se întâmplă înlăuntrul fiinţei lui: mimica, tonalitatea vocii şi gesturile limitate la perimetrul în care este blocat. Aşa oferă un adevărat regal cu ajutorul buzelor crăpate, al ochilor încercănaţi, al vocii din ce în ce mai scăzute, al luminii din ochi, din ce în ce mai stinse.
Despre acest rol, James Franco spunea:

Când l-am întâlnit prima dată pe Aron, m-a întrebat de ce vreau joc acest rol. Şi eu am spus “cred este interesant vezi un om scos din mediul său şi forţat să vadă din ce este făcut cu adevărat. Şi lui Aron nu i-a plăcut acest răspuns. A zis: mulţumesc, dar unul dintre lucrurile care m-au ajutat în acele momente a fost legătura cu cei dragi. ”

 

Regizorul Danny Boyle aducea acest film după succesul de box-office cu “Slumdog millionaireaşa aşteptările erau mari, atât din partea publicului, cât şi a criticilor. Şi Boyle nu doar s-a ridicat la nivelul acestor aşteptări, ci le-a dat un nou înţeles, pur şi simplu: excelenţăprin atenţie la detaliu, fidelitatea reconstituirii cinematografice a unui eveniment real, tehnică de filmare perfect adecvată momentelor filmului.

„127 de ore” NU este despre chin, disperare şi izolare, ci despre cum toate banalităţile vieţii cotidiene pălesc atunci când eşti înconjurat de chin, disperare şi izolare. Despre cum o minte puternică face diferenţa între a te da bătut şi a nu renunţa indiferent cât de imposibilă este situaţia în care te afli. Este un film despre cât de mult cântăreşte în dorinţa noastră de a supravieţui iubirea pentru cei dragi. Şi mai ales, este un film despre cum spiritul uman nu poate fi zdrobit. NICIODATĂ!

La Danseuse (2016)

Vă este cunoscută această imagine cu Dansul serpentină din articolul anterior Filmul nu a fost niciodată mut: dancing! Interpreta acestui joc scenic era Loïe Fuller o americancă (la origini cowgirl la ferma tatălui său) care a inflamat și a cucerit Parisul acelei turmentate Belle Époque în care reușeau, se pare, ca întotdeauna, tot tupeiștii!

cannes-2016-la-danseuse-l-evidence-complementaire-de-lily-rose-depp-et-soko,M334529.jpg
Înfășurată în metri de mătase albă, ea se contorsiona, distorsiona, cu mecanisme invizibile publicului acoperită de luminile colorate, scânteietoare și orbitoare ale primelor reflectoare electrice, tehnologie revoluționară pentru acea epocă care-i sublimau mișcările, mai degrabă niște incantații hipnotizante în fața unui public încă neavizat asupra eleganței baletului clasic.

În Parisul avangardist ea este icoană adorată a lui Mallarmé, Lautrec sau Rodin, a cunoscut gloria de vedetă, de muză – ca apoi să cadă în uitare până când câteva decenii mai târziu este redescoperită și (re)considerată o pionieră a dansului contemporan.

165245
Ce a dus la ruinarea carierei lui Loïe Fuller :
-nu era o dansatoare în adevăratul sens al cuvântului, și-a uzat repede forțele din pură încăpățânare, exersând, zic eu … să zboare chiar și fără aripi.
-apariția concurenței, în persoana Isadorei Duncan „îngerul malefic”care are dansul în sânge, mișcări lejere, elegante, la antipodul lui Loïe Fuller.

Regizoarea Stéphanie de Giusto se află la primul său film și are ambiții mari, care se concretizează doar parțial. Cineasta axează povestea pe confruntarea dintre cele două rivale, în care Fuller e tot mai motivată să continue ca-ntr-un rodeo masculin în care învingătorul ia totul. Această viziune provoacă trenări narative,un dezechilibru al poveștii care monopolizează spațiul unor personaje secundare funcționale (snobul Armand, aristocratul Louis, un mecena toxicoman, dar atractiv)

165714Jocul divelor este neașteptat :
de bun a lui SoKo (Stéphanie Sokolinski) cântăreață și actriță franceză, parteneră de viață a actriței americane Kristen Stewart.
de slab al foartei tinere descendente a lui Johnny Depp și Vanesei Paradis, drăgălașa Lily Rose Depp (17 ani), fără strungăreață,  fotogenică și grațioasă, fragilă și rece, totuși, cu un dans lipsit de nerv, de consistență, de profunzime.

Scenele de dans cam lungi, repetitive nu m-au sedus sau vrăjit; în loc să mă simt ruptă de realitate, am vânat erorile de mișcare, momentele mai puțin grațioase. Sigur, filmul ar fi avut nevoie de mai multă nebunie 😜 !

Film prezentat la Un Certain Regard, Cannes 2016.