Arhive pe categorii: mistery

The Invisible Guest (2016)

Cunoscut pentru „El cuerpo”, catalanul Paulo Oriol recidivează în „Contratiempo”, film la care este, de asemenea, și scenarist și regizor. Un thriller cu puține personaje, destul de teatral, cu multe filmări de interior – realizat cu buget redus. Aparent un policier, sau un mistery-thriller cum li se spune mai nou, pentru a suna ceva mai pretențios.

c3„Contratiempo” folosește ca dovadă a expierii situația în care este implicat omul de afaceri Adrián Doria (interpretat de Mario Casas) care își angajează nu unul, ci doi avocați pentru a scăpa de acuzația de crimă. Cazul este doar un pretext, ca orice poveste cu răufăcători, pentru a demonstra că nicio faptă nu rămâne nepedepsită. Și cumva, pentru a sugera că nici măcar bogații nu mai pot ascunde lucruri pentru a scăpa de consecințele faptelor comise la strâmtoare.

c1Cu toate că omul bogat, devenit om negru prin alegerea făcută într-o situație limită (trecând de punctul de unde nu mai există întoarcere), poate încerca să-și piardă urma, faptul că trăim într-o lume din ce în ce mai indiscretă face imposibilă disimularea faptelor. Desigur, cu condiția să poți întoarce adevărul pe toate fețele printr-un artificiu de geniu.

c4Adrián Doria nu admite ca un incident banal să-i dea peste cap viața, pentru că ar fi muncit zece ani ca sa ajungă la un anumit nivel. Din acest motiv, nu poate accepta ca totul să se năruie într-o clipă, astfel că începe să înșire mai multe întâmplări pe care le consideră decisive pe parcursul incidentului: dacă nu ar fi cotit pe alt drum, nu ar fi privit un om în ochi. Într-un singur moment intuiește clipa corectă: dacă ar fi fost acasă, alături de familie, dar acest moment este unul singular.

c5În mod ironic, o altă familie va reuși să-l facă să plătească pentru faptele sale. Avocata  Virginia Goodman, interpretată de Ana Wagener, alături de care petrece câteva ore pentru a găsi strategie care să-l salveze de închisoare îi semnalează apariția unui martor al acuzării care le-ar putea pune în pericol strategia lor. Cei doi sunt forțați de acest nou element să reconfigureze bucățile unui puzzle abil construit…

De văzut, mai ales de fanii teatrului. Un trailer mai jos:

Anunțuri

Neveste debusolate

Una din cele mai recente (și premiate la Emmy 2017) mini-serii HBO, Big Little Lies este o combinație între Neveste disperate (serial produs de ABC) și un mistery-thriller psihologic. Recent serialul a luat premiul Primetime Emmy pentru cea mai bună producție TV ca și pentru cel mai bun scenariu acordat unei miniserii, film TV sau program dramatic special.

În total serialul „Marile minciuni nevinovate” și-a adjudecat 8 trofee, inclusiv pentru cea mai bună actriță acordat lui Nicole Kidman pentru rolul Madeline, alături de Laura Dern – premiată pentru rol secundar. Nu știu ce alte premii a mai luat serialul, dar cele două actrițe și le merită cu prisosință. Nicole Kidman face un rol excelent de soție abuzată iar legătura surpinzătoare cu celălalt personaj feminin (Jane) se dezvăluie doar la final.

Ca să fiu puțin misogin, este o producție reușită despre prieteniile dintre femei, inspirată din cartea cu același nume a scriitoarei australiene Liane Moriarty. Dar aș fi nedrept, pentru că serialul regizat de Jean-Marc Vallée (nominalizat la Oscar pentru „Dallas Buyers Club”) este mai mult decât atât.

Regizorul canadian (care a fost și el premiat la ultima ediție a Emmy) și-a propus inițial să filmeze doar unul sau două episoade din miniserie, apoi a decis să ducă treaba până la capăt grație bunei colaborări cu Reese Witherspoon și cu Nicole Kidman, care au reușit roluri remarcabile. După un debut oarecum enigmatic (inițial nu mi-a plăcut poziția de martor la care este „condamnat” spectatorul), serialul crește în intensitate cu fiecare episod. Și pe măsură ce întâmplările capătă sens, crește și implicarea spectatorului.

Deși n-a luat niciun premiu, mi-a plăcut rolul făcut de Shailene Woodley (cunoscută din serialul Divergent) care întruchipează personajul ambiguu Jane, o mamă foarte tânără . Actriţa de 26 de ani nu are copii în viaţa reală, dar modul cum interacţionează cu băieţelul ei în film este remarcabil. Jane este o mamă singură cu un trecut întunecat, pe care Madeline și Celeste (interpretată de Reese Witherspoon) o iau sub aripa lor protectoare. Nu comentez mai mult ca să nu fac spoiler, dar mini-seria merită văzută, o găsiți pe hboGO.

 

 

Death Note (2017)

Trebuie sa mentionez de la inceput ca sunt un fan al anime-ului Death Note din 2006, si cred ca este unul dintre cele mai bune realizate de japonezi, chiar cu tot cu acea parte a doua a lui (pour les connaisseurs). Deci din start îmi este greu sa privesc obiectiv remake-ul american produs de Netflix care tocmai a apărut și este spre vizionare online, dar chiar și asa o sa fac tot posibilul, urmând să discut succint și diferențele mari față de producția originală.

Regizat de Adam Wingard, un obișnuit al filmului horror-thriller, cea mai mare reusita a lui fiind probabil The Guest (2014), un omagiu adus filmelor horror din anii 80, Death Note spune povestea unui tanar american care intra in posesia unui carnet capabil sa omoare orice persoana a carui nume este scrisa in el, si decide sa ia justitia in propriile maini executand în numar mare tot felul de criminali periculosi. Situatia se complica atunci cand un detectiv renumit si misterios cunoscut doar sub numele de „L” se implica în gasirea acestui justitiar.

Filmul da dovada de simt estetic. și se pot vedea afinitatile unui regizor ca Wingard, capabil sa creeze o atmosfera întunecata și elemente vizuale captivante, însă din păcate aici se opresc laudele, și totuși nu îl pot judeca pe regizor pentru mai mult de atât pentru ca atunci când trei scenariști americani încearcă să adapteze un anime pentru publicul de peste ocean rezultatele lasă de obicei de dorit (a se vedea cazul Ghost in the Shell). Asadar, ce câștigă stilistic este pierdut în substanță.

Interpretarile nu sunt deosebite, de remarcat fiind doar Lakeith Stanfield (Get Out) in rolul lui „L” si Willem Dafoe, aici doar intr-un rol vocal, dar plin de nuante, interpretand shinigami-ul cunoscut ca Ryuk. Ryuk, un personaj generat complet pe calculator, cu ajutorul tehnicii motion-capture, destul de fidel variantei animate, un alt plus al partii vizuale, dar care este mult mai infricosator atunci când este ascuns, decat prezentat în prim-plan, meritele vocii lui Dafoe, fara indoiala.

dn

Avem parte poate de prea multa actiune, pana la o scena de urmarire lunga si lipsita de scop, un scenariu ambiguu si aglomerat de fire narative secundare ce putea fi trecute cu vederea si personaje cu motivatii indoielnice, fiind si cazul personajului principal Light Turner, care trece usor de la adolescentul tamp si indragostit la un strateg perfect in situatiile la limita. Sunt de parere ca Nat Wolff a avut o interpretare decenta, dar a facut tot ce a putut cu ce i-a fost oferit acestui personaj.

Ne-a fost promis un horror psihologic si ne-am ales cu un thriller politist pe fondul unei povesti de dragoste adolescentine, clasic american. Seria Death Note (2006) a avut parte in urma succesului de numeroase adaptari japoneze live-action sau animate, niciuna macar aproape calitativ, lucru ramas neschimat in urma productiei de acest an.

Deplasarile de la materialul original, desi evident necesare pentru o adaptare (actiunea se petrece in Seattle), sunt deranjante pentru cine a avut o experienta in prealabil cu aceasta serie. Light, protagonistul, devine astfel dintr-un tanar geniu motivat de un puternic simt al dreptatii si un complex de superioritate, un tip cu o inteligenta usor peste medie, manipulabil si manat in actiuni doar de atractia fata de colega sa de liceu, ea fiind responsabila de majoritatea deciziilor, practic o inversare a rolurilor fata de seria originala.

Ryuk, zeul mortii, cu toate ca este recreat fidel, de la aspect, la rasul caracteristic si obsesia pentru mere, are un efect mic asupra actiunii si relatia sa cu Light este redusa la cateva scene explicative. Personajul lui „L” este poate cel mai bine adaptat, avem prezentata si originea acestuia, dar intr-un ritm grabit si fara o semnificatie majora in actiune, iar interpretarea lui Lakeith Stanfield il face suficient de atragator si pentru publicul nefamiliarizat cu caracterul lui neobisnuit.

Marile schimbari fata de anime sunt cele care țin de ton și tematica. Sunt parcurse razant tema moralitatii si cea a mentalitatii colective, filmul mizand mai mult pe spectacol si mister decat pe dezbaterea diferitelor teme de gandire, asa cum se intampla in productia originala. Pentru cine este interesat recomand sa ii acorde o vizionare anime-ului aparut in 2006, cât despre acest film, pot fi 100 de minute de relaxare usoara intr-un weekend, dar nimic mai mult. Deci dacă erati entuziasmati (cum am fost eu) inaintea aparitiei, acum ar fi momentul sa luati acele asteptari si sa dati cu ele pe fereastra. Hollywood strikes again!

The Others (2001)

,,The Others”/ ,,Ceilalți” (2001) este un film fantastic hispano-franco-american  regizat de Alejandro AmenábarTemele majore ale filmului sunt moartea și  (ne)acceptarea ei, singurătatea, claustrarea, nebunia, culpabilitatea, denunțarea  îndoctrinării religioase.

Filmul este un horror mai special, fără scene sângeroase, departe de clișeele cu care suntem obișnuiți chiar dacă  conține ingredientele de bază ale genului: clădirea majestuoasă, lugubră, copii suferind de o boală ciudată, izolați în cameră, ceața permanentă, zgomote inexplicabile, voci și plânsete înfundate.

Suntem introduși într-o atmosferă halucinantă unică. Spațiul închis, claustrarea copiilor, sugerează niște sicrie. În plus, casa este bântuită și ascunde secrete nemărturisite care vor fi dezvăluite spre final. Scenariul condus cu abilitate de Amenabar preia o parte din codurile horror-ului, punând accentul mai mult pe ambianță.

Scenografia este clasică, elegantă și sobră. Un film de atmosferă tensionată care are și o dimensiune romantică (introspecția, trăirile intense, melancolia, misterul). Imaginea este de  calitate, cu scene-tablou de un clar-obscur rembrandtian.

 

Această prezentare necesită JavaScript.


Jocul actorilor este convingător. Nicole Kidman are rolul unei  femei  pioase, de o frumusețe stranie și glacială, cu o aură tulbure, care se ocupă personal de educația religioasă a odraslelor sale. Ea știe să fie autoritară dar și tandră. Copiii joacă impecabil: băiețelul (James Bentley) disperat să primească afecțiunea mamei, fetița (Alakina Mann) distantă, rebelă și răutăcioasă. Servitorii au un comportament ciudat, duplicitar.

Simbolurile obscurantismului: paloare, teama de lumină, momentele de detașare, izolarea și întunericul ascund  adevărul. Tehnica: grija pentru detaliu, dozarea efectelor, echilibrul instabil al comportamentelor, indicii false sau nu,  ambiguitatea personajelor ne poartă lent spre un  deznodământ  surprinzător. Titlul „Ceilalți” (The Others) este provocator,  mobilizându-ne din start să prindem șpilul  filmului.â

Muzica  eteric subtilă  ne taie respirația ,,Only Have Eyes for You,” compusă de Harry Warren  Al Dubin, interpretată a cappella  de Nicole Kidman  .. Vals Opus 69 No.1″  compus de Frederik Chopin, interpretat de Jean-Marc Luisada.

Dacă sesizați unele aspecte ale filmului, îl veți  decodifica de la prima vizionare:
– la ce se referă regula impusă de Grace: nici o ușă nu se va deschide înainte ca cealaltă să fie închisă?
 – de ce nu mai trece pastorul pe la doamna care are nevoie de alinare și de sprijin spiritual?
 – cine a tras draperiile când ambii copii se aflau în cameră?
 – de ce lumina puternică ce a  pătruns atunci prin geamuri nu a ars fețele copiilor?
 – de ce tatăl rătăcit prin pădure, comportându-se ca un zombi, se miră de întâlnirea cu familia?
 – de ce crede Grace că soțul vrusese inițial să o părăsească?
 – ce ascunde fraza rostită de tată referindu-se la faptul că fetița i-a povestit despre ...ceea ce se întâmplase în ziua aceea?
 – ce se observă când Grace deschide dulapul de haine care are oglinzi pe uși, în care se reflectă patul din dormitor
  – și, totuși, cine sunt The Others?

Alejandro Amenabar a fost recompensat  cu două premii Goya: pentru cea mai bună regie și pentru cel mai bun scenariu original.  Nicole Kidman a primit Globul de Aur pentru cea mai bună actriță într-un rol dramatic, premiul BAFTA pentru cea mai bună actriță , premiul criticilor de film din Londra pentru cea mai bună actriță a anului 2001 și premiul Goya pentru cea mai bună actriță.

Kafka ,1992

Kafka , filmul regizat de  Steven Soderbergh după un scenariu de  Lem Dobbs  este o evocare a vieții lui Kafka prin opera sa .

Chiar dacă filmul e departe de biografia scriitorului , scenariul are marele merit de a fi recreat întregul univers kafkian din combinarea unor detalii din viața reală cu detalii din operele sale literare, din dezvoltarea temelor predilecte universului kafkian,  astfel Kafka devine un personaj fictiv trăind în lumea pe care și-a inventat-o.

Sinopsis
În Praga anului 1919 Kafka duce o viață, să-i zicem,  dublă: ziua este funcționar la o firmă de asigurări ,  noaptea un scriitor solitar și depresiv pradă unei societăți reci și absurde în care birocrația îi torturează existența.   După ce găsește trupul neînsuflețit a lui  Eduard Raban,  un coleg și cel mai bun prieten al său , el pornește în căutarea adevărului pătrunzând într-o lume marginală, periculoasă și misterioasă .

Această prezentare necesită JavaScript.


Filmul ne zugrăvește Praga gotică a misterelor,  angoaselor oprimării de toate felurile ( într-un splendid  alb-negru care amintește de ambianța operei lui Kafka) unde acesta bate drumurile,  bate la porți, vorbește cu personaje ieșite din imaginația sa și care poartă numele personajelor din scrierile sale.  Scopul lui Kafka este să pătrundă în straniul  Castel unde se fac experiențe secrete și dubioase.  Kafka are încredere doar în nihilista Gabriela , fosta prietenă a lui  Eduard și se pomenește implicat în gruparea anarhistă căreia îi aparține ea și care dorește să distrugă Castelul.  Kafka ajunge în misterioasa clădire, desoperind o lume suprarealistă , viu colorată.  Aici filmul e color!

Alegând titlul  Kafka Steven Soderbergh semnează un ,, biopic” original în care celebrează complexitatea operei literare a celebrului scriitor ceh Franz Kafka.  Acest film pare să fi deschis calea spre o nouă modă în cinema în care scriitorul devine personaj al ficțiunilor sale,  în care viața scriitorului se intersectează cu scrierile sale.  Mă gândesc în special la filmul The Hours”,,Orele”(2001) de Stephen Daldry unde Virginia Woolf  joacă într-un univers de triplă complexitate  : real, imaginar și opera literară .  Sau filmele  Swimming pool  (2003) ,,Piscina” de François Ozon și  Finding Neverland  (2005 ) ,,În căutarea Tărâmului de Nicăieri”.

Full movie

Umorul negru nu lipsește, nici emoția artistică: nu înțeleg cum un astfel de film nu a avut deloc succes comercial!