Arhive pe categorii: filme proaste

Orbirea

Regizat de Michael Mailer după o poveste de Diane Fisher și adaptată de John Buffalo Mailer, cu Alec BaldwinDemi Moore și Dylan McDermott, Orbirea este o melodramă cu un scenariu previzibil și final plin de romantism. Actorii sunt cam penibili, cu excepția lui Alec Baldwin, singurul cât de cât credibil în acest melting-pot, tot prea melodramatic și el. Asta pentru că oricât ar încerca, nu-i iese decât o imitație nereușită a lui Robert de Niro în Parfum de femeie, pentru că oricât ar diferi datele problemei, tot cam acolo bate: acest Blind (2017) urmărește povestea unui scriitor orb care își redescoperă pofta de viață atunci când dă de (big surprise!) o nouă iubire.

Bill Oakland este un romancier faimos (de ce, nu prea reiese) care rămâne orb după un accident de mașină în care i-a murit soția de care tocmai se pregătea să divorțeze. Cam la asta se rezumă filmul: bogăție, faimă, șamd. Fără aceste ingrediente ar fi absolut nedigerabil. Așa… consumăm HBOuă ca să stingem apoi televizorul cu gândul că și bogații plâng, nu-i așa? Dar mai tare plâng eu pentru timpul pierdut cu el, fiindcă Orbirea” asta este genul de „film-țeapă”: cu actori buni, subiect ok, adică rețeta perfectă încât PARE bun – doar rezultatul e un fiasco total.

Dacă vreți să vedeți opusul, adică un film care PARE prost dar e suprinzător de reușit în mai toate scenele sale (la mine cam ăsta e criteriul după care aleg un film HBO: pornesc TV-ul random, și dacă mă prinde vreunul din filmele de pe tzâșpele canale de film, îl pornesc de la început de pe hboGO), vă recomand The Wizard of Lies, antidotul perfect la The Big Short și partener de nădejde pentru Margin Call. Mai ales că, vorba lui Costi Mărculescu:

Spală căcănăria cool, fancy, sexy și glorificantă pe care The Wolf of Wall Street a pus-o peste hoția bancherilor din Inperiul retard al Americii.

Anunțuri

Cât de prost este cel mai prost film din istorie?

Povestea making-of-ului celui mai prost film din istoria cinematografiei, The Room” (2003) și catalogat de unii drept trăznaia absolută a sezonului în cinema, ”The Disaster Artist” se alege cu unul din Globurile de Aur 2018 (James Franco pentru cel mai bun actor într-un film comedie sau musical) și îl acoperă indirect – dar oficial – de glorie pe Tommy Wiseau, după cincisprezece ani de dizgrație și suplicii. Și pentru că nu ai cum să savurezi pe deplin ”The Disaster Artist” fără să fi văzut mai întâi ”The Room”, sfatul meu este să începi cu acesta din urmă. 

Cât de prost este, așadar, cel mai prost film din istorie?

Avem un tânăr bancher, pe Johnny, un personaj caraghios și excentric, de o candoare și stupizenie care te vor duce imediat cu gândul la Florence Foster Jenkins, pe care iubita Lisa îl înșală cu cel mai bun prieten, Mark, și care, trădat și devastat, se sinucide monologând shakespearian, trăgându-și un glonț în gură.

Eu aș zice că e cel mai bun film prost pe care l-am văzut vreodată, într-adevăr un film-cult despre cum nu se face un film, un clasic al filmelor proaste și care, în mod bizar, a fost acceptat cu o înduioșătoare bunăvoință de public și de critici și a lăsat în urmă replici care au făcut istorie, cum e celebra ”You’re Tearing Me Apart, Lisa!”. Faptul că e jucat atât de grotesc și că e plin de cadre stupide ori dialoguri mai proaste decât un film porno te vor face să te întrebi dacă nu care cumva totul a fost aranjat deliberat și dacă… nu cumva te afli în fața unei parodii? 

După cum vei vedea ulterior în ”The Disaster Artist”, răspunsul este categoric negativ. ”The Room” nu a fost deloc o parodie, ci într-adevăr, a fost chiar atât de prost pe cât ai văzut. Cu origine etnică și vârstă incerte, plin de bani, excentric și ambițios, însă de o idioțenie monumentală, Tommy Wiseau se visează  actor tragedian și îl adoră pe Shakespeare. Complet lipsit de talent, joacă grotesc, neadecvat și strident și, respins de studiouri și producători, decide să își facă propriul film, să îl regizeze, să scrie singur scenariul și să fie protagonistul totodată. 

Din vanitate și ipocrită filantropie, îl cooptează în acest proiect și pe Greg (interpretul lui Mark, prietenul infidel  din ”The Room”) pe care îl va manipula,  îl va teroriza și îl va șantaja emoțional cu fiecare ocazie. Tiran și nesuferit, filmează după bunul plac; echipa nu îndrăznește să aibă obiecții nici în fața lipsei crase de talent a ”omului cu banii”, nici în fața mojiciei și nemerniciei lui. Filmarea este dusă la bun sfârșit, bugetul este epuizat și în seara premierei se va găsi în fața unei săli pline de oameni veseli și amuzați care nu îi vor huidui producția caraghioasă – așa cum el însuși se aștepta – ci, dimpotrivă, îl vor acoperi, generoși, de aplauze și ovații și, amuzați de genialitatea stupizeniei întregului film, îl vor băga irevocabil în istorie.

Așadar, printr-o ironie adorabilă a sorții, ”The Room” devine mai cunoscut și mai vizionat acum ca oricând (personal, mizez pe o creștere considerabilă a notei lui pe IMDb), iar Tommy Wiseau, cu Globul de Aur în mână, alături de James Franco, își vede visul împlinit, chiar dacă nu așa cum plănuise inițial. Până la urmă, nici Bela Lugosi nu a luat vreodată un Oscar pentru ”Dracula”, dar l-a luat Martin Landau, jucându-l pe Bela Lugosi in ”Ed Wood”, nu-i așa?

Capace

Probabil că nu vă vine să credeți, dar „Capace” este titlul unui film regizat de Sorin Marin. Regizat, vorba vine, pentru că aflu de pe internet, că Sorin Marin este… inginer.

c3Asta nu-nseamnă că n-ar fi putut regiza un film, dacă are talent și cunoștințe, cinematografice, desigur, nu printre cineaști, dar să aibă ce regiza, adică un scenariu.

Or, textul folosit a fost scris tot de el. Și tot n-ar fi o problemă, dar a fost aprobat și, firește, finanțat de CNC. Și-atunci mă-ntreb, ce punctaj a avut ca regizor, dacă e inginer!? Cum de a aprobat CNC un astfel de scenariu, când altele sunt respinse ani la rând, iar când ajung filme, sunt filme ca lumea! Ca să nu vă mai pierdeți timpul căutând, vă spun ce am găsit eu:

Sorin Marin are vreo 59 de ani și a fondat Festivalul Internațional de Film Independent ANONIMUL, care se desfășoară în Delta Dunării, la Sfântu Gheorghe.

Și ce și-a zis el, văzând atâtea filme proaste, de ce să nu facă și el unul?! Nu pe banii lui, desigur! Și l-a făcut (praf)! Dar să trecem la obiect, adică la subiect. Și-mi pun problema „ce a vrut să spună” autorul? Că regizor nu e! Păi scrie în sinopsis: povestea unui bărbat bogat și puternic, dar singur (interpretat de Vlad Ivanov), care își conduce afacerile cu autoritate și fără scrupule.

c1N-ar fi rău, numai că în film nu se vede câtuși de puțin că e bogat și puternic, nu rezultă de ce e singur, iar conducerea autoritară se rezumă la tonul categoric față de partenerii lui, nu față de concurență, și lipsa de scrupule nu depășește limbajul trivial: suntem cu chiloții în vine și p…la sculată! Ivanov n-a zis-o cu puncte-puncte!

Nu aflăm nimic despre afacerile sale, doar de niște speculații la bursă, și asta pe vorbe, nu pe imagini, subiect fabulos în multe filme străine, dar penibil în economia noastră de piață și filmul lui Sorin Marin, „Capace”. Mai ales că, oricâtă imaginație ai avea, o asociere între jocul cu capace de bere al unor puști de cartier, cu „jocul” la bursă nu poate fi decât penibilă. Mai ales că nu există elemente în secvențele cu puști care să localizeze acțiunea în timp, cu vreo 30 de ani în urmă.

Recunoașterea „personajelor” este de-a dreptul imposibilă, nici măcar după nume, și nici după „vocabular”, deși un puști îi spune altuia: ești un labagiu, un mare labagiu! Așa că nici nu se pune problema recunoașterii personajelor după „trăsăturile de caracter”, câtă vreme „intriga”, atât în trecut cât și în prezent, este sub nivelul pueril, ca și imaginea filmului, încadratura ș.a.m.d.

Ideea este că băieții au crescut, unul dintre ei ajungând mare medic. Atât de mare, că numai după EKG stabilește că fostul său coleg de gașcă are nevoie de un transplant de inimă și unul de ficat, eventual cu schimbarea cuzineților. Nici măcar coronarografie nu i-a făcut, să vadă și spectatorul ce e aia! Astfel, îl trimite pe Ivanov în deltă, să bea și să fumeze liniștit acolo, să nu se mai streseze cărând pietre de moară la bursă. În acest timp, moartea să-l caute derutată la domiciliul stabil din București!

Dar Ivanov, n-am reținut numele personajului, trece mai întâi pe la rude și cunoștințe, pentru orice eventualitate. Astfel, ajunge la bătrâna sa mamă. Aici, Sorin Marin pune placa, mai nou, DVD-ul cu reproșuri din partea bătrânei, respectiv clișeul clasic. Pe canapea era o pisică albă cu pete negre. De fapt, motan, care se apropie  prietenoasă(os) de Ivanov pentru a fi alintată(tat). Aici, cu puțin bun-simț cinematografic, nu cine știe ce finețuri, pisica trebuia să sară pe pereți la venirea străinului, că doar nu-l mai văzuse de când era de-o palmă. Pisica, nu Ivanov!

Tot în acest context, după 5 ani, o vizitează pe o duduie la un spital. Acolo lucra! Am crezut că-i e fiică, dar mai târziu avea să spună că n-a fost însurat, iar toți copii lui au fost… avortați. Putea fi o iubită, dar aceasta avea o fetiță și un bărbat. Mai rămâne să-i fi fost soră, dar nu e sigur! Sorin Marin reușește să coboare sub acest nivel de exprimare când e vorba de ilustrarea simptomelor gravei boli a personajului său. Astfel, Ivanov gâfâie și transpiră în baie, în fața oglinzii, dezbrăcat. Ba chiar cade în cap. Cameramanul nu prinde momentul, iar cascador n-a avut, așa că-l arată pe Ivanov direct pe gresie, în fundul gol.

Dacă ar fi fost fundul lui Schwarzenegger în tinerețe, mai mergea, dar așa, momentul nu mărește dramatismul, nu stârnește hazul, ci doar frizează penibilul. După o astfel de căzătură, rezultatul nu poate fi doar un simplu plasture pe frunte. De regulă, hematomul format coboară lent și învinețește tot ochiul. Dar ar fi fost necesar un machiaj mai complicat!

Chiar dacă Sorin Marin n-a trecut pe la școala de film, ar fi trebuit măcar să vadă filmele prezentate în festivalurile organizate de el, sau măcar să fi fost ca spectator în cinematografe. Ar fi observat că, dacă într-un ghiveci pui morcovi și ceapă, poți pune și fasole verde, dar nu poți pune ananas! Într-un film, toate cele se leagă organic. Nu plouă, decât dacă vrea scenaristul/regizorul. O pisică nu traversează strada, decât cu acordul acestora. Dacă personajul se îmbolnăvește de inimă, trebuie s-o facă cu un rost. Dacă merge în deltă să întâlnească  oameni simpli și obiceiuri străvechi, cum scrie în sinopsis, acestea/aceștia trebuie să fie cu dedicație.

Subtilă, cât mai subtilă, dar să fie! Obiceiul ca oamenii… simpli să bată în tigăi, cratițe și oale pe ulițe, eventual în… capace de oale, nu e elocvent, chiar dacă e străvechi! Și, totuși, nu pot spune că-i cel mai prost film românesc. Am o listă foarte lungă…

*guest-post by Doni Mirodoni

 

 

Revolta lui Atlas III: Cine este John Galt?

Dacă prima parte din Atlas Shrugged (2011) își recupera cu greu investiția, obținând un scor de 5,8 pe Imdb, cea de a doua parte a trilogiei, The Strike (2012) în regia lui John Putch coboară standardele până la 5,5 puncte și un eșec financiar de proporții, nereturnând decât o treime din bugetul de 10 milioane USD investit în producția sa. Vorbim totuși de un film despre economia capitalistă, nu?

Ce poate determina o asemenea perseverență, și cine e veriga de legătură? John Aglialoro, co-scenarist al primei părți, revine ca producător în cea de a doua. Companiile producătoare sunt Atlas 2 Production (înființată în acest scop) și Cinema Vehicle Services (o firmă cu activitate anterioară). Biografia excentricului personaj aduce câteva lămuriri: primar al unui cătun (borough) cu 5 locuitori din New Jersey, jucător entuziast de pocker (a câștigat campionatul USA în 2004), aflat în topul celor mai bogați 25 executivi în 2007, John Aglialoro și-a riscat banii pentru realizarea filmului cu al cărui misterios personaj John Galt probabil că voia să se identifice.

Din păcate, echipa filmului se schimbă iar, rolul lui Dagny fiind jucat de subțirica Laura Regan, în încercarea de a recupera avansul pierdut de Samantha Mathis în cea de a doua parte. Dacă la Revolta lui Atlas din 2011 aproape că mă revoltase scorul prea mic de pe Imdb, la The Strike (2012) chiar nu am mai am mai avut ce să zic. Jumătate din film a trebuit să mă obișnuiesc cu personajele: cine este cine? încerci să faci legăturile, fără să te mai poți concentra pe întrebarea cheie: cine este John Galt? Noroc cu finalul care-l livrează pe tavă, cu mâna întinsă (invizibil fiindu-i doar chipul), pe acest alter-ego intelectual al autoarei, gata s-o salveze pe cealaltă întruchipare a sa (domnița luptătoare) din avionul prăbușit.

Atlas avion

Cea de-a treia parte începe cu un pre-quel al naratorului, care se întoarce la compania Motors Century și la legenda lui John Galt, care ia naștere într-o sală din sediul unui viitor falanster pe al cărui perete tronează: ALL FOR ONE. Omul își aruncă șapca și decide: voi închide motorul lumii, spre a spori misterul unei scene prea puțin plauzibile în industrie (ideile falansterului și-au găsit aplicabilitatea în organizarea micilor ferme în instituții de tip cooperatist).

Mai departe, continuă naratorul din off, lumea să prăbușește în liniște, fără a se întrezări vreo speranță… singura legătură cu episoadele anterioare din serie fiind disparițiile misterioase ale indivizilor mai capabili, pe care iarăși, la fel ca și la începutul seriei precedente, ne străduim să-i împerechem cu interpreții anteriori: cine este cine? În finalul narațiunii introductive, aflăm deja cine este (sau a fost) John Galt: un inginer laborant. Așa că de la generic încolo, filmul poate relua povestea răsuflată de la finalul seriei anterioare.

Faptul că aceste ultime două episoade ale trilogiei nu se ridică nici măcar la nivelul primei părți nu înseamnă că universul imaginat de Ayn Rand nu este unul credibil (cel puțin pentru perioada în care a fost scris romanul, adică acum 60 de ani). Probabil că personajele create de ea ar fi avut o apariție mai consistentă pe film dacă s-ar fi reușit păstrarea actorilor principali, care oricum nu erau vedete, pentru că pelicula suferă la partea artistică, tot mai inconsistentă.

În primele zece minute dăm deja de primele inadvertențe: că inginerul laborant nu a oprit motorul, ci l-a inventat, deși era absolvent de filozofie. Apoi, împreună cu restul savanților dispăruți, s-a refugiat în Atlantis, o lume ascunsă pe valea lui Mulligan, numită și Gulch (?) unde are loc o adevărată petrecere mondenă. Aici Dagny află că nimeni nu depinde de celălalt, și că Puterea încercase să-i facă să se simtă vinovați, așa că intelectualii au intrat într-o grevă… intelectuală 🙂 Citiți continuarea pe noua platformă CeFilmeVăd.eu

Atlas Shrugged II: The Strike (2012)

După o ecranizare, cum spuneam aici, mai puțin reușită la nivel artistic a primei părți din trilogia Aynei Rand, Revolta lui Atlas revine cu partea a II-a. Dacă filmul din 2011 își recupera, la limită, investiția (estimată undeva la 4 milioane USD), fapt considerat la Hollywood un semi-eșec, era de așteptat un termen ceva mai lung până la următorul din serie.

Totuși, el vine pe ecrane aproape imediat, după numai un an, încercând probabil să speculeze primul val de interes suscitat de apariția filmului. Din păcate, cu excepția scenaristului, nu rămâne nimeni din echipa inițială, ceea ce abia la sfârșitul vizionării celei de a doua părți apare ca o decizie greșită (schimbarea echipei părea chiar o idee bună după prima ecranizare). Dacă primul film din serie ridicase totuși câteva așteptări, suferind oarecum la partea artistică, cea de a doua se prăbușește totalmente în poveste, supraviețuind din fărâmiturile celebrității autoarei Ayn Rand și din orizontul de așteptare deschis.

atlasII

După un debut promițător, care face legătura cu evenimentele din prima parte, încheiată în iulie 2017 (cândva, în viitorul apropiat, transportul feroviar devine singurul accesibil…) și ne introduce rapid în poveste, focusând pe brațul protagonistei Dagny, unde recunoaștem brățara de oțel turnată de Rearden, iubitul-industriaș, reperele cinematografice sunt tot mai puține: prețul benzinei, ajuns la 10 dolari pe galon în prima parte, urcă aici la 20 și apoi la 40 de dolari galonul. Lipsesc micile detalii din prima parte (contabilul căutând de lucru, șamd).

Cu toate previziunile futuriste inserate (directiva 10-289) care amintesc de alte distopii celebre ca 1984 și Minunata lume nouă, filmul are, din păcate, prea puține elemente SF, fiind mai degrabă unul politic, culminând cu procesul intentat lui Rearden în care acesta își va susține convingerile. Ca și parte a trilogiei el își face însă datoria, continuând să acumuleze mister asupra personajului John Galt, a cărui apariție este iminentă, filmul încheindu-se cu o mână întinsă de un chip invizibil (eu sunt John Galt) și o ușă spre cea de-a treia parte și din fericire, ultima.

Filmul a rulat duminică seară pe HBO și va relua în august și septembrie, link aici. Recomand mai degrabă prima parte a trilogiei, aici.