Arhive pe categorii: filme de Oscar

filme care au primit premiul Oscar

Oscar muzical 2019

Cum despre „A Star Is Born” am mai scris, acest articol vine după știrea cum că Elton John și-a pariat casa  – mizând că Shallow (Lady Gaga și Bradley Cooper) va lua Oscarul pentru cea mai bună piesă de film. E cu semnul întrebării dacă și Lady Gaga va aduce acasă statueta pentru „Cea mai bună actriță”.

E cel mai probabil că starleta va fi devansată de către Olivia Colman (The Favourite) sau Glenn Close (The Wife), dar pentru ea este o realizare imensă până și nominalizarea, având în vedere că până acum a avut doar apariții extrem de scurte în filme de o calitate îndoielnică precum „Sin City: A Dame to Kill For”(2014) și „Machete Kills” (2013), respectiv o figurație nesemnificativă în serialul „Clanul Soprano” în 2001, la începutul carierei sale în muzică.

Pentru Lady Gaga însă„A Star Is Born” e o imensă evoluție în mod special datorită mesajului din film, o persiflare a stării jalnice în care a ajuns industria muzicală contemporană, în care valorile sunt uitate și o piesă despre fundul unui tip aduce premii Grammy cu nemiluita și, nu în ultimul rând, o industrie a cărei mascotă a ajuns chiar Lady Gaga. Dar „până aici!”, a zis Lady Gaga și… A Star Is Reborn!

Despre filmul nu ar fi prea multe de spus decât că se putea și mai bine. Montajul e puțin haotic, scenele sunt tăiate brusc (de parcă de acest lucru s-a ocupat cineva obișnuit cu videoclipuri), prima jumătate – cum spuneam – te face să adormi, iar pe a doua jumătate a filmului o salvează doar mesajul care scuipă obscen înspre industria muzicală. Elegant, cât de cât.

Actuala adaptare a fost plănuită timp de 16 ani, dar nu Lady Gaga și Cooper au fost în atenția producătorilor de la bun început – reia filmul castingului Special Arad.

„A Star Is Born” cu Lady Gaga și Bradley Cooper este, de fapt, al treilea remake după originalul din 1937, cu actrița Janet Gaynor și actorul Fredric March, cu o mică-mare diferență: în primul film nu a fost vorba de un cuplu de muzicieni, ci un actor aflat la apusul carierei și o tânără aspirantă la Hollywood. Celelalte două variante i-au avut în rol principal pe Judy Garland și James Mason (în 1954), respectiv Barbra Streisand și Kris Kristofferson (în 1976) și, de atunci, povestea s-a concentrat asupra muzicii.

Mai târziu, am fost cât pe ce să avem un „A Star Is Born” cu Will Smith și Jennifer Lopez, la un moment dat rolul feminin fiind oferit și cântăreței Alicia Keys. Producătorii s-au gândit ulterior la Beyoncé și Rihanna, iar regizorul Clint Eastwood chiar a convins-o pe Beyoncé. Pentru rolul masculin au fost luați în considerare Russel Crowe, Robert Downey Jr., Jon Hamm și chiar Eddie Murphy și Leonardo DiCaprio.

Eastwood a vrut să-l coopteze și pe Johnny Depp, dar pentru un rol secundar. După ce DiCaprio a refuzat rolul, conform zvonurilor, s-a arătat interesat Christian Bale, în schimb, Eastwood a vrut să-l coopteze mai bine pe Tom Cruise, ori pe… Eminem! Proiectul s-a amânat după ce Beyoncé a anunțat că e însărcinată exact când se fixase data pentru începerea filmărilor.

În 2016, Warner Bros. l-a contactat pe Bradley Cooper pentru regia și rolul principal în noul „A Star Is Born”. A fost contactată din nou Beyoncé (care nu a mai fost interesată), dar au fost luate în considerare și vedetele pop Selena Gomez, Demi Lovato, Kesha și Janelle Monáe. Însă tocmai atunci s-a nimerit ca Lady Gaga să câștige un Glob de Aur pentru „American Horror Story: Hotel”, la categoria „Cea mai bună actriță într-o miniserie de televiziune”, și… voilà!

Reclame

2018 My Best Of… filme

2018 a fost un an foarte bogat pentru mine din punct de vedere cinefil. Netflix și Hbogo să trăiască!  Motivația mai puțin plăcută (un concediu medical neprevăzut) a făcut să pot ajunge la un număr de peste 600 de titluri urmărite. De unde știu? Una din listele pe care mi le-am făcut în contul pe imdb e numită ”2018” și am trecut acolo tot ce am văzut anul trecut. Iar câteodată, din exces de zel, am adăugat inclusiv episoadele separate din serialul la care eram (dar nu e asta regula). Câteva precizări:

Pentru că am multe seriale ”in progress”, nu am pus pe listă decât pe cele la care sunt la zi cu vizionarea sau terminate (nu se mai filmează nimic). Excepție fac cele care pentru mine sunt ”comfort food” și le-aș putea vedea a zilioana oară fără să mă plictisesc și să mă bucur de toate poantele, cum sunt de exemplu Friends sau That 70’s Show.

Stand up: deși mă uit foarte mult la așa ceva, nu am inclus nici un spectacol/serial/show de stand-up, pentru că răspunsul la umor e emoțional și degeaba zic despre un special că e bine lucrat, cu timing de excepție, glume originale și foarte reușite. Dacă o glumă nu te prinde, poți să ai toată bunăvoința din lume, să o auzi explicată/repetată, nu prea ai ce face. O știu pe pielea mea.

Documentare/reality show-uri: domenii relativ proaspete pentru mine, nu am acumulat suficientă expertiză pentru recomandări. Acestea fiind zise, sunt fan înfocat RuPaul Drag’s Race și pot discuta pe larg sezoanele care sunt pe netflix cu oricine e interesat J

Data apariției/distribuției: în afară de fix 2 titluri, absolut toate celelalte din lista asta sunt filme pe care eu le-am văzut în 2018. Nu apărute, nu distribuite (neapărat). Singurul impact al anului la tot ce menționez în articol e data vizionării de către mine.

Anti-recomandări: din-astea am prea multe, de la episoade pilot la care am cedat nervos după maxim 10 minute sau clarificarea intrigii, până la filme pe care nu am reușit să le termin din varii motive. Ain’t nobody got time for that. Și acum să încep cu datul cu părerea, astăzi în categoria filme.

SMS fur Dich (2016)

O tânără femeie are greutăți în a-și găsi un nou echilibru după moartea logodnicului ei și, încercând să depășească mai lin situația în care comunicarea directă cu el s-a tăiat brusc, continuă să trimită sms-uri pe numărul lui. Evident că noul posesor, chiar dacă nu e disponibil pentru o relație, este bărbatul perfect pentru ea, și fără să o știe nici unul se intersectează prin oraș, în activitățile zilnice. Film german, cumva anti-romantic dar perfect nuanțat pentru soluția destul de puțin probabilă pe care o dau la problemă.

Table 19 (2017)

Anna Kendrick joacă iar pe zăpăcita amuzantă, invitată la nunta surorii fostului prieten, o amică din copilărie. Exilați la ultima masă, cea la care adunătura de invitați e random și exprimă apropierea (sau lipsa de, mai degrabă) față de miri, nuntașii totuși stabilesc conexiuni autentice și încearcă să îmbunătățească până și infim viețile proprii și implicit ale celorlalți. Ce mi-a plăcut cel mai mult la Table 19 e că absolut la tot pasul mă așteptam să-l expediez ca pe un film ușurel, clișeic (”I knew it!”) dar momentul ăla nu a mai venit. Interesul meu a fost treaz până la sfârșit, neajutat de dramatisme ieftine.

The Meddler

Văduvia și vârsta a treia nu sunt niciodată o combinație bună, deși frecventă. Susan Sarandon și Rose Byrne joacă o mamă-fiică angrenate într-o dinamică mult prea cunoscută, probabil de majoritatea din noi. Din nou, fără să fie inovator, sau revoluționar, filmul arată cum o femeie puternică poate deveni ”prea mult” în viața celor apropiați, dar să reușească să deschidă noi perspective pentru alții, încercând să facă să fie bine pentru toți cei din jur, poate-poate s-or vindeca rănile interioare.

Aquaman (2018)

Încerc din răsputeri să articulez suficiente cuvinte care să-mi exprime părerea despre filmul Aquaman (drooling aside). E făcut clar după un cumul de matrițe destinate să scoată banu’ din buzunar; adică am simțit influențe din Star Wars (pe ici, pe colo), Tron(-ul ăla nou), orice film de acțiune + super-eroi, Avatar (? …maybe, will confirm after rewatching if needed). Dincolo de cârcoteli, mi-a plăcut mult. Aquaman e indubitabil mai cool decât versiunile lui luate atât de mult la mișto până la Momoa, iar vizualul din filmul are momente spectaculoase. E un pic prea mult CGI câteodată, dar în combinație cu mișcările camerelor ca la jocuri, bătăile la tot pasul și ștrengăreala lui Khal Drogo m-au făcut să trec peste niște clișee. Și-mi tot alegeam mental costumul pe care l-aș folosi pentru Comic-Con/Cosplay. Deci da, mi-a plăcut, l-aș revedea și mâine, anyone joining me?

Bohemian Rhapsody (2018)

Nu e un biopic standard pentru Freddie. Nu e film ”istoric”, nici documentar. E o scrisoare de dragoste către Queen și muzica lor, afecțiunea pe care au avut-o, o au și sper din tot sufletul să o mai aibă generații întregi față de oamenii ăia. La vizionarea numărul doi (prima a mers ca un fast food cantant, pe a doua am savurat-o mai bine) am prins și detalii oh, atât de fine și de bine plasate despre personaje.

Puteți citi și singuri cine ce a zis despre film (membrii, sora lui Freddie, criticul ăla, celălalt…). Pentru mine un film inimos, cald, care m-a propulsat instant în play-on-repeat ”A Night at the Opera”, albumul ascultat din copilărie pe benzile de magnetofon ale lu’ tata și la care știu toate versurile, toate riff-urile, succesiunile de melodii, you name it.

Filmul ăsta mi-a despachetat ”We are the champions” de toată repulsia acumulată de supra-abuzarea melodiei la orice flecușteț sportiv de mă zbârleam de la primele acorduri. Iar Rami Malek e la fel de ”cu nerv” ca Freddie, chiar dacă și-a păstrat culoarea naturală la iriși pentru rol (înțeleg că au fost voci nemulțumite de detaliu) sau câteodată ai impresia că dinții au rol separat în film. Nu știu dacă e de Oscar, că depinde cu ce e comparat. Dar sigur judecata asta e direct proporțională cu numărul crescând de vizionări.

Seriale și animații în zilele următoare.

A Star is (re)Born

A Star is Born e un musical atât pentru iubitorii, cât și pentru adversarii genului. Premizele poveștii sunt clare de la început, dar bine valorificate. Lady Gaga își construiește pe ecran o prezență mai caldă decât în videoclipurile care au consacrat-o și mai că se reinventează sau își relansează cariera.

Asta pentru că până și melomani care nu erau până acum fani ai ei îi admiră noul stil din piesele de pe coloana sonoră. Păcat că după Shallow nu mai pupăm vreun duet – ăla e momentul de maxim al filmului, care mai prinde pe coloana sonoră doar încă trei piese bune, toate solo: Always Remember Us This Way și Look What I Found ale Ladyei Gaga – și Maybe It’s Time, o piesă clasică pe versurile  celor de la Black Eyes, care face credibil și personajul jucat de Bradley Cooper (pentru că despre Ally știm și auzim că știe muzică).

Oricum e mare lucru și atât – o piesă bună și alte trei cinstite, ce rol are muzica aici e și că nu uzează povestirea – surprinde însă faptul că un actor care se lansează în muzică doar cu ocazia acestui film (în care joacă și pe care-l și regizează) le dă clasă multor muzicieni actuali. La fel și talentul actoricesc al artistei Lady Gaga, neașteptat de bună în rol, și chiar credibilă, până la piesa din final unde, cu toate lacrimile, emoția se diluează puțin.

Chiar dacă pare abrupt, sfârșitul validează personajul Jackson Maine, care iese mai bine decât Ally (și normal, fiind pe terenul lui) din acest film. A Star is Born sigur va lua cel puțin un Oscar ,pentru muzică originală sau coloana sonoră, poate și altele. Meritul acestui remake este că, pe lângă pledoaria pentru autenticitate, reușește să surprindă două aspecte esențiale din lumea artiștilor, care par să se contrazică ușor, dar de fapt se completează:

Primul, că oricât ai fi de talentat, nu e suficient ca să și performezi, contează cum pui asta în valoare – au protagoniștii o discuție într-un bar, pe la început.  Apoi, că mediul artistic este cel care te crește mare și te poate ajuta sau nu să reziști acolo sus, iar filmul e oarecum și o recunoaștere a celor din jurul unui artist – precum fratele impresar, Bobby (excelent supporting role făcut de Sam Eliot) sau soțul, cu ale cărui încurajări își începe Ally (alias-ul artistei Lady Gaga) cariera.

Care Lady Gaga nu e la prima apariţie pe ecran: a mai jucat în Machete Kills şi Sin City: A Dame to Kill For, și episodic în serialul de televiziune American Horror Story: Hotel iar partitura i-a adus un Glob de Aur. Miza filmului, pe lângă temă și mesajele amintite, e  omagierea musicalului clasic Hollywoodian. Dar în 2017, La La Land – un musical cu aceeași rețetă – pierdea titlul de cel mai bun film în defavoarea Moonlight. Poate acum?

Mefisto

,, Mefisto” ( 1981 ) a fost  un film de mare succes  la vremea lansării, constituind și pentru actorul  Klaus Maria Brandauer o trambulină în lansarea carierei sale. Dar nu a mai primit partituri la fel de incitante și a căzut cumva în uitarea noilor generații de spectatori.
Filmul este o adaptare a romanului  ,,Mephisto, Roman einer Karriere”. din  1936  a  lui Klaus Mann (München, 1906. nov  18. – Cannes, 1949.  mai 21)  care s-a sinucis în 1949,  fiul cel  mare a renumitului scriitor Thomas Mann (Lübeck, 1875 6 iunie – Zürich, 1955.  12 aug.), autorul romanului ,,Doktor Faustus .” Observ că fiul a scris , probabil primul din familie, despre acest mit.  Romanul lui Klaus s-a inspirat din viața cumnatului său Gustav Gründgens  ( 1899-1963), celebru actor în timpul celui de-al III Reich  căsătorit cu Erika Mann, sora lui Klaus.

După cum spune și titlul ne-am așteptat la o prezentare metaforică a mitului german  despre pactul făcut de Dr.Faustus cu Necuratul, Mephistopheles , care , bun cunoscător al slăbiciunilor omenești (fie ele și ale unor genii) este gata oricând să-și ofere ajutorul (deloc dezinteresat) în urma unui pact ,,cinstit” .
Capodopera regizorului maghiar  *Szabó István  tratează  temele libertății de exprimare,a independenței Artei față de politic,a soartei artistului într-un regim concentraționar, a limitei care este  granița subțire care îl desparte de a deveni aservit unei ideologii, unui partid, doar pentru a nu-și pierde poziția de vedetă,  în care sunt cuprinse  mai  multe  motive  literar-artistice recurente  la tratarea acestei teme : slăbiciunile omenești, vanitatea,  sfidarea limitelor omenești, cucerirea  unor coordonate dincolo de realitate, nemurirea prin creația artistică , succes infinit și cu ,compromisuri ,, coûte que coûte ” și de-aici, bineînțeles,  victoria forțelor malefice .
Klaus Maria Brandauer redă portretul psihologic al unui actor de teatru foarte talentat, obsedat de succes în carieră, gata să facă orice compromisuri etice și politice pentru a-și satisface ego-ul . Beția succesului i se va urca la cap, încât devine vulnerabil în fața forțelor obscure (naziștilor) care în cele din urmă se vor folosi de celebritatea vedetei pentru a-și atinge scopurile propagandistice.
Sinopsis

În anii `20 Hendrik Höfgen (Klaus Maria Brandauer) este  un actor care strălucește pe firmamentul unei modeste trupe teatrale din Hamburg. Din cauza vederilor de stânga și din invidie profesională intră în conflict cu Hans Miklas (Cserhalmi György ), un coleg mai arătos și la fel de talentat, membru al Partidului Național-Socialist. Höfgen vrea să urce pe scara gloriei , își abandonează iubita care  era de culoare, pentru a se însura cu Barbara, fiica consilierului Bruckner, apoi prin relațiile socrului este angajat la Teatrul de Stat din Berlin unde,  în sfârșit , va primi rolul lui Mephisto din piesa ,,Faust”a lui Goethe . Ascensiunea în carieră e fulminantă, dar cu ce preț!  O dată  cu venirea la Putere  naziștilor el își încalcă convingerile trecute și își supune Arta noului regim.  Nu mai are nevoie de vechii prieteni, pe drumul gloriei își neagă trecutul, își trădează prietenii și încetul cu încetul se inchină puterii naziste .

Decorurile sunt foarte potrivite pentru reconstituirea istorică. Dialogurile au un caracter intelectual care determină spectatorii să reflecteze cu pesimism asupra naturii umane, asupra profesiei de artist /creator într-o țară  totalitară  (n.n. și noi câți recitatori avurăm,pentru tovaaarășa și tovarășu….) .

Filmul nostru este consacrat acestui caracter a  unui om înzestrat, incapabil să suporte trecerea în umbră, care vrea cu orice preț să fie acceptat și iubit de toată lumea. Este obsedat de dorința de a-l juca pe Mephisto . El va ajunge actorul cel mai popular din Germania anilor `30  jucând în piese …de propagandă pentru naziști !  Cel mai rău nu este că devine un bufon  pe altarul național-socialismului, ci faptul că își dă seama de disprețul cu care este înconjurat de cei care cred cu adevărat în ascensiunea nazismului și vidul de prietenie, iubire, colegi pe care îi părăsise nu demult. Ce situație ironică, dacă pe scenă este Mephisto, în afara ei este Faustul regimului totalitar.  Filmul are un scenariu dens, captivant;  Klaus Maria Brandauer creează un personaj detestabil, uneori cam cabotin, dar pe care publicul cinefil nu rezistă să nu-l compătimească!

*Szabó István este un regizor maghiar care are la activ o bogată și prețioasă carieră cinematografică . El este primul regizor maghiar câștigător al unui premiu Oscar, pentru filmul ,,Mefisto”. Cu ocazia celei de-a 17-a ediții a Festivalului Internațional de Film Transilvania,  Szabó István și  Mészáros Márta, autori de marcă ai cinematografiei maghiare, vor fi distinși cu Premiul pentru întreaga carieră .  Celor doi invitați de onoare de la TIFF 2018 li se alătură o delegație impresionantă de regizori veniți la Cluj-Napoca să-și prezinte cele mai noi producții în cadrul tradiționalei Zile Maghiare. 

Spicuiri din filmografia lui Szabó István

1963 : Tu(Te)
1965 : Vârsta iluziilor (Álmodozások kora)
1966 : Tatăl (Apa)
1970 : Un film de dragoste (Szerelmesfilm)
1973 : Strada Pompierilor,nr.25 (Tűzoltó utca 25.)
1977 : Povestiri din Budapesta (Budapesti mesék)
1980 : Încredere
1980 : Pasărea verde(Der grüne Vogel)
1981 : Mephisto
1985 : Colonelul Redl (Oberst Redl)
1988 : Hanussen (Hanussen)
1991 : Seducția lui Venus (Meeting Venus)
1992 : Scumpă Emma (Édes Emma, drága Böbe-vázlatok, aktok)
1999 : Sunshine
2001 : Taking sides, cazul Furtwängler (Taking sides)
2002 : Ten Minutes Older
2004 : Adorabila Julia
2006 : Rudenii
2012 : Ușa

Premii mai importante

1980 : Încredere -Silver Bear for Best Director 

1982 : Mephisto-Oscar, la Academy Award for Best Foreign Language Film 

1999: Sunshine- European Film Award for Best Screenwriter 

„Despre trup și suflet” – On Body and Soul, 2017

Nu-mi pot imagina că filmul Despre trup și suflet ar putea lăsa nepăsători cinefilii, fiind edificat cu multă acuratețe, sensibilitate aparte și frumusețe onirică: o fabulă, un poem, o simfonie.

Despre trup și suflet (Testről és lélekről) al regizoarei Enyedi Ildikó este încă un film maghiar realizat în 2017, după ,,Măcelarul, curva și chiorul ” a lui János Szász, care are locația principală într-un abator, acesta devenind o metaforă despre societatea de consum, în care viața angajaților decurge repetitiv și automat la fel ca sacrificarea cu sânge rece a vitelor.

În acest mediu închis între pereți, răsăritul soarelui dătător de viață este o gură de  prospețime, de energie și visare când cine poate își încarcă bateriile stând în fața ferestrelor. Este un film imprevizibil, cu o intrigă târzie care apare după … tatonarea terenului atât pentru spectator cât și pentru protagoniști: o poveste de iubire care se înfiripă la început în vis (da, subconștientul nostru, se pare, știe adevărul mai bine decât rațiunea Emoji). Bazat pe contraste – viață/moarte, vis/realitate, sublim/grotesc & horror- filmul șochează la început, ca mai apoi să se echilibreze  ,,naturalia non turpia” și viața, iubirea, trebuie apreciate.

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Primele scene din film în care un cerb și o căprioară străbat o pădure  înghețată căutându-se reciproc, apropiindu-se și  îndepărtându-se unul de celălalt sunt de o frumusețe austeră. Mai apoi, scenele de un naturalism cutremurător, chiar dacă estetizat / transfigurat vizual, sunt firul roșu care face diferența între viață și moarte.

Protagoniștii sunt Endre, directorul  comercial  al  abatorului , un holtei  tomnatic , cu un braț paralizat, care trăiește singuratic cu tabieturi adânc  înrădăcinate și Maria, noul inspector al calității, o femeie tânără pe care Endre a angajat-o de curând deși nu prea a găsit-o agreabilă prin răspunsurile seci pe care i le-a oferit la interviu. Un incident intern (cineva a furat din afrodisiacul pentru viteEmoji) îl determină pe Endre să aducă un psiholog care să testeze angajații și află cu stupoare că Maria are în fiecare noapte un vis identic cu al lui, fapt care o intrigă pe doamna psiholog care crede că cei doi se țin de glume. După un scenariu original al aceleiași Enyedi Ildikó, filmul este  preocupat să exploreze, dintr-un punct de vedere neașteptat, modul cum doi oameni se pot apropia unul de celălalt, pentru că și cei mai introvertiți oameni, sau tocmai de aceea, pot fi „o mină de aur,” bogată în… sentimente, doar că trebuie „săpat” mai adânc și prevenitor. Endre și Maria trăiesc ținând la distanță „anturajul” și nu sunt pregătiți să lase pe cineva să le deranjeze  confortul și intimitatea.

Interpretarea  actoricească este remarcabilă: Maria, fragilă și vulnerabilă în aparentă, are o inocență (se joaca cu  păpuși ) și o corectitudine principială care constituie „fortăreața” ei. Jocul nuanțat în tușe fine al interpretei Alexandra Borbély  se îngemănează cu al interpretului lui  Endre  (actorul Géza Morcsányi).  Endre  devine tot mai timid pe măsură ce își dă seama că Maria trebuie abordată cu totul altfel decât  era el obișnuit când fusese mai tânăr. Suferă  Maria  de un fel de *alexitimie? Scenarista afirmă că este vorba de o formă de autism. Eu mă gândesc că Maria are un comportament mai degrabă alexitimic.

*Alexitimie  înseamnă ad litteram ,,lipsa cuvintelor pentru emotii”. Alexitimia este o tulburare psihologică caracterizată prin inabilitatea de a identifica și de a descrie verbal emoțiile și sentimentele pe care le resimte o persoană  pentru că nu le conștientizează, nu poate să identifice, să înțeleagă și să descrie ceea ce simte.

Mulți știm din experiență că  un vis  comun ne apropie, iar visele diferite,  dacă sunt prost,, gestionate”,  ne îndepărtează.  În acest film visul identic care ar trebui să-l apropie pe Endre de Maria, nu face, la început,  decât să-i îndepărteze: antipatie, complexe de inferioritate, teamă de ridicol,  insensibilitate emoțională, obstacolele din suflet sau din minte? Oricum, piedicile sunt de natură intimă. Un vis atât de delicat îi transformă peste zi în doi ghețari!

Interesantă perspectiva în care visul comun, idealul,  este o apropiere delicată și firească între două ființe, dar abordarea reală e ca… distanța dintre teorie și practică.  Fabula, laitmotivul  pașilor în iubire, sunt întruchipate de un cerb și o căprioară și ne conduc la morala: depinde de noi să ne învingem zonele crepusculare. 

Mi-a plăcut inocența care se manifestă prin apropieri foarte precaute din motive care-i privesc pe amândoi; să nu fie răniți, să nu rănească? Dialogurile din film chiar și între personaje secundare au specificul lor, umorul fin dar și ridicolul, oricum ne ajută să pricepem repede cum stau lucrurile Emoji