Arhive pe categorii: filme americane

narațiuni pe stil hollywoodian

Good Kids

Vara de după (absolvirea liceului) este titlul sub care a rulat acest film la noi, pe canalul de filme al Digi. În regia unui tânăr american (Chris McCoy), această comedie pentru adolescenți are toate ingredientele genului. Când ești tânăr ești cam prost, atâta doar că nu știi asta și vrei să te dai mare cu tot ce faci, iar ceilalți din jurul tău, majoritatea de aceeași vârstă, sunt gata să te admire.

Lumea adolescenților are regulile ei aparte, cele mai multe făcute chiar de tinerii care vor să fie diferiți, să iasă în evidență, dar asta nu le iese întotdeauna. Eroii acestui film sunt patru tocilari care s-au ținut doar departe de ceilalți, fără a fi tocmai tipologii de tocilari. Așa cum sugerează titlul, este o comedie cu copii cuminți, care n-au făcut altceva decât să învețe, să își vadă de școală, pentru a fi siguri că vor putea merge la facultate într-un alt oraș.

Aproape de finalul verii, ei își dau brusc seama că au pierdut o mulțime de experiențe specifice vârstei, în timp ce erau mult prea cuminți. Cei patru hotărăsc să se reinventeze în timp record odată cu primii turiști sosiți în orașul lor și să recupereze timpul pierdut acceptând să meargă pentru prima dată în viața lor la petreceri. Ies bine din toate aventurile care decurg din „acceptarea” asta (fiindcă spun „da” la orice) ba chiar plusează la final, împrietenindu-se cu polițiști, cucerind tot ce mișcă și ieșind victorioși din scenă.

Un fel de American Pie ceva mai amuzant, cu poate reușite, umor de situație. În orice caz, un film mai puțin artistic dar potrivit pentru teen-ageri, cu exagerările de rigoare, desigur – plus că e făcut de un regizor încă tânăr care-și mai amintește cum stă treaba cu adolescența. Un film ușurel, numai bun pentru săptămâna de vacanță școlară.

Anunțuri

Orbirea

Regizat de Michael Mailer după o poveste de Diane Fisher și adaptată de John Buffalo Mailer, cu Alec BaldwinDemi Moore și Dylan McDermott, Orbirea este o melodramă cu un scenariu previzibil și final plin de romantism. Actorii sunt cam penibili, cu excepția lui Alec Baldwin, singurul cât de cât credibil în acest melting-pot, tot prea melodramatic și el. Asta pentru că oricât ar încerca, nu-i iese decât o imitație nereușită a lui Robert de Niro în Parfum de femeie, pentru că oricât ar diferi datele problemei, tot cam acolo bate: acest Blind (2017) urmărește povestea unui scriitor orb care își redescoperă pofta de viață atunci când dă de (big surprise!) o nouă iubire.

Bill Oakland este un romancier faimos (de ce, nu prea reiese) care rămâne orb după un accident de mașină în care i-a murit soția de care tocmai se pregătea să divorțeze. Cam la asta se rezumă filmul: bogăție, faimă, șamd. Fără aceste ingrediente ar fi absolut nedigerabil. Așa… consumăm HBOuă ca să stingem apoi televizorul cu gândul că și bogații plâng, nu-i așa? Dar mai tare plâng eu pentru timpul pierdut cu el, fiindcă Orbirea” asta este genul de „film-țeapă”: cu actori buni, subiect ok, adică rețeta perfectă încât PARE bun – doar rezultatul e un fiasco total.

Dacă vreți să vedeți opusul, adică un film care PARE prost dar e suprinzător de reușit în mai toate scenele sale (la mine cam ăsta e criteriul după care aleg un film HBO: pornesc TV-ul random, și dacă mă prinde vreunul din filmele de pe tzâșpele canale de film, îl pornesc de la început de pe hboGO), vă recomand The Wizard of Lies, antidotul perfect la The Big Short și partener de nădejde pentru Margin Call. Mai ales că, vorba lui Costi Mărculescu:

Spală căcănăria cool, fancy, sexy și glorificantă pe care The Wolf of Wall Street a pus-o peste hoția bancherilor din Inperiul retard al Americii.

Tinerețe fără tinerețe

Discutam aseară cu cineva despre cum văd filmul bărbații, comparativ cu femeile. Greșeala noastră e că ținem neapărat să ne identificăm cu unul din personaje, în vreme ce a lor, poate din dorința de a fi obiective, este că povestesc tot filmul, adică scriu despre el mai mereu cu spoilere. La întrebarea de unde nevoia asta de identificare – la noi, presupun că e vorba de un cârlig cu care să ne agățăm de film.

Sigur că atunci când vine vorba de Mircea Eliade și de proza lui fantastică, n-ar mai trebui să fie nevoie de cârlige. Tinerețe fără tinerețe este un film regizat de Francis Ford Coppola, bazat pe proza fantastică omonimă scrisă de Eliade. Regizorul american s-a mirat că n-aveam încă nicio ecranizare după marele nostru compatriot, așa că a bifat-o el pentru noi. Și nu oricum, ci cu Tim Roth, Bruno Ganz, Matt Damon, Marcel Iureș, Ana Ularu, Florin Piersic Jr. și Ana Maria Lara +… un lung șir de 40 de foarte buni actori români.

y2

Dintre aceștia se remarcă îndeosebi Marcel Iureş (care îi dă viaţă profesorului Tucci) și Alexandra Maria Lara (iubita lui Dominic). Excelentul Tim Roth, care altfel face foarte bine pe prostul în majoritatea rolurilor sale (interpretează cu mare talent ciudați și tăntălăi), devine în acest film cel mai valoros exemplar uman de pe suprafața pământului – cea cunoscută și stăpânită de Gestapo, desigur. Aici își joacă parcă mai bine propriul rol decât pe cel al profesorului Dominic Matei din Piatra Neamț, cu joben sau fără. În film apare destul de repede motivul „dublului”, iar personajul declară:

Nu pot crede în realitatea obiectivă a persoanei cu care conversez – o consider dublul meu.

Într-un fel, așa și este. Nimic nu este explicit în acest film. Coppola reia niște teme care-l interesau din tinerețe și face numeroase referințe. Apare un dr. Josef Rudolf un nume ce trimite (dincolo de personajul din film cu idei apropiate de ale lui Mengele) la Rudolf Steiner. Cu tot „serviciul” de popularizare a operei literare a marelui nostru savant pe care ni-l face, Coppola ratează, în mod surprinzător, esența nuvelei Tinerețe fără tinerețe. Există două timpuri aici, unul al discursului, altul al diegezei – al narațiunii – iar Copolla, fidel normei hollywoodiene, îl „vede” doar pe acesta.

y1Atenție SPOILER: Lovit de trăsnet în noaptea de Înviere, Dominic Matei transcende timpul profan şi se plasează într-un prezent etern, cel al Învierii lui Christos, rămânând în istorie în timpul de după moartea sa: el întinereşte şi dobândeşte o viziune asupra istoriei, una generală însă, căci se ridică deasupra timpului. Revenirea sa în prezent şi în istorie reprezintă revenirea la timpul individual, când se întoarce acasă pentru a trăi experienţa morţii sale.

Asemenea lui Făt-Frumos din Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, personajul se înalţă în eternitate şi recade în durată cu toate consecinţele sale: îmbătrânire, diminuarea memoriei, moarte. Revenit în oraşul natal după 30 de ani, în 1968, îşi regăseşte starea de dinainte de renaştere, din anul 1938 – căci pentru prietenii săi nu trecuseră decât câteva luni; întreaga experienţă nu durează decât un ciclu: de la Paşte până la Crăciun, dar acest lucru nu este valabil decât pentru istoria lui; pentru lumea anului 1968, el îmbătrâneşte brusc şi apoi moare, neştiut de nimeni.

Filmul este fragmentat, rupt în două de personajele principale: prima parte pare filmul lui Dominic, pentru ca apoi narațiunea să se focalizeze pe traseul iubitei sale în India și înapoi, și abia în final să revină iar la Dominic. Coppola a descris acest film ca „o experienţă cinematografică mai greu de digerat”, dar a precizat că „poate fi urmărit fără a intămpina nici un fel de dificultate”.

Dacă vor fi lucruri care v-au stârnit interesul sau pe care nu vi le-aţi lămurit, peste un timp poate o să le discutaţi cu prietenii dumneavoastră sau poate o să citiţi cartea. Nu e greu. E doar diferit. Probabil că celor cărora le place Rush Hour o să li se pară un pic dificil, dar, dacă eşti o persoană care are exerciţiul lecturii, il vei savura.

Regizorul american a dat şi o reţetă de vizionare nelămuriţilor: „Trebuie să-l vezi de cel puţin două ori pentru a-l descifra”.

„Despre trup și suflet” – On Body and Soul, 2017

Nu-mi pot imagina că filmul Despre trup și suflet ar putea lăsa nepăsători cinefilii, fiind edificat cu multă acuratețe, sensibilitate aparte și frumusețe onirică: o fabulă, un poem, o simfonie.

Despre trup și suflet (Testről és lélekről) al regizoarei Enyedi Ildikó este încă un film maghiar realizat în 2017, după ,,Măcelarul, curva și chiorul ” a lui János Szász, care are locația principală într-un abator, acesta devenind o metaforă despre societatea de consum, în care viața angajaților decurge repetitiv și automat la fel ca sacrificarea cu sânge rece a vitelor.

În acest mediu închis între pereți, răsăritul soarelui dătător de viață este o gură de  prospețime, de energie și visare când cine poate își încarcă bateriile stând în fața ferestrelor. Este un film imprevizibil, cu o intrigă târzie care apare după … tatonarea terenului atât pentru spectator cât și pentru protagoniști: o poveste de iubire care se înfiripă la început în vis (da, subconștientul nostru, se pare, știe adevărul mai bine decât rațiunea Emoji). Bazat pe contraste – viață/moarte, vis/realitate, sublim/grotesc & horror- filmul șochează la început, ca mai apoi să se echilibreze  ,,naturalia non turpia” și viața, iubirea, trebuie apreciate.

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Primele scene din film în care un cerb și o căprioară străbat o pădure  înghețată căutându-se reciproc, apropiindu-se și  îndepărtându-se unul de celălalt sunt de o frumusețe austeră. Mai apoi, scenele de un naturalism cutremurător, chiar dacă estetizat / transfigurat vizual, sunt firul roșu care face diferența între viață și moarte.

Protagoniștii sunt Endre, directorul  comercial  al  abatorului , un holtei  tomnatic , cu un braț paralizat, care trăiește singuratic cu tabieturi adânc  înrădăcinate și Maria, noul inspector al calității, o femeie tânără pe care Endre a angajat-o de curând deși nu prea a găsit-o agreabilă prin răspunsurile seci pe care i le-a oferit la interviu. Un incident intern (cineva a furat din afrodisiacul pentru viteEmoji) îl determină pe Endre să aducă un psiholog care să testeze angajații și află cu stupoare că Maria are în fiecare noapte un vis identic cu al lui, fapt care o intrigă pe doamna psiholog care crede că cei doi se țin de glume. După un scenariu original al aceleiași Enyedi Ildikó, filmul este  preocupat să exploreze, dintr-un punct de vedere neașteptat, modul cum doi oameni se pot apropia unul de celălalt, pentru că și cei mai introvertiți oameni, sau tocmai de aceea, pot fi „o mină de aur,” bogată în… sentimente, doar că trebuie „săpat” mai adânc și prevenitor. Endre și Maria trăiesc ținând la distanță „anturajul” și nu sunt pregătiți să lase pe cineva să le deranjeze  confortul și intimitatea.

Interpretarea  actoricească este remarcabilă: Maria, fragilă și vulnerabilă în aparentă, are o inocență (se joaca cu  păpuși ) și o corectitudine principială care constituie „fortăreața” ei. Jocul nuanțat în tușe fine al interpretei Alexandra Borbély  se îngemănează cu al interpretului lui  Endre  (actorul Géza Morcsányi).  Endre  devine tot mai timid pe măsură ce își dă seama că Maria trebuie abordată cu totul altfel decât  era el obișnuit când fusese mai tânăr. Suferă  Maria  de un fel de *alexitimie? Scenarista afirmă că este vorba de o formă de autism. Eu mă gândesc că Maria are un comportament mai degrabă alexitimic.

*Alexitimie  înseamnă ad litteram ,,lipsa cuvintelor pentru emotii”. Alexitimia este o tulburare psihologică caracterizată prin inabilitatea de a identifica și de a descrie verbal emoțiile și sentimentele pe care le resimte o persoană  pentru că nu le conștientizează, nu poate să identifice, să înțeleagă și să descrie ceea ce simte.

Mulți știm din experiență că  un vis  comun ne apropie, iar visele diferite,  dacă sunt prost,, gestionate”,  ne îndepărtează.  În acest film visul identic care ar trebui să-l apropie pe Endre de Maria, nu face, la început,  decât să-i îndepărteze: antipatie, complexe de inferioritate, teamă de ridicol,  insensibilitate emoțională, obstacolele din suflet sau din minte? Oricum, piedicile sunt de natură intimă. Un vis atât de delicat îi transformă peste zi în doi ghețari!

Interesantă perspectiva în care visul comun, idealul,  este o apropiere delicată și firească între două ființe, dar abordarea reală e ca… distanța dintre teorie și practică.  Fabula, laitmotivul  pașilor în iubire, sunt întruchipate de un cerb și o căprioară și ne conduc la morala: depinde de noi să ne învingem zonele crepusculare. 

Mi-a plăcut inocența care se manifestă prin apropieri foarte precaute din motive care-i privesc pe amândoi; să nu fie răniți, să nu rănească? Dialogurile din film chiar și între personaje secundare au specificul lor, umorul fin dar și ridicolul, oricum ne ajută să pricepem repede cum stau lucrurile Emoji

 

Cât de prost este cel mai prost film din istorie?

Povestea making-of-ului celui mai prost film din istoria cinematografiei, The Room” (2003) și catalogat de unii drept trăznaia absolută a sezonului în cinema, ”The Disaster Artist” se alege cu unul din Globurile de Aur 2018 (James Franco pentru cel mai bun actor într-un film comedie sau musical) și îl acoperă indirect – dar oficial – de glorie pe Tommy Wiseau, după cincisprezece ani de dizgrație și suplicii. Și pentru că nu ai cum să savurezi pe deplin ”The Disaster Artist” fără să fi văzut mai întâi ”The Room”, sfatul meu este să începi cu acesta din urmă. 

Cât de prost este, așadar, cel mai prost film din istorie?

Avem un tânăr bancher, pe Johnny, un personaj caraghios și excentric, de o candoare și stupizenie care te vor duce imediat cu gândul la Florence Foster Jenkins, pe care iubita Lisa îl înșală cu cel mai bun prieten, Mark, și care, trădat și devastat, se sinucide monologând shakespearian, trăgându-și un glonț în gură.

Eu aș zice că e cel mai bun film prost pe care l-am văzut vreodată, într-adevăr un film-cult despre cum nu se face un film, un clasic al filmelor proaste și care, în mod bizar, a fost acceptat cu o înduioșătoare bunăvoință de public și de critici și a lăsat în urmă replici care au făcut istorie, cum e celebra ”You’re Tearing Me Apart, Lisa!”. Faptul că e jucat atât de grotesc și că e plin de cadre stupide ori dialoguri mai proaste decât un film porno te vor face să te întrebi dacă nu care cumva totul a fost aranjat deliberat și dacă… nu cumva te afli în fața unei parodii? 

După cum vei vedea ulterior în ”The Disaster Artist”, răspunsul este categoric negativ. ”The Room” nu a fost deloc o parodie, ci într-adevăr, a fost chiar atât de prost pe cât ai văzut. Cu origine etnică și vârstă incerte, plin de bani, excentric și ambițios, însă de o idioțenie monumentală, Tommy Wiseau se visează  actor tragedian și îl adoră pe Shakespeare. Complet lipsit de talent, joacă grotesc, neadecvat și strident și, respins de studiouri și producători, decide să își facă propriul film, să îl regizeze, să scrie singur scenariul și să fie protagonistul totodată. 

Din vanitate și ipocrită filantropie, îl cooptează în acest proiect și pe Greg (interpretul lui Mark, prietenul infidel  din ”The Room”) pe care îl va manipula,  îl va teroriza și îl va șantaja emoțional cu fiecare ocazie. Tiran și nesuferit, filmează după bunul plac; echipa nu îndrăznește să aibă obiecții nici în fața lipsei crase de talent a ”omului cu banii”, nici în fața mojiciei și nemerniciei lui. Filmarea este dusă la bun sfârșit, bugetul este epuizat și în seara premierei se va găsi în fața unei săli pline de oameni veseli și amuzați care nu îi vor huidui producția caraghioasă – așa cum el însuși se aștepta – ci, dimpotrivă, îl vor acoperi, generoși, de aplauze și ovații și, amuzați de genialitatea stupizeniei întregului film, îl vor băga irevocabil în istorie.

Așadar, printr-o ironie adorabilă a sorții, ”The Room” devine mai cunoscut și mai vizionat acum ca oricând (personal, mizez pe o creștere considerabilă a notei lui pe IMDb), iar Tommy Wiseau, cu Globul de Aur în mână, alături de James Franco, își vede visul împlinit, chiar dacă nu așa cum plănuise inițial. Până la urmă, nici Bela Lugosi nu a luat vreodată un Oscar pentru ”Dracula”, dar l-a luat Martin Landau, jucându-l pe Bela Lugosi in ”Ed Wood”, nu-i așa?