Arhive pe categorii: filme americane

narațiuni pe stil hollywoodian

Jaf cu stil (2017)

Cand Christopher Lloyd (Back To The Future) este cea mai buna parte intr-un film cu Morgan Freeman si Michael Caine este clar ca accentul nu se pune pe actorie, ci mai mult pe prezenta scenica a acestora. Iar cand trei nume ca ei decid sa faca o comedie despre oameni batrani à la The Intern sau Last Vegas asteptarile nu sunt foarte ridicate.

Dupa ce asista la un jaf armat, si in urma problemelor financiare cu bancile si taierea pensiilor de catre firma la care a lucrat o viata, Michael Caine (Joe) isi convinge vechii prieteni, Morgan Freeman (Willie) si Alan Arkin (Albert) sa dea o spargere sub pretextul ca nu au nimic de pierdut chiar daca ar fi prinsi, iar in urma unor mici ezitari acestia accepta.

Dintr-un motiv sau altul sunt un fan al filmelor cu spargeri de banci, dar nu atat de mult al comediilor, mai ales pentru ca majoritatea filmelor de gen ma dezamagesc dupa vizionare. Going in Style (Jaf cu stil) este o combinatie neinspirata intre cele doua stiluri, iar jaful reprezinta mai mult un motiv decat un scop real in cadrul scenariului. Majoritatea scenelor sunt sketch-uri cu cei trei facand glume despre batranete si avand reactii acide unul la adresa celuilalt, care surprinzator sunt amuzante in cele din urma, tot creditul fiind al actorilor, il locul carora daca ar fi fost alte nume din comedie probabil ca nu ar fi fost la fel de credibile.

Scena mea preferata ii surprinde pe cei trei „antrenandu-se” pentru marele jaf incercand sa fure dintr-un supermarket o intreaga lista de cumparaturi. Un motiv este probabil si faptul ca le da actorilor mai multa libertate sa se miste efectiv si sa iasa din monotonia de a sta jos si discuta banalitati (desi atunci cand urmaresc The Bachelorette – aur). Un element amuzant, dar putin folosit este, cum am mentionat mai devreme, Christopher Lloyd in rolul lui Milton, un batran senil cu replici atat de neasteptate si de senin livrate ca fura toate alea patru scene in care e prezent.

Momentele bune sunt prezente, dar prea putine si prea spatiate de scene de familie care nu te fac sa te atasezi de personajele secundare, scene ce nu avanseaza povestea si gag-uri care nu functioneza. Nu am regretat totusi vizionarea, probabil si pentru ca atinge doar o ora si 36 de minute, dar daca nimic din ce am spus nu v-a atras atentia nu este un film pentru voi.

Anunțuri

Nu știu cum de-am sărit acest film care făcuse destule valuri în sezonul premiilor de anul trecut: fie că a scris (sau speram să scrie) altcineva despre el, fie c-au fost alte filme care m-au interesat și n-am avut timp să-l văd. Brooklyn (2015) rulează zilele acestea la HBO și am apucat să-l văd pe bucăți: întâi finalul (cel mai important dintr-un film), condus cu o mână sigură de regizorul John Crowley și jucat impecabil de Saoirse Ronan, marea speranță a cinematografiei (americano-)irlandeze.

Odată văzut finalul, motivația de a urmări și restul filmului dispare, că și cum ai începe o carte de la coadă la cap. Ori, dimpotrivă, îl poți urmări ca un obiect artistic, ceva mai mult decât o simplă ecranizare a firului epic. În cazul lui Brooklyn (știind ce știe protagonista), persistă întrebarea: De ce-ar mai juca ea tot acel joc? din moment ce știa că se va întoarce acasă, la noua ei casa, pe continentul de unde venise doar pentru o scurtă perioadă. În favoarea sa stă faptul că răspunsul nu este atât de simplu, Brooklyn (2015) nefiind despre alegeri, așa cum e prezentat pentru a spori curiozitatea cinefilului, nici (doar) un film despre revenirea acasă, ci unul despre confirmări (dacă mai era cazul) – despre a doua plecare de acasă.

Călătoriile nu sunt nici acum, în secolul vitezei, și erau cu atât mai puțin la mijlocul secolului trecut, ceea ce par. Odată ajuns într-un loc – cum sunt cele din trecut – acesta revine înapoi în forță, mânat de nostalgii. Iar protagonista nu se poate abține să nu afle cum ar fi fost dacă lucrurile ar fi mers bine în Irlanda și n-ar fi fost nevoită să plece pe alt continent pentru a-și găsi o slujbă și o familie.Spre norocul lui Eilis, viața bate atât filmul, cât și fantomele imaginației sau iluziile noastre, așa că un mic incident o ajută să se rupă (iar) de trecut și să plece (iar) de acasă, ca să revină senină la noul său cămin de peste mări și țări.

Synecdoche, New York (2008)

Al doilea film din acest week-end cu trimiteri la Moartea unui comis-voiajor de Arthur Miller – ceea ce-nseamnă că atunci când o piesă iese de pe scenă ea trece cumva în film, ca un obiect de decor. Un film bizar, dar foarte bine scris și inteligent construit – suprarealist, înţesat de simboluri, cu o „acţiune” ce pendulează insesizabil între real şi imaginar. Nu știu ce altceva să scriu despre debutul regizoral al lui Charlie Kaufman, așa că sunt nevoit să fac puțin SPOILER:

Synecdoche apare în antetul ziarului citit de protagonist, unul de cronici teatrale, iar New York-ul este lumea recreată de el. Caden (Philip Seymour Hoffman) este regizor de teatru, un flăcău tomnatic și cam „obosit” de viață, dar cu destule femei în jur, dornice s-o împartă cu el – mai puțin Adele, soția sa, care pleacă la Berlin. Copleșit de singurătate, Caden închiriază un depozit în care construiește o replică în mărime naturală a New York City, ca parte a noii (și ultimei) sale piese de teatru.

Forushande (2016)

The Salesman este un film care a intrat discret în ianuarie, fără prea mult tam-tam, în cinematografele din România. Nici nu era cazul, deoarece are deja pe afiș două premii la Cannes (pentru scenariu și cel mai bun actor în rol principal), unde a concurat și pentru Palme d’Or. A mai fost nominalizat pentru cel mai bun film străin la Globurile de Aur și la Oscaruri, unde cred că va câștiga. Un motiv în plus – după calitatea scenariului – este și faptul că actorii din film joacă într-o cunoscută piesă a dramaturgului american Arthur Miller. Cu această nominalizare (după ce mai primise una și în 2012 pentru tulburătorul A separation), cineastul iranian Asghar Farhadi se adaugă unei lungi dar selecte liste

a regizorilor străini (21 la număr) cu peste 2 nominalizări la Oscar la activ:

farhadi.jpg

Vittorio De Sica (1 nominalizare, 1 premiu, alte 2 onorifice), René Clément (1 nominalizare, 2 premii onorifice, Akira Kurosawa (2 nominalizări, 1 premiu, 1 premiu onorific), Fons Rademakers (1 nominalizare, 1 premiu), Claude Lelouch (1 nominalizare, 1 premiu), Jiří Menzel (1 nominalizare, 1 premiu), François Truffaut (2 nominalizări, 1 premiu), Luis Buñuel (2 nominalizări, 1 premiu), Moshé Mizrahi (2 nominalizări, 1 premiu), István Szabó (3 nominalizări, 1 premiu), José Luis Garci (3 nominalizări, 1 premiu), Denys Arcand (2 nominalizări, 1 premiu), Pedro Almodóvar (1 nominalizare, 1 premiu), Giuseppe Tornatore (1 nominalizare, 1 premiu), Jan Svěrák (1 nominalizare, 1 premiu), Régis Wargnier (1 nominalizare, 1 premiu), Nikita Mikhalkov (2 nominalizări, 1 premiu), Ang Lee (2 nominalizări, 1 premiu), Caroline Link (1 nominalizare, 1 premiu), Susanne Bier (1 nominalizare, 1 premiu), și Michael Haneke (1 nominalizare, 1 premiu).

Dacă va și câștiga în acest an, Farhadi va intra pe o listă și mai selectă de cineaști care au câștigat premiul Oscar pentru cel mai bun film străin de mai multe ori (nu doar o singură dată). Această listă include până acum doar trei nume: Federico Fellini (4), Ingmar Bergman (3) și Carlos Saura (3). Mai multe despre film, aici.

De prin La La Land

În timp ce luam bilete la filmul „La La Land”, m-a atenționat Maria:
– Uite, The Great Wall, un alt film despre chinezi în care apar americani
La care tipul cu biletele:
– Să știi că e foarte tare, gen 300.
Publicitate de cinema de mall, am fost dat pe spate.
the-great-wall
Ajunși în sala de cinema, am asistat la primul muzical văzut pe marele ecran – nici unul dintre noi nefiind mari iubitori de acest gen. Ne-au împins de la spate recenziile pozitive şi topurile de anul trecut ce-l puneau în poziţii fruntașe. De-obicei filmele de Oscar la noi rulează târziu, spre februarie, când are loc marea festivitate. Se pare că a fost o premieră din multe puncte de vedere, dar un lucru a fost cert: am dat peste un film excelent care s-a desfășurat cu patos.
la-la-land-ryan-gosling-emma-stone
Filmul cântat a mers întotdeauna cu sezonul iernatic, un pic de muzică, de această dată jazz, reușește să-ţi încânte urechile, iar dansul să-ţi facă privirea să tresalte. Ryan Gosling şi Emma Stone fac o pereche perfectă pentru a scoate la suprafaţă romantismul unui trecut glorios: Hollywood-ul de altădată şi muzica jazz.

Scris de Piratul Cinefil. C-o altă recenzie se screme Marius aici.