Arhive pe categorii: film românesc

OCTAV sau cum să te îmbeți cu apă plată

Încă din vară era plin „facebocul” de… Octav! De obicei, nu merg cu sacul la pomul lăudat. Adică merg, dar nu cu sacul! Așa că am mers și la acest film românesc, regizat de Serge Ioan Celebidachi, când i-a venit vremea, adică în octombrie. Dar nu imediat, pentru că am avut treabă în satul natal – culmea, să îngrijesc de casa părintească rămasă singură, s-o pregătesc pentru iarnă. Dar nu asta e problema, ci că am venit special în București și trebuia să plec înapoi iar până atunci mai aveam un alt film de văzut. Așa că, pentru a ajunge la un alt cinematograf, am fost nevoit să ies de la „Octav” înainte de final. Final pe care l-am așteptat îndelung și mi se părea că nu mai vine.

Nu intenționam să scriu despre film, pentru că aveam impresia că mă voi contrapune, inutil, unei imense campanii de promovare. Dar m-am apucat de scris pentru că toate cronicile și comentariile – pe care n-am avut timp să le citesc decât pe diagonală – erau extrem de elogioase, și parcă nimeni nu văzuse în film ce se vede cu ochiul liber. Nu văzuse, nu înțelesese, sau n-a avut curajul a spune/scrie. De exemplu, Octav și Spiridon, interpretați, cu măiestrie, se poate spune, de Marcel Iureș și Victor Rebengiuc, sunt prezentați ca fiind cei mai buni prieteni care se reîntâlnesc peste secol. Se despărțiseră în secolul trecut, după naționalizare, și se reîntâlnesc la retrocedare.

În realitate, este vorba de o relație între stăpân și servitor. Ce-i drept, ei se despărțiseră când erau copii, și nu conștientizau încă această relație.

Mai mult decât atât, este vorba de un stăpân cult, care știe că nu-ți vei ține aproape servitorul umilindu-l, ci lăsându-l să se umilească singur. În acea „minunată” perioadă interbelică, funcționa fără greș  principiul „fiul stăpânului nostru va fi stăpânul fiului nostru”, la care s-a revenit ulterior, după ce a trecut prin forma comunistă  „fiul șefului nostru va fi șeful fiului nostru”. Cine a trăit mai mult, înțelege despre ce e vorba!

Se spune că Spiridon, nume de slugă, l-a așteptat zeci de ani pe Octav să revină. În film, dimpotrivă, Octav îl așteaptă  în gara pustie, iar Spiridon cu fiu-su întârzie. De fapt, n-aveau nicio grabă, pentru că Octav venea să vândă conacul părinților săi, pe care îl redobândise cu mare greutate în Instanță, iar bătrânul Spiridon urma să părăsească anexa în care locuia. Ca dovadă, când ajung, Octav îi întoarce spatele lui Spiridon și intră în casă. Chiar și când venea cu trenul, Octav „mergea” cu spatele, iar trenul care înainta din stânga spre dreapta, sosește în gară din dreapta spre stânga – ceea ce se numește săritură peste axă.

În film nu se insistă, pentru a nu umbri nostalgia întoarcerii pe meleagurile natale, dar unii dintre noi știu că, după naționalizare, Spiridon a rămas în spațiul pe care îl ocupa, plătind statului o chirie modică. Mentalitatea lui Spiridon se vede încă de copil, moștenită, desigur, de la părinți. Tatăl lui Octav aduce de la București două locomotive electrice de jucărie și oferă, la egalitate,  câte una celor doi copii. Spiridon, care-și cunoștea statutul, spune: nu trebuia…  Numai că Octav avea în conac o cameră cu o machetă imensă cu gară, poduri, tuneluri, căsuțe și pomi, iar Spiridon nu avea nici șine. Când venea să se joace cu Octav, se considera un privilegiat.

În timp ce copiii stăpânului se băteau cu desertul în sufragerie, Spiridon nu avea altă prăjitură decât coliva de „Sâmbăta morților”. Dar el era mulțumit, chiar și acum, cu pensia de la stat, era mulțumit. E drept că nu avea „plasmă” și „microunde”, ci doar o DACIA. Ba chiar dezagrea „cutiile de chibrituri”  în care locuiau tinerii orășeni. Iar faptul că acum stăpânul se întorsese și voia să vândă i se părea normal, firesc. El n-avea decât să pice pe capul unui nepot mai înstărit, de pe lângă Cluj! Se pare, însă, că Marcel, fiul lui Spiridon, avea alte gânduri. Îl primește pe Octav cu răceală. La un moment dat, i se destăinuie. Tatăl său, Spiridon, nu fusese la căpătâiul soției, mama lui Marcel, când aceasta a murit. Plecase la București cu niște documente la Tribunal, pentru că punea datoria  înainte de toate. Nu spune mai mult, dar faptul că-i spune lui Octav, e suficient. Când Octav, la 84 de ani revine, Spiridon îi spune cât de greu i-a fost să-i vadă pe „nenorociții ăia” stând la biroul tatălui său și mâncând la masa din sufrageria lor.

E vorba de aceeași mentalitate, „nenorociții ăia”, comuniștii adică, erau inferiori. Mai mult, Spiridon spune ce crede el că vrea să audă stăpânul.

Dacă spectatorii acestui film, mobilizați pe facebook, 27 de mii doar în prima săptămână, ceea ce nu s-a mai văzut la un film românesc, ar citi câte ceva din ce s-a scris după perioada interbelică, sau ar vedea ceva filme de-atunci, ar afla că în unele „conace” – naționalizate cu forța, că de bună voie nu le-a cedat nimeni – s-au făcut internate pentru copiii din satele îndepărtate, pentru a învăța 7 clase, sau, la oraș, pentru liceeni.Aceștia luau Bacul aproape integral, nu ca acum, și cu puține excepții ajungeau profesori, medici, ingineri, construind tot ce s-a construit! Cum spune un cronicar despre „Octav” că este o nepoveste, adică o realitate, așa și ce spun „cronicarii” de atunci este o realitate.

Dar nu poți spune așa ceva fără să fi acuzat de propagandă comunistă,  aşa că mulţi scriitori pe facebook preferă să nu facă pipi contra vântului! Mă așteptam ca finalul acestui film să ducă în zona condamnării distrugerii intelectualității și culturii interbelice, mama lui Octav fiind o pictoriță „celebră”, iar tatăl nu știu ce era, dar îl preocupa politica la București, iar la conac avea pian cu coadă și cunoștea teorie muzicală. Dar în acest film, Octav găsește casa intactă după 50 de ani.  Mult timp am crezut că e doar o iluzie a personajului și urmează deconspirarea, dar n-a urmat.  Așa că, intrigat, văzând că numărul spectatorilor se apropie de 60 de mii, am vrut să aflu cum s-a sfârșit filmul și am întrebat prin MP un ilustru cinefil/comentator. Mi-a recomandat să merg să-l văd. Și m-am dus.

Surpriză! Octav vinde conacul, dar nu și căsuța în care stătea îngrijitorul, adică Spiridon, și o lasă acestuia moștenire. Și brusc se face lumină.

Filmul se sfârșise! Atunci am înțeles valul de comentarii și cronici elogioase ale filmului, considerat „o lecție de generozitate, dublată de una de noblețe și bun-simț, care țin de o eleganță a omului etc., etc….” De fapt, Octav n-a făcut decât singurul lucru firesc pe care putea să-l facă. Adică n-a făcut nimic. Spiridon era în acea casă și a rămas în acea casă. Și cu pensie de la stat, că de la Octav n-ar fi avut pensie! Cum nici tatăl lui nu a avut pensie de la tatăl lui Octav. Dar e vorba de propagandă, noua propagandă. Sau, mai bine zis, noua direcție a propagandei, care acum beneficiază de o mașinărie perfecționată de spălat creiere, facebook-ul!

Acești cronicari și comentatori, născuți de curând, ca și zecile de mii de spectatori ai filmului, generalizează atitudinea lui Octav, care de fapt este aproape o excepție, uitând, neștiind, sau ignorând sutele de mii de cazuri în care Spiridonii au fost aruncați în stradă, sau au picat tot în grija „statului”. Ce spun eu nu sunt povești, sunt nepovești! Dar să lăsăm politica, deși e cam greu, și să revenim la filmul „Octav”.

Mi-aș fi dorit foarte mult un film biografic, chiar și romanțat, despre compozitorul și dirijorul Sergiu Celebidache, tatăl regizorului scenarist, dar n-a fost să fie! Într-o astfel de abordare, totul ar fi stat în picioare.

Sau aproape totul. Conacul, respectiv toată proprietatea, s-ar fi putut pune, pe bună dreptate, pe seama muncii sale de-o viață, a talentului și recunoașterii internaționale, și nu pe moștenire sau speculații, cum s-au obținut averile în acești ani de nou capitalism, ca și în capitalismul anterior, călcând pe cadavre. Deși Serge Ioan Celebidachi spune că a lucrat vreo 30 de ani la scenariu, împreună cu  James Olivier, i-au scăpat unele greșeli, sau, mai blând spus, inadvertențe sau inconsecvențe. Filmul are scene memorabile, foarte bine realizate, emoționante, cum este cea din gară la plecarea pe front, unde îi regăsim pe cei doi frați şi sora lui Octav adolescenți, dar și iubirea lui neîmpărtășită, Ana.

Deși se dorește elogierea educației interbelice, secvențele alese pentru exemplificare sunt rupte de context, ba mai mult, contrazise de altele. De exemplu, copiii nu sunt primiți în camera de pictură a mamei. Când Octav îndrăznește, i se reproșează că nu a „ciocănit” . În traducere, însemnând să fi bătut la ușă. Apoi mama compară un tablou cu o „fotografie vie”. Dacă facem o socoteală, la vremea aceea, fotografia era o perspectivă îndepărtată. Tot întâmplător și izolat, Octav primește o lecție de teorie muzicală, scenă considerată memorabilă de cronicari, tot așa, analizată separat, fără să-i fie căutat un sens în evoluția personajului principal. Interpretul micului Octav, Eric Aradits, parcă plutește. Fără niciun efort, arată blândețe și înțelegere, ceea ce se potrivește foarte bine cu Octav octogenarul. La fel, micuța Ana, interpretată de  Alessia Tofan.

Inedit pentru filmul românesc este amestecul, bine dozat aici, dintre personaje reale și cele imaginare, mai ales când au altă vârstă decât cea corespunzătoare replicilor.

Tatăl lui Octav, deși mai trăgea la măsea în sala de biliard, era un soț iubitor, rezultatul fiind 4 copii, deși se pare că era iubit mai mult de servitoare, decât de soția sa, pictorița. Cu toate acestea o respectă și-i înțelege sacrificiile, căutând să-i transmită verbal aceste sentimente fiului său, Octav, într-o altă secvență remarcabilă, dar izolată. Relația dintre părinți și copii rămâne totuși rece, cazonă. Dacă Octav avea 10 ani, ultimul dintre frați, adică sora, nu putea avea decât cel mult 6 ani, în mod normal, 4, iar în film, interpreții aveau toți cam aceeași vârstă. Și aceasta încă nu ar fi o problemă, dar toți s-au evaporat brusc, rolul lor în film fiind suprimat fără nicio justificare și fără moștenitori.

Întoarcerea octogenarului la casa părintească este prezentată exclusiv… la modul boem! Verdeață, spațiu, soare, liniște și pace. Acestea au produs un tsunami literar în aproape toate cronicile, încât în multe se insistă excesiv pe lângă film, în afara lui, această tendință fiind considerată un merit al filmului. Cineva chiar scria că și-a reamintit „mirosul bunicii”. Din păcate, cei care cunosc realitatea sătească de atunci s-au abținut să scrie. De fapt, bunica mirosea a vacă. Știu că sună macabru, dar nu avea baie să se spele, nu avea apă caldă, iar apa cărată cu cobilița îngheța în găleți. Primăvara și toamna, lutul înmuiat din jurul casei îi scotea galoșii din picioare, iar iarna devenea derdeluș, desigur, spre bucuria copiilor. Colțurile mai îndepărtate de la „camera bună” miroseau a mucegai, iar toți cei 4 copii dormeau în același pat, unde era și soba, adică în bucătărie. Desigur, este vorba despre cei care nu aveau grăjdar, și nu aveau pentru că nu aveau pământ.

Să nu cunoști sau recunoști toate aceste realități și să crezi că totul era minunat,  înseamnă să te îmbeți cu apă chioară, apă rece, sau, mai modern, cu apă plată! Și, de fapt, era atât de simplu de dres busuiocul, pentru ca filmul și personajul principal să merite risipa de elogii. În primul rând, să fi lipsit replica „nenorociții ăia”. Putea lipsi și secvența de început și referirile ulterioare din care rezultă cât de greu a intrat Octav în posesia moștenirii. Marcel Iureș spunea la conferința de presă că personajul său nu are resentimente. Păi dacă nu are, nu trebuia să facă ce au făcut toți îmbogățiții din retrocedări, adică să vândă  și să ducă banii peste hotare. Pentru că dezastrul retrocedărilor nu a constat în revenirea averilor la proprietarii de drept, acceptând că le dobândiseră cinstit,  ci în faptul că foarte multe au fost evaluate însutit, iar banii plătiți de stat au plecat în țările calde.

Generozitate, noblețe și prietenie adevărată ar fi însemnat ca Octav să rămână  în anexă cu Spiridon, iar conacul să capete o destinație cu adevărat memorabilă, nu locuință pentru o familie, care nu înțeleg de unde avea atâta bănet ca s-o cumpere! Îmi și imaginez secvența din gară, văzută dinspre peron, cadru fix:

Printre alți călători, Octav își îmbrățișează prietenul și pe fiul acestuia, care se duc apoi la DACIA lor. Trenul intră în gară, umple cadrul, stă o clipă, se pune în mișcare, iese din cadru, iar pe peron nu mai rămâne decât Octav cu bagajul său nesemnificativ. Cei doi însoțitori coboară contrariați din mașină.

  • guest-post by: Doni Mirodoni
Anunțuri

Capace

Probabil că nu vă vine să credeți, dar „Capace” este titlul unui film regizat de Sorin Marin. Regizat, vorba vine, pentru că aflu de pe internet, că Sorin Marin este… inginer.

c3Asta nu-nseamnă că n-ar fi putut regiza un film, dacă are talent și cunoștințe, cinematografice, desigur, nu printre cineaști, dar să aibă ce regiza, adică un scenariu.

Or, textul folosit a fost scris tot de el. Și tot n-ar fi o problemă, dar a fost aprobat și, firește, finanțat de CNC. Și-atunci mă-ntreb, ce punctaj a avut ca regizor, dacă e inginer!? Cum de a aprobat CNC un astfel de scenariu, când altele sunt respinse ani la rând, iar când ajung filme, sunt filme ca lumea! Ca să nu vă mai pierdeți timpul căutând, vă spun ce am găsit eu:

Sorin Marin are vreo 59 de ani și a fondat Festivalul Internațional de Film Independent ANONIMUL, care se desfășoară în Delta Dunării, la Sfântu Gheorghe.

Și ce și-a zis el, văzând atâtea filme proaste, de ce să nu facă și el unul?! Nu pe banii lui, desigur! Și l-a făcut (praf)! Dar să trecem la obiect, adică la subiect. Și-mi pun problema „ce a vrut să spună” autorul? Că regizor nu e! Păi scrie în sinopsis: povestea unui bărbat bogat și puternic, dar singur (interpretat de Vlad Ivanov), care își conduce afacerile cu autoritate și fără scrupule.

c1N-ar fi rău, numai că în film nu se vede câtuși de puțin că e bogat și puternic, nu rezultă de ce e singur, iar conducerea autoritară se rezumă la tonul categoric față de partenerii lui, nu față de concurență, și lipsa de scrupule nu depășește limbajul trivial: suntem cu chiloții în vine și p…la sculată! Ivanov n-a zis-o cu puncte-puncte!

Nu aflăm nimic despre afacerile sale, doar de niște speculații la bursă, și asta pe vorbe, nu pe imagini, subiect fabulos în multe filme străine, dar penibil în economia noastră de piață și filmul lui Sorin Marin, „Capace”. Mai ales că, oricâtă imaginație ai avea, o asociere între jocul cu capace de bere al unor puști de cartier, cu „jocul” la bursă nu poate fi decât penibilă. Mai ales că nu există elemente în secvențele cu puști care să localizeze acțiunea în timp, cu vreo 30 de ani în urmă.

Recunoașterea „personajelor” este de-a dreptul imposibilă, nici măcar după nume, și nici după „vocabular”, deși un puști îi spune altuia: ești un labagiu, un mare labagiu! Așa că nici nu se pune problema recunoașterii personajelor după „trăsăturile de caracter”, câtă vreme „intriga”, atât în trecut cât și în prezent, este sub nivelul pueril, ca și imaginea filmului, încadratura ș.a.m.d.

Ideea este că băieții au crescut, unul dintre ei ajungând mare medic. Atât de mare, că numai după EKG stabilește că fostul său coleg de gașcă are nevoie de un transplant de inimă și unul de ficat, eventual cu schimbarea cuzineților. Nici măcar coronarografie nu i-a făcut, să vadă și spectatorul ce e aia! Astfel, îl trimite pe Ivanov în deltă, să bea și să fumeze liniștit acolo, să nu se mai streseze cărând pietre de moară la bursă. În acest timp, moartea să-l caute derutată la domiciliul stabil din București!

Dar Ivanov, n-am reținut numele personajului, trece mai întâi pe la rude și cunoștințe, pentru orice eventualitate. Astfel, ajunge la bătrâna sa mamă. Aici, Sorin Marin pune placa, mai nou, DVD-ul cu reproșuri din partea bătrânei, respectiv clișeul clasic. Pe canapea era o pisică albă cu pete negre. De fapt, motan, care se apropie  prietenoasă(os) de Ivanov pentru a fi alintată(tat). Aici, cu puțin bun-simț cinematografic, nu cine știe ce finețuri, pisica trebuia să sară pe pereți la venirea străinului, că doar nu-l mai văzuse de când era de-o palmă. Pisica, nu Ivanov!

Tot în acest context, după 5 ani, o vizitează pe o duduie la un spital. Acolo lucra! Am crezut că-i e fiică, dar mai târziu avea să spună că n-a fost însurat, iar toți copii lui au fost… avortați. Putea fi o iubită, dar aceasta avea o fetiță și un bărbat. Mai rămâne să-i fi fost soră, dar nu e sigur! Sorin Marin reușește să coboare sub acest nivel de exprimare când e vorba de ilustrarea simptomelor gravei boli a personajului său. Astfel, Ivanov gâfâie și transpiră în baie, în fața oglinzii, dezbrăcat. Ba chiar cade în cap. Cameramanul nu prinde momentul, iar cascador n-a avut, așa că-l arată pe Ivanov direct pe gresie, în fundul gol.

Dacă ar fi fost fundul lui Schwarzenegger în tinerețe, mai mergea, dar așa, momentul nu mărește dramatismul, nu stârnește hazul, ci doar frizează penibilul. După o astfel de căzătură, rezultatul nu poate fi doar un simplu plasture pe frunte. De regulă, hematomul format coboară lent și învinețește tot ochiul. Dar ar fi fost necesar un machiaj mai complicat!

Chiar dacă Sorin Marin n-a trecut pe la școala de film, ar fi trebuit măcar să vadă filmele prezentate în festivalurile organizate de el, sau măcar să fi fost ca spectator în cinematografe. Ar fi observat că, dacă într-un ghiveci pui morcovi și ceapă, poți pune și fasole verde, dar nu poți pune ananas! Într-un film, toate cele se leagă organic. Nu plouă, decât dacă vrea scenaristul/regizorul. O pisică nu traversează strada, decât cu acordul acestora. Dacă personajul se îmbolnăvește de inimă, trebuie s-o facă cu un rost. Dacă merge în deltă să întâlnească  oameni simpli și obiceiuri străvechi, cum scrie în sinopsis, acestea/aceștia trebuie să fie cu dedicație.

Subtilă, cât mai subtilă, dar să fie! Obiceiul ca oamenii… simpli să bată în tigăi, cratițe și oale pe ulițe, eventual în… capace de oale, nu e elocvent, chiar dacă e străvechi! Și, totuși, nu pot spune că-i cel mai prost film românesc. Am o listă foarte lungă…

*guest-post by Doni Mirodoni

 

 

Aproape îngeri

 

După câte știu eu, scenariul lui Daniel Sandu pentru „Un pas în urma serafimilor” AKA „Aproape îngeri!” a fost respins de vreo 5 ori la CNC. Văzând filmul, nu mă mai mir decât că, în sfârșit, acesta a apărut, judecând după subiect! Dacă-mi aduc aminte spusele unui vașnic membru în comisiile de selecție, cum că nu valoarea unui scenariu contează, ci conjunctura în care este evaluat, nu mă mai miră chiar nimic!

E suficient să spun că „acțiunea” se petrece într-un seminar teologic creștin ortodox, ceea ce, trebuie să recunoaștem, n-am mai văzut. Acesta cred că este și motivul pentru care sala de cinema era aproape plină. Și totuși, trebuie să mai spun că în sinopsisul oficial se exagerează mult, voluntar sau involuntar. Nici pe departe filmul nu caută să generalizeze! E vorba doar de clasa unuia dintre profesori, nu de toți seminariștii și nu de tot sistemul care ar fi „complet corupt și abuziv”.

Ce-i drept, în film este vorba despre minciună, furt, manipulare și trădare, dar nu sunt prezentate ca „aptitudini pe care elevii trebuie să și le însușească pentru a rezista în seminar”. De fapt, niciun elev care a fost corect nu a avut de suferit. Problema este că aceștia nu sunt îngeri, sunt doar aproape îngeri, adică oameni, adolescenți, și nu toți trebuie să ajungă (și chiar nu toți ajung) preoți.

s1Un cronicar spunea că filmul ar fi trebuit să fie mult mai tăios. Într-adevăr, și eu am multe de reproșat Bisericii de astăzi, dar regizorul-scenarist Daniel Sandu nu și-a propus să abordeze decât aspectele pe care el le-a cunoscut îndeaproape. Pare să atragă atenția că moravurile societății actuale, corupția, abuzul, ipocrizia, lupta pentru putere, manipularea și trădarea  au pătruns și acolo unde nu ar avea ce căuta. Putem să tragem concluzia că, în această situație, salvarea nu mai poate veni de la frica de Dumnezeu, ci de la frica de lege. Astfel, nici măcar ucenicii  nu mai pot fi îmbrobodiți cu percepte și canoane bisericești. Replica unuia dintre ei vine scurt: „Dar este legal?!”

Meritul filmului „Un pas în urma serafimilor” este acela că, până la urmă, nici nu mai contează că acțiunea se petrece într-un seminar teologic. Acesta este doar oglinda în care se reflectă societatea actuală. Secretul succesului este acela că scenaristul nu a căutat cu disperare un subiect de senzație, ci a scris cu sinceritate despre ce a cunoscut el mai bine. Ca regizor, a reconstituit cu minuțiozitate povestea pe care el însuși a trăit-o. Toate acestea, cred eu, judecând după rezultat, cu gândul la spectator.

Astfel, și-a ales fără reproș interpreții. Deși, pentru autenticitate, a folosit, cum era și firesc, neprofesioniști, necunoscuți, pentru unul dintre rolurile principale, părintele Ivan, l-a ales pe  Vlad Ivanov. Aceasta înseamnă că știe măsura vedetei de cinema. Pentru că, fără îndoială, acest actor a atins statutul de vedetă. Nu raportat la popularitate, număr de roluri jucate, sau încasări, ci la modul cum reușește să se plieze pe osatura personajului, cum reușește să-i dea viață. Vorbele, privirea, gesturile devin ale personajului, nu mai sunt ale actorului. În cazul de față se putea numi părintele Ivanov!

Cineva spunea că nu și-l poate imagina pe Vlad Ivanov în rol de preot, că nu i s-ar potrivi. I s-a potrivit, pentru că preotul Ivan este unul atipic. Cel de-al doilea personaj important, Gabriel, cel prin ochii căruia se derulează întreaga poveste, este interpretat de un adolescent, Ștefan Iancu, pe care l-am remarcat acum câțiva ani în Kyra Kyralyna. Cu chipul său angelic, de-ți vine să-i ierți toate păcatele făcute cu fapta, cu vorba sau cu gândul, se remarcă încă de la începutul filmului. Desigur, aici este și contribuția regizorului scenarist, pentru că și interpretarea este naturală, firească, fără cusur, iar vorbele i se potrivesc mănușă.

s3Gabriel nu este dispus să creadă fără a cerceta, așa că încă de la început merge să vadă ce este în spatele peretelui cu icoane. Mai mult, vrea să vadă… cu ochii lui, așa că-și distruge ochelarii pe care părinții i-i impuneau. Daniel Sandu nu-și bazează scenariul pe senzațional, dar în fiecare moment are grijă să-i ofere spectatorului un motiv să fie curios ce va urma.

Surprinzător pentru un film românesc, dialogurile, replicile, vorbele nu sunt doar de umplutură, și nici ostentative prin abundență nu sunt.

Astfel, nici scenele erotice, sau cuvintele triviale nu devin obscene. Aceasta pentru că și-a ales/construit personaje inteligente, reușind să se ridice la nivelul lor. Nu le împarte în „pozitive” și „negative”, ci sunt personaje umane. Nu se ocupă de proști, ca mulți alți cineaști români, iar filmul, chiar dacă este pentru public, se adresează oamenilor inteligenți. Părintele Ivan nu este un personaj negativ, cum afirmă unii cronicari, nu este malefic, ci doar diabolic. Păcatul lui este că ia totul personal, ajungând să folosească metode de educare mai puțin ortodoxe. „Mă faceți voi pe mine?!”, își spune el. În fond, nu vrea decât să-i „cearnă” pe elevii săi, pentru a nu ajunge oricine preot.

Tot așa, nici Gabriel nu este un personaj eminamente pozitiv. De aceea, filmul ajunge ușor la sufletul spectatorului. Regizorul intervine discret, dar eficient, contând pe inteligența acestuia. Astfel, construiește momente profunde, pline de semnificație, din gesturi simple, cum ar fi refugiul personajului în spatele icoanelor pentru a plânge când e dezamăgit și derutat, sau locul păstrat de colegi în careu pentru „oaia rătăcită”. Reușește să evite didacticismul, atribuind „pildele” unor personaje episodice, interpretate credibil, cum este preotul paroh din satul unde Gabriel face, obligatoriu, practica în timpul vacanței de iarnă. Și, spre deosebire de multe alte filme românești, acesta are o miză: câți din acești puști vor ajunge preoți?!

Filmul mai are și unele „păcate”, dar tind să cred că regizorul este conștient de acestea. De exemplu, nu se justifică de ce un director de la ROMSILVA și-ar trimite fiul la seminarul teologic, sau de ce un șmecheraș vrea să se facă preot cu orice preț. Dar este vorba și de o secvență la care regizorul cred că ține, dar nu pică bine. Este vorba de obiceiul mascaților din satul în care Gabriel face practica. Zâmbetul acestuia îi dispare când observă, în trecere, printere altele, și masca… morții.

Am crezut că este secvența de final, pentru că nu știam că filmul are 150 de minute, și mi-a mai scăzut puțin interesul pentru ce avea să urmeze, deși nu era de umplutură. Mai mult decât atât, măștile, mult prea elaborate și profesional lucrate, păreau de serie. Deși este un regizor debutant  în lungmetraj, este surprinzătoare amploarea proiectului în care Daniel Sandu s-a implicat și l-a dus cu brio la bun sfârșit. Este vorba de durata filmului și numărul mare de personaje, figurație multă, exterioare și interioare, condiții de filmare uneori dificile, respectiv ploaie sau ninsoare, lumină sau întuneric, rezultatul fiind un  adevărat spectacol cinematografic.

Probabil că se vor găsi voci care să considere filmul „Un pas în urma serafimilor” un atac la Biserica Ortodoxă, dar eu cred că, fără patimă și încrâncenare, chiar cu umor, Daniel Sandu nu a vrut să arate decât că în preoție, ca și în cinematografie, sunt mulți veniți, puțini chemați! Vorba unui personaj… secundar: „Nu are nicio importanță dacă nu vei ajunge preot, dar dacă ajungi, contează ce fel de preot vei fi!”

*guest-post by Mirodoni

Cum să (nu) faci un film

Din lipsă de fonduri, sau din lipsă de experiență, se pare că noi, românii, nu prea suntem buni la filmele de gen, adică: SF, fantasy, acțiune sau horror. Abia relativ recent a fost abordată zona mistery-thriller rural prin Câini, în regia lui Bogdan Mirică.

Fondurile contează: filmele se fac în primul rând cu BANI și cu ACTORI, apoi cu REGIZORI și SCENARIȘTI. Doar că neavând bani nu poți plăti actorii cum se cuvine, iar mai nou, regizorii sunt și scenariști. Hai să revedem reproșurile (chiar formale) aduse filmelor românești:

– primul este legat de sunet; toată lumea îl ridică și este unanim acceptat: sunetul din filmul românesc este prost de slab (sic!). Nu că n-am avea scule sau ingineri de sunet, poate că avem probleme la post-procesare, dar mai este un aspect ignorat de aproape toată lumea: nu (mai) avem actori de cinema. În condițiile în care se fac 15 filme pe an, din ce să trăiască și ei? Așa că regizorii lucrează cu materialul pe care-l au la dispoziție și recrutează dintre actorii de teatru. Care au dicție de teatru, nu de film.

– al doilea ține de mizerabilism; mergem la cinema îmbrăcați de stradă, și vrem să vedem povești frumoase, ori cel puțin frumos ambalate. Ne-am săturat să vedem cum actorii își mănâncă supa în maieu, ori în cămașa de lucru, după ce și-au pus haina pe cuier. Însă acest reproș ascunde și câtăva (nu multă) ipocrizie: uităm că oamenii sunt, totuși, oameni, și dincolo de hainele de duminică. Și refuzăm să ne punem întrebări ce țin de condiția noastră umană. Mergem la film să ne relaxăm și atât – să ne facem, ieftin, terapia la mall.

– prea ne-am concentrat exclusiv pe filmele de festival. Filmele de festival nu au priză la public. Iar majoritatea filmelor noastre „de cinema” sunt scurtmetraje care au fost lungite pentru a putea intra în cinematografe; și au fost lungite în graba, așa că tot la buget ne întoarcem, ca nu sunt bani sa turnam un film în 2-3 luni. La noi, dacă filmările durează 20 de zile e mult.

– al patrulea și nu neapărat cel din urmă reproș ține, dincolo de castingul slab – nu e de ajuns să ai un actor / doi buni, dacă personajele secundare strică tot – de lipsa atât a povestitorilor, a celor capabili să scrie în timp util (nu la 25 de ani după) scenarii care să surprindă realități, cât și a scriitorilor (specializați) de dialoguri. În absența povestașului, riscăm să ne-ntoarcem la filmul ideologic, cu mesaj politic (politically correct) care ne asigură (doar) premii la festivaluri. A quoi bon? Iar dialogurile par de cele mai multe ori puse acolo cu mâna. Dacă mai și sună prost, vezi sunetul (sic!), s-a dus totul. De la țăranii din filmele comuniste care debitau replici într-o română perfect literară nu s-a schimbat mare lucru.

 

Din ciclul „filme românești realizate înainte de 1947”

afis1. „Visul unei nopți de iarnă” (1946)

M-am gândit că poate ar fi interesant, chiar util să cunoaștem mai mult despre filmele românești realizate înainte de 1947. Bune sau mai slăbuțe, păstrate mai bine sau mai prost, ele sunt o realitate pe care e păcat să o ignorăm.

Pentru că se apropie sărbătorile de iarnă (mai sunt 90 de zile până la Crăciun) am ales să încep cu prezentarea unui filmuleț (durata sa este de 58`) de sezon: Visul unei nopți de iarnă în regia lui Jean Georgescu. În distribuție sunt: Radu Beligan, Florica Demion, Ana Colda, George Demetru, George Vraca.

Visul unei nopți de  iarnă (1943-1945) este  prima adaptare a piesei de teatru cu același nume scrisă de Tudor Mușatescu (1903-1970), care a fost prezentată în premieră în anul 1937 la Teatrul ,,Comedia” din București. Filmul, a cărui realizare a fost întreruptă în timpul bombardamentelor, a fost reluat reluat după  evenimentele din august 1944.

Filmul acesta a fost mult depășit în vizionări de filmarea, pentru televiziune, în 1980, a piesei de teatru, având protagoniști pe Florin Piersic (în culmea… formei) și Rodica Mandache, dulce, inocentă. Link aici: