Arhive pe categorii: film românesc

Tovarășii milițieni

Un serial care arată bine (chiar suprarealist, fără culorile ce băteau în sepia ale peliculelor de atunci), sună bine (retro-disco românesc), are acțiune și umor, și totuși este greu de urmărit chiar și pentru nostalgicii acelor vremuri. De fapt, din partea acelora s-ar putea chiar să aibă parte de comentarii revoltate, gen: ne-am vândut (sau închiriat) studiourile străinilor ca să-și bată ăștia joc de noi?!

Produs pentru a fi difuzat pentru rețele video on-demand, inițial pe Amazon Prime-Video, acum pe HBO, serialul-parodie Comrade Detective se bucură de prezența unor actori români care dau foarte bine pe sticlă, iar vocile lor sunt dublate de celebrități ale cinematografiei americane (Florin Piersic Jr. de către Channing Tatum, Ruxandra Enescu de către Kim Basinger, Ana Ciontea de către Debra Winger șamd) o chestie cu care cinefilul român nu prea este obișnuit. Toată treaba asta parcă face, în mod curios, ca jocul actorilor români să pară încă și mai suprarealist decât îl făcea scenariul.

Ideea filmului este de parodiere a regimului, sub pretextul „recuperării” și remasterizării unui închipuit serial polițist a cărei protagonişti sunt doi milițieni din România comunistă a anilor ’80 – chiar și numai alăturarea termenilor polițist și milițian este hilară. În primul sezon sezon de 6 episoade, plin de acțiune, detectivii Gregor Anghel (Florin Piersic Jr.) și Iosif Baciu investighează uciderea colegului lor Nikita Ionescu și, în același timp, scot la iveală un complot subversiv menit să le distrugă țara, complot alimentat, bineînțeles, de cel mai mare inamic al comunismului: capitalismul.

Un serial cu dublă țintă: nostalgicii comuniști și cei care râd de ăștia ca ei. Făcut fain, cu titluri retro, actori buni și coloană sonoră imitând muzica românească disco, după un scenariu de Mircea Furnicar în regia lui Bebeluș Pisicuță – aici ar trebui deja să te prinzi deja că e la misteaux. De fapt americanii care l-au produs (Brian Gatewood si Alex Tanaka ajutati de românii Vlad Păunescu și Cristi Bostănescu de la Castel Film), iau în balon nu doar propaganda comunistă, ci și pe aia capitalistă din Rocky sau Invazia roșie.

Dacă iei serialul strict ca un spoof și nu te ataci la clișeele și exagerările de care abuzează, le iese. Din moment ce ți-au plăcut acum trei decenii genul acela de filme, și încă îți mai plac benzile desenate, o să-ți placă și Tovarășul milițian – pe asta au și mizat producătorii lui.

 

Reclame

Soldații, poveste din Ferentari

Sau cum să faci un film prost după o carte bună

Soluția acestei probleme este să joci chiar tu (autor) în propriul film. Ce urmează mai jos sunt câteva opinii clujene după o provocare bucureșteană. Întâi m-a sunat Emil de la București să mă-ntrebe dacă am citit cartea (că avem amân2 bloguri de carte). I-am zis că nu, n-am apucat. Atunci du-te neapărat să vezi filmul, zice, pentru că eu l-am văzut după carte, și sunt niște scene pe care eu le-am înțeles, dar sunt curios dacă le înțelege și cineva care n-a citit cartea încă.

Cică romanul (autoficțional) din 2013 al lui Adrian Schiop dă târcoale – din cauza narării la persoana I – insistent unui sentiment de vinovăție pentru imposibilitatea „salvării“ lui Alberto, romul din Ferentari, fost pușcăriaș fără acte de identitate, cu care naratorul Adi (antropolog, doctorand în manele, circa 40 de ani) are o relație necăutată, accidentală și schimbătoare de viață pentru unul dintre ei.

Apoi dau de un comment al oracolului Szakats Istvan din Cluj, pe care nu mă pot abține să nu-l reproduc, prea e haios: „într-o zi am văzut pe youtube „Secvența Oficială” a filmului – aia cu nunta pe manele la un bloc din Ferentari. Ne-am și înflăcărat cu consoarta și ne-am zis, gata asta tre’ s-o vedem. Apoi, din lipsă de opțiuni (pe torent nu era și la Victoria n-am mai prins bilet) ne-am dus la mall și ne-am uitat la film.

Primul junghi l-am simțit când personajul Adi a început să vorbească – adică destul de la început. Replici mecanice. Mimică de lemn. Taman ca Sergiu Nicolaescu în Pistruiatu.

Mă și întrebam cum Dumnezeu n-au găsit pe cineva care să știe să dea cât de cât replicile lui Adi – dar până la urmă mi-am zis că sigur e o decizie regizorală și m-oi prinde eu mai târziu. Dar n-a fost să fie.

Că spre deosebire de Adi, celălalt personaj (Alberto) dădea replicile mai bine. Plus, Alberto era net mai autentic și mai prezent decât Adi, iar această inegalitate m-a făcut să pot să rezonez cu Alfredo da, dar cu Adi, nu. Și acest permanent da și nu, hois și cea, trage și împine scenă după scenă de-a lungul unui film de 2 ore mi-a faultat capacitatea de angajare emoțională. Simțeam că mă uit la două filme în paralel – unul care-mi place și altul care nu. La un moment dat chiar mă prindeam că caut refugiu de Adi în Alberto.

Mersi, Alberto.

Apoi, în film mai sunt și o serie de replici cu bâlbe. Alt junghi, la care creierul meu rezistă, dar inima mea nu. Scene cu discuții intime între personaje în care aceștia se încurcă în replici mă dezangajează emoțional. A’la long, îmi subminează credibilitatea emoțională a filmului. Îmi pare rău.

Apoi alt junghi. Ferentariul, în complexitatea ei socială. În sensul că nici vorbă.

Ce am văzut au fost mai degrabă cărți poștale folosite pe post de imagini de fundal, cam ca Barcelona în filmul Vicky, Cristina, Barcelona. Adi urcă pe bicicletă, pedalează un minut acolo prin Ferentari, camera îl urmărește, Adi se oprește, se dă jos de pe bițigli, CUT. Mă gândeam că puteau să facă asta la fel de bine și pe un green screen. Și și mai scurt. Iar în timpul câștigat poate arătau ceva. Nu atmosferă. Că Ferentariul era parcă tot numai o atmosferă – un decor convenabil-inevitabil din cauza manelelor.

Chiar așa, manelele. Alt junghi.

Mi-am zis, hai, ura, curaj, Maneaua o să fie firul roșu! Că doar așa a și început povestea: vine Adi în Ferentari să-și facă doctoratul în manele. Am greșit. Că până la urmă tema manelelor a rămas atât de sub-exploatată încât aproape că am și uitat de ea. Dacă fac acum un efort să număr câte scene cu manele îmi amintesc din film, e aia cu nunta la bloc, e aia cu Bossu’ manelist în birou și e aia cu Adi care are ceva text în laptop da’ nu se vede ce. În rest, beznă.

Acum mulți ani am văzut Adaptation – o poveste de dragoste între un crescător/hoț de orhidee și o ziaristă. Jur că îmi amintesc mai mult de trei lucruri despre orhidee și azi. Ce îmi amintesc despre manele? Bossu’ avea o cămașă neagră și două saxofoane pe perete. Văduvit de Ferentari și manele mi-a rămas povestea de dragoste dintre Adi și Alberto la care să mă uit. Mi-a plăcut de Alberto. M-a cutremurat vulnerabilitatea sa ambalată în vrăjeală. L-am crezut. Pe Adi nu – parțial din motivele deja enumerate.

Dar mai am un junghi. Adică aterizează un muzicolog gajeu la 40 ani în Ferentari, ieșit dintr-o relație hetero și după un „first date” prelungit și-o și trage cu un ex-pușcăriaș rrom din partea locului?

Hai zău. Domne’, am 50 ani, am văzut lucruri, la rigoare pot să și cred. Chiar vreau să cred, sunt la cinema. Dar te rog ajută-mă să cred. Dă și mie un caracter mai complex, niște trecut acolo, niște detalii pe parcurs, orice. Fac eu efortul să-mi croșetez o explicație efemeră, măcar pentru alea 2 ore. Dar te rog ajută-mă un pic. Că numai așa, la ce sec îm dai caracterul, nu-mi iese. Și atunci ce îmi rămâne e replica robotului ăla din Lost in Space, care zice: „It does not compute. It does not compute”.

Îmi și amintesc că îmi venea să mă ridic de pe scaun și să strig către Adi-și-Antonio-în-pat: [emotiv] „Bă-bă-băăăăă, stați bă că eu n-am înțeles, voi cum ați ajuns acolo?”.

Peste o jumate oră: [nedumerit] „Băăă! Da’ acolo?” Și mai la coadă [resemnat] „Lăsați.” Tolkien scria că zilele bune au cronici scurte, cât despre zilele rele poți scrie la nesfârșit. Mă și opresc aici. Eu știu că am intrat în sală ca să râd, să plâng, să simt, să aflu, să gândesc, să uit, ce o fi. Intuiesc că din carte / scenariu ar fi putut să-mi iasă mai mult. Dar nu mă plâng. Și nu-mi vreau banii înapoi”.

Acuma, ideea este următoarea: Adrian Șchiop și-a vândut drepturile de ecranizare asupra cărții, iar condiția impusă o fi fost să-l ia și pe autor la pachet. Înțeleg că na, trebuia să fie și autorul implicat în adaptarea scenariului, dar mă tem că doar din lipsă de buget, Șchiop va fi acceptat să și joace în film. Ceea ce, din păcate, l-a și stricat. Cineva spunea că un bun actor nu trebuie să se vadă dinafară, ci să intre în pielea personajului.

În momentul în care „te vezi”, înseamnă că nu ai ce căuta pe scenă. Iar un autor, detașat deja de personajul său, chiar nu are ce căuta într-un film. Soldații, poveste din Ferentari suferă de lipsa a cel puțin trei personaje: Adi, stricat de autor, Ferentariul – personaj în sine – și Maneaua. Nu doar coloana sonoră, ci tema manelelor, atât de sub-exploatată încât spectatorul și uită de ea.

Marița

Marița lui Cristi Iftime  by Dodi Mirodoni

Să nu care cumva să creadă cineva că filmul de debut în lungmetraj al lui Cristi Iftime are ceva de-a face cu Marița lui  Kálmán! Nu are! Marița lui Iftime este o DACIA rablagită, iar filmul se putea numi, ca să știe omu’  despre ce e vorba: „La drum cu Marița” .

Marița, la români, spre deosebire de Maritza lui Kálmán, contesa,  este un nume care, în general, dar mai ales în timpurile noastre, duce în derizoriu. Adică, deși pare un diminutiv de la Maria,  e mai de tăvăleală,  în sensul că:  „bună, rea, îmi făceam treaba cu ea”. Dicton valabil aici pentru DACIA. Și asta nu pentru că nu ar fi o marcă bună, ci pentru că în film era o mașină veche, uzată.

Dacă ne gândim că DACIA e România, ajungem departe, în caz că nu rămânem în pană! Filmul „Marița” a fost premiat la Karlovy Vary, pentru „simplitatea regiei”, cum motivează juriul. Chiar îmi puneam problema de ce  și cele mai anoste filme românești sunt premiate în afară! Iată: pentru simplitate, pentru prostie, pentru vulgaritate, pentru denigrare… Mai ales vulgaritate și denigrare!

Ada Solomon, producător de renume mondial, gata – gata să ajungă la Oscar, a mai ajutat tineri, că e la modă lozinca, să debuteze în lungmetraj, ca de exemplu Catrinel  Dănăiață cu filmul  „Dublu”. A ajutat, dar în calitate de co-producător, atunci cu Abis Studio, respectiv  Gabi Antal, acum cu  deFILM, adică  Radu Stancu, pentru a le mări, artificial, desigur, punctajul la CNC, de unde a și luat banii, nu din încasări anterioare, precum și de la „Europa Creativă”.

Catrinel  Dănăiață era consilier al Ministrului Culturii, Cristi Iftime nu știu ce calități are. I-a ajutat, vorba vine, pentru că de fapt le-a dat un vânt în prăpastie cu astfel de filmele de debut! Nici nu înțeleg de ce era obligatoriu ca acești  „tineri”  să  debuteze în lungmetraj! Doar așa, ca să  nu rămână virgini!? Cinematografic, vreau să spun!

Acum se vede de ce producătorii nu agreează ideea, chiar se opun cu vehemență, ca scenariile să fie predate direct de către scenariști la CNC pentru evaluare, nu prin intermediul lor! Dar să revin la „Marița”. Sala era plină. Nu arhiplină, dar plină bine. Am uitat să spun că era proiecția de gală. Pe alocuri, s-a râs în sală la câteva glumițe, deși filmul este declarat dramă, iar după părerea mea, este chiar tragedie pentru cinematografia română.

Ada Solomon și-a adus acolo toți colaboratorii, de nu mai aveau loc. Pe ecran n-au fost decât vreo 4 actori, dar în sală au fost mulți. Oricum, la noi,  cel mai bine văd că-și face treaba PR-ul filmului. Nu știu cum face, dar la proiecția de gală umple sala. Ulterior, de spectatori nu se mai ocupă. „Dublu” a avut per total 1400 de spectatori. Să vedem „Marița” dacă atinge acest record!

La urmă, realizatorii nu au mai solicitat întrebări de la public, pentru că am auzit că la proiecția pentru presă, criticul Valerian Sava ar fi întrebat cine a făcut parte din comisia de evaluare a scenariilor la CNC. Ceea ce nu se cade! Să întrebi, adică, așa ceva!

Despre film, ce să spun… Un tip, Alexandru Potocean, se supără pe nevastă, prietenă sau concubină, nu rezultă clar, și în loc să plece împreună la munte, pleacă separat. El trece pe la taică-su, Adrian Titieni, și pornesc împreună cu Marița pe drum de munte, iarna, fără zăpadă, spre fosta soție a lui Titieni, și ajung pe drum de seară la o viloae, care n-am înțeles pe banii cui a fost construită, că Titieni a fost un fluieră-vânt, după cum rezultă din film. E posibil să fi fost doar închiriată, pentru filmări.

Aici se cam îmbată, împreună cu ceilalți 2 frați ai lui Potocean, Andrei Huţuleac și Bogdan Dumitrache, în timp ce mama lor dormea într-o cameră alăturată, iar Titieni le povestește aventurile lui amoroase din timpul căsătoriei și de după divorț, insistând că i-a plăcut viața. Nu știu spectatorii ce au înțeles, dar el atât a înțeles din viață, și era profesor!

Nici scenariștii, Anca Buja şi Cristi Iftime, nu au înțeles ce înseamnă construcția personajelor, de ce profesor și nu cofetar, de ce 3 frați și nu 4 mai mici! Despre intrigă sau conflict, ce să mai vorbesc! Titieni își interpretează cu dezinvoltură rolul, ca de fiecare dată, dar nu înseamnă că este un personaj adorabil de care să nu-ți vină să te desparți. Ba, dimpotrivă. Dintr-ăștia întâlnim zilnic, pe scara blocului, pe stradă sau în tramvai.

De ce-aș merge la cinema? Ca spectator normal la cap, nu-mi poate fi simpatic un tată beat care-și uită copilul în mașină. Știu un caz în care cineva și-a lăsat papagalul ca să plătească niște facturi. A fost coadă la ghișeu și când s-a întors după o jumătate de oră, papagalul plesnise din cauza efectului de seră.

Titieni a mai spus și un banc idiot, în timp real, cu un țăran care a mâncat o friptură de bou la un restaurant, și boului i s-a făcut sete. Inadvertența, zic eu,  constă în faptul că friptura este întotdeauna de vacă, de mânzat, sau de vițel, nu de bou. Ba au  mai și comentat și râs isteric tot restul filmului, probabil pentru a arăta armonia din sânul familiei reunite, deși reunită parțial și vremelnic.

Acum,  mi-am adus și eu aminte un banc mai bun, că de film, ce să mai spun! Zice că după prima permisie, plutonierul i-a întrebat pe răcani cum a fost. Aceștia se codeau să răspundă. Hai, spuneți, nu vă sfiiți, i-a încurajat el. Până la urmă, i-a luat pe rând. Primul a spus că a fost la Marița. Bine, i-a spus plutonierul, vezi că n-a fost greu? Al doilea? Păi și eu am fost la… Marița. Bine și așa, că permisia a fost scurtă, nu aveați timp. Al treilea? Tot la Marița… Ultimul? Să trăiți, eu sunt Marița!

Meda

„Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”  – regia Emanuel Pârvu

Hotărât lucru, cineaștii români nu se pricep la titluri de film! În „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”, filmul regizat de Emanuel Pârvu, se asociază numele unei fete cu partea nefericită a lucrurilor, când, de fapt, Meda, o fată pură la 15 ani, este partea luminoasă, cum poate fi altfel?! Numai că trebuie să spun, cu părere de rău, filmul nu este despre Meda, despre ce simte ea, ce crede ea, ce vrea ea, ci despre  „partea nu prea fericită a lucrurilor”.

Pe de altă parte, Meda era numele fiicei lui Decebal, și înseamnă Unica! Dacă e să judecăm filmul după cât a spus din cât și-a propus să spună, atunci ne putem declara mulțumiți, și n-ar fi prea multe de comentat. Este un film sobru, o poveste cunoscută, adevărată, care, din păcate, continuă, chiar dacă am văzut-o în atâtea reportaje TV, iar Emanuel Pârvu a realizat un lungmetraj pe tema „zonele defavorizate la români”!

Nu știu de ce, pare că numai în România sunt zone defavorizate, deși avem o țară frumoasă și bogată, după aprecierea multora. Am schimbat de două ori politica, respectiv sistemul social. Se pare că nu a fost suficient. S-aducem alte nații în locul românilor nu se poate și n-ar fi corect. După unii autori, se pare că mentalitatea e de vină, iar aceasta nu poate fi schimbată decât prin educația și cultură. Din cultură face parte și cinematografia, adică filmul. Pentru ca filmul să-și atingă scopul, trebuie să fie convingător, adică să fie bine făcut. Nu neapărat reproducând realitatea, pentru că nu e adevărat ce e adevărat, ci e adevărat ce pare adevărat, dar să ducă undeva.

Au și străinii filme despre „zone defavorizate” dar parcă nu se limitează numai la lamentări, ca românii! Astfel, dacă vedem filmul „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor” din acest unghi, ar fi multe de spus.

Emanuel Pârvu s-a inspirat dintr-un caz real, ca multe altele, dar și-a plasat acțiunea într-un sat de munte. O familie ia o fetiță de vreo 7 ani de la un orfelinat ca să o crească, adică „ în plasament”. Numai că după vreo 8 ani, soția, care figura ca asistent maternal, moare. Soțul se zbate să păstreze fata, dar nu poate îndeplini condițiile cerute, avea impozite restante, nu avea loc de muncă sigur ș.a.m.d.

Problema pe care mi-o pun este de ce o familie dintr-o zonă defavorizată ia în plasament un copil, dacă sunt condiții de viață atât de grele? Gurile rele spun că pentru alocație. Pe de altă parte, de ce autoritățile în domeniu aprobă? Pentru a se degreva de niște cheltuieli, spun aceleași guri. Sau, dacă o familie ia un copil să-l crească, de ce plătește impozite, nu sunt bune legile?

Filmul ar trebui să lămurească toate aceste ambiguități pentru a-și atinge scopul, adică pentru a contribui la îmbunătățirea situației. Cineaștii români spun că „artistul” nu dă soluții, doar prezintă faptele. Nu dă, dacă nu e capabil s-o facă, dar dacă este, de ce să nu dea?!

În cazul filmului de față mi-am pus problema ce experiență de viață are Emanuel Pârvu, despre care auzisem doar că e actor. Regizor nu era născut, ci făcut. Adică nu a urmata o școală de regie, ci a regizat ceva scurtmetraje, cu oarecare succes, apoi lungmetrajul acesta. A mai regizat o serie de episoade într-un serial de comedie și a scris piese de teatru.

Apoi mi-am pus problema cine i-a produs filmele, pentru că, deși apare ca actor, scenarist și regizor, nu apare și ca producător, ca în cele mai multe cazuri. FAMart Productions nu-i aparține, iar numele Miruna Berescu nu-mi spunea nimic. Am găsit, însă, un amplu articol despre viața și activitatea lui Emanuel Pârvu. Producătorul Miruna Berescu era… prietena lui, iar acum se pare că-i este soție.

M-a frapat, însă, povestea vieții sale ca-n filme, care pare incredibilă, dar spune că este adevărată. Deși foarte tânăr, vreo 38 de ani, are ce povesti. A câștigat ca spălător de pahare  în restaurantele din Londra mai mult decât un turnător de betoane în România. Și totuși s-a întors în țară! Cu bani de apartament! Se pare că deviza lui a fost „să nu renunți”.

Dar nu am regăsit această deviză și în lungmetrajul său „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”. După cum povestește, i-a trebuit ceva timp pentru a scrie scenariul. Dar mai întâi a extras o parte și a realizat un scurtmetraj, „Meda”, abia apoi lungmetrajul. Cu lungmetrajul a câștigat premiul pentru regie la Sarajevo în 2017. Spune că l-a preocupat situația din orfelinate și a vrut să încurajeze adopția sau preluarea în plasament a copiilor, pentru ca aceștia să beneficieze de căldura unei familii, nu doar să primească o educație la grămadă.

Din păcate, consider că Emanuel Pârvu nu și-a atins scopul declarat, dar și-a atins scopul nedeclarat, acela de a câștiga premii în afară. Aceasta este miza cineastului român contemporan: punctajul pentru a accesa fonduri nerambursabile de la CNC, iar scopul scuză mijloacele! Trebuie să și argumentez cele spuse!

Sistemul, creat, desigur, de cineaști, dar acceptat de politicieni, pentru că nu prea sunt duși la film, nu permite accesul scenariștilor independenți. Centrul Național al Cinematografiei, care folosește bani publici, nu primește scenarii pentru evaluare, ci „proiecte cinematografice”. Adică un producător, un regizor și un scenariu. În general, regizorul este și producător, scenariul este al lui, al rudelor sau al prietenilor.

În cazul de față, Emanuel Pârvu și-a ales un subiect cu puternic impact emoțional în afară și l-a tratat în tonuri sumbre, deși riguros și meticulos. Dar au apărut multe greșeli, în general prin omisiune, care pot spune că sunt de scenariu, de vreme ce acesta îi aparține. Chiar și Meda devine un personaj suplimentar. Nu schițează nici-un gest la moartea mamei ei, chiar dacă adoptivă, și nu știm care este adevărata ei relația cu tatăl.

Personajul principal este Doru, tatăl adoptiv, iar Șerban Pavlu a fost „cel mai bun actor” la Festivalul de film de la Sarajevo.  Numai că în film nu este vorba de niciun… dor! În scenaristică, justificarea „așa a fost în realitate” nu se acceptă. „Realitatea” este cea construită conștient de scenarist.

Copilul primit în plasament nu trebuia să fie o fetiță, ca în realitate, dacă mama adoptivă moare, pentru că lucrurile se complică și pot să apară interpretări în defavoarea intențiilor autorului. Să spunem că trecem peste interpretările paranoice ale relației adolescentă – tată tânăr adoptiv văduv, dar nu putem trece peste faptul că acesta nu-i putea asigura îndrumarea și educația corespunzătoare, pentru că era și bărbat și el însuși neinstruit în acest sens.

Când pe fată o caută tatăl noapte cu lanterna și o găsește stând de vorbă cu un băiat, fata își cere scuze, argumentând că băiatul a vrut. Pentru că scenaristul nu a știut să-i dea replică, Șerban Pavlu nu a avut ce să spună. Ca urmare, de ce să lași fata în plasament la un astfel de tată?! Un tată  adevărat, natural sau nu, ar fi avut replică: „Fata mea, băieții vor multe, tu trebuie să te gândești ce accepți”.

Așa că, mult mai convingător ar fi fost dacă era vorba de un băiat în plasament. Acesta ar fi spus: „Tată, nu mi-am dat seama cum a trecut timpul, dar sunt băiat mare, te rog să nu mă mai cauți cu lanterna!” Răspunsul ar fi fost: „Te înțeleg, băiatul meu, te înțeleg…” De aici ar fi rezultat marea dragoste, neafișată, pentru soția sa, Ana, decedată cu puțin timp în urmă, și nădejdea pe care și-o pune în fiul adoptiv.

Pentru că, recunoaștem sau nu, tații vor să aibă băieți. În acest caz, cu atât mai mult! Personajul lui Șerban Pavlu, introvertit, ne-descurcăreț,  nu este neverosimil, este real, dar cu atât mai mult „trebuia” să aibă un fiu. Rolurile s-ar fi inversat, fiul ar fi avut grijă de tată. L-ar fi ajutat în gospodărie, la cosit fân, la îngrijit vite, poate chiar și la tăiat lemne. Învățătura,  școala,  nu s-ar fi limitat la conștiinciozitate și memorare de texte.

În acest film mi-am recunoscut satul natal, aflat la 20 de kilometri de cel mai apropiat oraș, casele răsfirate pe culmi, casele bătrânești, ulițele,  dar nu și oamenii. Oamenii la multe sunt solidari, întreprinzători, hotărâți. N- așteptă să le cadă nimic din cer.

„Comuniștii” au plantat stâlpi și au înșirat cabluri electrice până la cea mai îndepărtată casă.  Sătenii au captat izvoarele și și-au adus apa la poartă. Din bani europeni au fost asfaltate drumurile principale. Pe vremuri, oamenii făceau naveta la oraș, acum, mulți au plecat în lume, construiesc acoperișuri din lemn, chiar și case din temelie,  sau conduc TIR-uri pe drumurile europene. Nu le e rușine și nu le e frică de muncă. Se-ntorc, își înalță casele lor, se-nsoară, au copii.  Dar nu cred că un astfel de film ar avea succes la festivalurile internaționale!

 

 

Ghinionistul – regia Iura Luncaşu

sau „Cu sacul la pomul scuturat” de Doni Mirodoni – Atenție, conține spoilere! Dar nu vă faceți griji, puteți merge liniștiți la film. Cine vrea să râdă, râde și degeaba!

Un cronicar amabil spunea că lungmetrajul regizat de  Iura Luncașu, „Ghinionistul” reușește să evite clișeele.  Probabil s-a născut mai de curând, ca și  Salex Iatma şi Radu Gabriel, care au semnat scenariul alături de regizor.  Din păcate, „Ghinionistul” este un mare clișeu, de la titlu, până la ultimul cadru. Nu voi face acum inventarul filmelor din care provin clișeele componente, pentru că ar fi prea multe, dar voi pomeni o parte din clișeele folosite aici.

Filmul începe cu chiriașul, Robert, interpretat de Vlad Logigan, care nu-și poate plăti chiria și riscă să fie evacuat. Acesta are un tată bețiv, Gheorghe Visu. Datornicii, cei pe la care lucrează ocazional, nu-i dau banii cuveniți și intră într-o „afacere”, evident necurată, despre care nu cere lămuriri. Este vorba de o răpire, „evident” falsă,  în care „victima”, fata unui bogătaș, vrea doar să atragă atenția tatălui ei mult prea ocupat cu afacerile. Chiar și replicile tatălui sunt clișeu: Pentru tine fac bani, că n-o să-i iau în mormânt, să-ți plimbi curul prin țări străine…

Sau ale fetei: Căcat, tata mi-a tăiat cardul! Numai că în original era, citez cu aproximație: Shit, my daddy cut my credit card.  Chiar și Virgil Ianțu în rolul tatălui este un clișeu. Parcă înghițise un băț, și pentru a nu părea clișeu îl înghițise… pe partea cealaltă! Până și relatările realizatorilor:  Virgil Ianțu a fost nevoie să îmbătrânească cu 20 de ani, pentru a intra în rol. Numai că în original, fiind vorba de mari vedete hollywoodiene, actorii erau „îmbătrâniți” pentru a interpreta personajul la vârste diferite.

Cum era de așteptat, Robert avea un talent înnăscut, cânta la chitară. Dar era geniu, nu joacă! Dădea și lecții unui fetițe, iar mama vrea să-l plătească pentru alte „servicii”, dar apare soțul, sau concubinul, și Robert sare pe fereastră în chiloți. Ați mai văzut undeva asta? Nu cred! Râdeți la așa ceva? Obligatoriu, dacă ați plătit biletul, că tot atât vă costă!

Cineva îi aranjează o audiție cu un mare și renumit impresar care venea în țară, chiar dacă Robert nu se făcuse nicicum remarcat, nu avusese spectacole, nu auzise nimeni de el. Dar, ghinion, moare taică-su! Cum în comedii nu prea mor personajele, te-aștepți dintr-un moment în altul ca mortul să-nvie.  Până atunci, însă, fiul se chinuie să-și ducă tatăl mort acasă. Nu lipsește secvența din compartimentul de tren în care figurează ca viu, pentru că mort nu avea voie, din motive sanitare. Primește un pumn de la un soț gelos, iar acesta crede că l-a omorât el. Original, nu?!

Dar Gheorghe Visu își revine din comă alcoolică, de zici că n-a atins în viața lui picătură, și continuă drumul cu o mașină de ocazie, care era de la pompe funebre. Cum, spre deosebire de tren, aceasta nu avea voie să transporte vii, Visu trebuie să ia loc într-un cosciug, pentru că la un autostop  urcă un polițist. Aici chiar n-a fost clișeu!  Așa ceva nu s-a mai văzut: viu într-un cosciug de mort!  Ba mai și strănută la un moment dat, de la naftalină. Polițistul dă alarma și vine brigada antitero/antidrog.

Ce să mai…, n-aveau cum să mai ajungă la audiție. Dar, stai, interceptează mașina cu impresarul, îl sechestrează și are loc audiția pe câmp, în bătaia vântului, chitară clasică, rezonanță perfectă. Succes total! Kaneț filma. Așa se citește! Se scrie Koneț filma, din câte-mi aduc aminte.

Dar filmul lui Luncașu are, totuși, un mare merit, nu e făcut pe bani de la CNC! Mi-aș permite, însă un sfat. Ca regizor, se descurcă, are destulă experiență, să caute unul, doi scenariști adevărați, sau să organizeze un concurs de scenarii.