Arhive pe categorii: fantezie

On the Milky Road

Pe calea lactee (2016) este ultimul film al lui Kusturica, ca lansare. Nu știu dacă va mai face vreun film după acesta, care pare un cerc trasat în jurul celorlalte filme ale sale și în care-și îndeplinește un vis, acela de a juca alături de Monica Bellucci. Te cucerește din start prin muzică și textul de-nceput: bazat pe trei povești adevărate și multe fantezii. Chiar dacă recunoaștem imediat „stilul” regizorului sârb, Pe calea lactee are un ton mult mai grav decât filmele anterioare ale lui Kusturica.

on3Recitalul actoricesc, prezența regizorului și a celebrei (și încă frumoasei) actrițe italiene, planurile lungi și reușita îmbinare dintre muzică și peisaje pe fundalul războiului din fosta Yugoslavie, fac din el o producție stranie, aproape suprarealistă. Imposibila idilă a celor doi, pigmentată cu scene de realism magic, dă naștere astfel celor mai plauzibile scene din film (pentru că susțin narațiunea), chiar dacă la nivel vizual imaginile par să vireze tot spre absurd, în încercarea lor de suprarealism. Emir Kusturica are nevoie de fundalul absurd al războiului, (chiar dacă nu mai este tocmai un subiect actual, la un sfert de secol de la conflict) pentru finalul în care apare într-o postură în același timp absurdă / autoironică (un călugăr creştin) și emoţionantă.

on1Acestea sunt de fapt și scenele care confirmă miza filmului, acea schimbare de ton a discursului regizoral, ce virează dinspre absurd către suprarealism. Dacă până acum Kusturica nu făcuse decât să „constate” în modul său original ororile războiului și să le capteze în tonuri dulci-amărui, deloc teziste, aici deslușim o provocare de ordin superior, ca și o încercare de a se detașa de tema obsedantă a războiului: protagoniștii vor să se căsătorească la finalul războiului, să-și trăiască viața, unii reușesc (pentru că sunt „puri”, nemânjiți cu sânge sau dimpotrivă, inconștienți, atinși de nebunia războiului), iar alții nu. Și toate acestea au loc pe oon4 Cale lactee din piatră (în definitiv, din ce altceva sunt planetele, văzute de la distanță) sau împietrită, pe care se perindă, ca într-un basm, tot soiul de animale mitologice, care mai de care mai fanteziste, culminând cu personajele absolut fantastice. Am cules din gura unuia o replică mai spre  final (plină de tâlc):

– Nu așa se fac lucrurile, amice!

O mențiune pentru final (o inimă împietrită), pentru coloană sonoră compusa de fiul lui Kusturica (face 1/3 din film), la cealaltă 1/3 contribuind imaginea care-ți taie răsuflarea – am crezut că sunt într-un western cu Franco Nero! Per ansamblu, On the Milky Road este o încercare (mai mult sau mai puțin reușită) a regizorului sârb de-a se „clasiciza”, de-a intra în mitologie. Kusturica a făcut tot ce știa el mai bine în acest film, și a închis un cerc. Mai departe, depinde de empatia spectatorului (mai mult sau mai puțin melancolic) să-i valideze sau nu încercarea.

 

 

Anunțuri

The Others (2001)

,,The Others”/ ,,Ceilalți” (2001) este un film fantastic hispano-franco-american  regizat de Alejandro AmenábarTemele majore ale filmului sunt moartea și  (ne)acceptarea ei, singurătatea, claustrarea, nebunia, culpabilitatea, denunțarea  îndoctrinării religioase.

Filmul este un horror mai special, fără scene sângeroase, departe de clișeele cu care suntem obișnuiți chiar dacă  conține ingredientele de bază ale genului: clădirea majestuoasă, lugubră, copii suferind de o boală ciudată, izolați în cameră, ceața permanentă, zgomote inexplicabile, voci și plânsete înfundate.

Suntem introduși într-o atmosferă halucinantă unică. Spațiul închis, claustrarea copiilor, sugerează niște sicrie. În plus, casa este bântuită și ascunde secrete nemărturisite care vor fi dezvăluite spre final. Scenariul condus cu abilitate de Amenabar preia o parte din codurile horror-ului, punând accentul mai mult pe ambianță.

Scenografia este clasică, elegantă și sobră. Un film de atmosferă tensionată care are și o dimensiune romantică (introspecția, trăirile intense, melancolia, misterul). Imaginea este de  calitate, cu scene-tablou de un clar-obscur rembrandtian.

 

Această prezentare necesită JavaScript.


Jocul actorilor este convingător. Nicole Kidman are rolul unei  femei  pioase, de o frumusețe stranie și glacială, cu o aură tulbure, care se ocupă personal de educația religioasă a odraslelor sale. Ea știe să fie autoritară dar și tandră. Copiii joacă impecabil: băiețelul (James Bentley) disperat să primească afecțiunea mamei, fetița (Alakina Mann) distantă, rebelă și răutăcioasă. Servitorii au un comportament ciudat, duplicitar.

Simbolurile obscurantismului: paloare, teama de lumină, momentele de detașare, izolarea și întunericul ascund  adevărul. Tehnica: grija pentru detaliu, dozarea efectelor, echilibrul instabil al comportamentelor, indicii false sau nu,  ambiguitatea personajelor ne poartă lent spre un  deznodământ  surprinzător. Titlul „Ceilalți” (The Others) este provocator,  mobilizându-ne din start să prindem șpilul  filmului.â

Muzica  eteric subtilă  ne taie respirația ,,Only Have Eyes for You,” compusă de Harry Warren  Al Dubin, interpretată a cappella  de Nicole Kidman  .. Vals Opus 69 No.1″  compus de Frederik Chopin, interpretat de Jean-Marc Luisada.

Dacă sesizați unele aspecte ale filmului, îl veți  decodifica de la prima vizionare:
– la ce se referă regula impusă de Grace: nici o ușă nu se va deschide înainte ca cealaltă să fie închisă?
 – de ce nu mai trece pastorul pe la doamna care are nevoie de alinare și de sprijin spiritual?
 – cine a tras draperiile când ambii copii se aflau în cameră?
 – de ce lumina puternică ce a  pătruns atunci prin geamuri nu a ars fețele copiilor?
 – de ce tatăl rătăcit prin pădure, comportându-se ca un zombi, se miră de întâlnirea cu familia?
 – de ce crede Grace că soțul vrusese inițial să o părăsească?
 – ce ascunde fraza rostită de tată referindu-se la faptul că fetița i-a povestit despre ...ceea ce se întâmplase în ziua aceea?
 – ce se observă când Grace deschide dulapul de haine care are oglinzi pe uși, în care se reflectă patul din dormitor
  – și, totuși, cine sunt The Others?

Alejandro Amenabar a fost recompensat  cu două premii Goya: pentru cea mai bună regie și pentru cel mai bun scenariu original.  Nicole Kidman a primit Globul de Aur pentru cea mai bună actriță într-un rol dramatic, premiul BAFTA pentru cea mai bună actriță , premiul criticilor de film din Londra pentru cea mai bună actriță a anului 2001 și premiul Goya pentru cea mai bună actriță.

Eastwatch – Game of Thrones VII

Dacă în episoadele precedente ale seriei a avut loc întâlnirea lui Jon Snow cu Daenerys Targaryen, prilej pentru fani să facă tot felul de presupuneri puse în montaje pe youtube, în „Eastwatch” regele Nordului pleacă într-o acțiune disperată. El beneficiază de ajutorul unui personaj care părea condamnat la dispariție lentă, dar a fost salvat de Samwell.

Rondul de noapte (the Nightwatch) capătă cu această ocazie o nouă denumire, datorită castelului din Est, se pare. Ce ridică semne de întrebare în acest episod este momentul în care Jon Snow mângâie dragonul și cel în care intrigantul Peter Baelish zis și Degețel, comandant al Cavalerilor din Vale, încearcă să bage zâzanie între surorile reunite Sansa și Arya. Citiți mai multe despre următorul episod, Beyond the Wall, aici.

De ce „Game of Thrones”?

Fantezia medievală produsă de HBO după saga lui George R.R. Martin Cântec de gheață și foc place multora, dar îi lasă indiferenți pe mulți cinefili „adevărați” care încă nu au dat încă în boala serialelor pentru TV. Iată mai jos motivele pentru care mă uit – cu invidie, recunosc – la acest serial:

vsSuccesul său inițial, ca și decizia de a-l produce, se explică prin numărul mare de fani pe care l-au avut scrierile americanului, un amestec de fantasy, horror și science fiction. Asta deși bătrânul George nu este decât un epigon al lui Tolkien, cel care a impus în literatura de gen teritoriul mitic numit Pământul din mijloc, o lume fizică îngemănată cu lumile nevăzute.

Deja de la finalul seriei a VI-a, autorul nu a mai putut ține pasul cu succesul serialului și cu viteza de filmare a celor de la HBO. El a continuat să furnizeze „ponturi” în calitate de consultant pentru producătorii David Benioff și D.B. Weiss dar a anunțat, în același timp, că The Winds of Winter nu va urma neapărat linia serialului. Trebuie să recunosc că din acest motiv, nu am mai privit cu aceeași încântare finalul seriei a VI-a, supoziția mea fiind că producătorii ar putea recurge la unele cinematografice pentru a dilua serialul.

tolkien3Invidia cu care privesc serialul ține de patriotismul local: impresia mea încă de la prima serie este că istoria Transilvaniei medievale oferă un material cel puțin similar, iar din acest motiv nu puteam să nu remarc acest serial versus lipsa filmelor istorice (și în general a filmului de gen) din cinematografia română a ultimei perioade. Chiar dacă un film istoric n-ar aduce premii la Cannes, sunt convins că ar face săli (atâtea câte mai avem) pline, iar dacă HBO are deja un mega-hit și încearcă acum genuri conexe (vezi Westworld), măcar CNC ori vreun festival de film (Râșnov?) ar putea organiza un concurs de scenarii pe această temă.

Despre (pen)ultima serie Games of Thrones

tolkien1Câte ceva și despre seria a VII-a: dacă spuneam că finalul seriei a VI-a aproape m-a dezamăgit, dintr-un fel de solidaritate cu creatorul George R.R. Martin, trebuie să admit că seria nou începută este (cel puțin până acum) una reușită. Asta poate și datorită acelor trucuri de care aminteam anterior: dacă bătrânul George nu se sfia să-și omoare vreun personaj din cele 9 familii aflate în competiția pentru tron și supraviețuire, fiindcă se găseau altele – copii legitimi ori bastazi – care să le ia locul, nici producătorii nu se lasă mai prejos.

După ce l-au înviat pe Jon Snow în seria a VI-a, reușesc să-l resusciteze și pe Jamie Lannister în cea de a VII-a. Rămas fără o mână, cel poreclit „regicidul” este la fel de viteaz, ba parcă și oleacă mai isteț, plus că are un ajutor de nădejde care-l scoate basma curată din cele mai dificile situație. Cam atât despre noul sezon, atrăgător vizual și filmat destul de relaxat, cu peisaje frumoase în debutul fiecărui episod și scene largi. Asta doar în debut însă, pentru că în continuare avem parte de ceva mai puțină acțiune în afara castelelor și multe scene de interior.

 

Cu inima curată (2016)

Filmul Cu inima curată a lui Attila Till este un thriller comic  care abordează un subiect atipic într-o manieră personalizată: viața oamenilor cu dizabilități (aici) fizice , fără a le victimiza , ci din contra le prezintă ca pe niște ființe umane  autentice, cu dorințe, dureri, ambiții, cu calități și vicii, persoane care încearcă să dea un sens vieții, ca oricare dintre noi.

Regizorul pare să-și aroge dreptul de a se distanța de clișeele filmelor despre persoane cu dizabilități: nu e un film moralizator, nu melodramatizează, nu ironizează dar nici nu bagatelizează ci mai degrabă e un concentrat de energie și umor negru în care, la  granița între fantezie și realitate, nimic nu e ceea ce pare!

Filmul îi are protagoniști pe Zoli , un adolescent cu handicap motoriu încă din copilărie , care  este îndrăgostit de benzile desenate și vrea, ajutat de amicul său Barba papa să scoată un album BD . Băieții  speră ca  prin Artă să iasă din starea de prostație  datorată paraliziei si marginalizării sociale. La Centrul de Recuperare îl cunosc pe  Rupaszov, un fost pompier aflat și el în scaunul cu roțile. Acest Rupaszov este în solda  Mafiei și îi recrutează pe cei doi tineri formând un trio improbabil de asasini plătiți. De aici, totul o ia razna, fără a ne da timp să ne plictisim.      

Această prezentare necesită JavaScript.

Tonul filmului este dat de scena de deschidere , o scenă șocantă de bătaie generală între invalizi și gangsteri, potop de înjurături, un talmeș-balmeș de scaune răsturnate, de corpuri bătăioase,  de altele căzute pe jos sau inerte . Chiar dacă sau chiar de aceea unele scene ,,cam trase de păr”(scena  în care vedem cât de dificil e să părăsești discret locul crimei într-un scaun cu rotile) sunt condimentul necesar pentru a ne detașa de condiția specială a personajelor și pentru a urmări acțiunea.

Scenariul (scris tot de Attila Till care s-a ocupat într-o vreme de persoane cu handicap) și regia sunt mulțumitoare mai ales prin contrastul pe care îl oferă scenele de acțiune față de o anumită doză de melancolie în care domnesc criminalitatea, regretele, cunoașterea aproapelui.  Nu sunt prea bine dozate  elementele de comedie neagră, de dramă și de thriller (ritm  întrerupt, unele scene cam lungi).

Premii și festivaluri:
2016: Cairo IFF (Bronze Pyramid), Chicago IFF (Roger Ebert Award), Cottbus FF of Young East European Cinema (Award of the Ecumenical Jury, FIPRESCI Prize), Palic IFF (Special Mention), Thessaloniki IFF (Best Actor, Golden Alexander), BFI Londra, Karlovy Vary IFF