Arhive pe categorii: fantezie

Wonder Woman (2017)

In Wonder Woman o revedem pe Gal Gadot in rol titular dupa scurta introducere a personajului pe marele ecran in Batman v Superman al anului trecut, probabil una dintre cele mai bune parti ale acelui film. Actiunea ne trimite cu 100 de ani in trecut, la apogeul Primului Razboi Mondial. Atunci cand pe insula amazoanelor ajunge soldatul britanic Steve Trevor, Diana decide sa se intoarca impreuna cu el in lumea exterioara si sa puna capat razboiului, convinsa fiind ca acesta se datoreaza zeului razboiului, Ares, iar menirea amazoanelor este intocmai infrangerea acetuia.

Wonder Woman cara povara de a readuce increderea in universul DC Comics, dupa ce BvS si Suicide Squad, desi succesuri la box office, au dezamagit fanii din punct de vedere calitativ. Acesta este si primul film cu o super-eroina in rol principal de la Elektra (2005) incoace, si este inedit prin faptul ca este regizat de o femeie, Patty Jenkins (Monster).

Ideea de a plasa actiunea in trecut (asemanator Captain America: The First Avenger) lasa loc pentru o poveste de sine statatoare, si desi legaturile cu intregul univers nu lipsesc, sunt prea putine si nu distrag atentia de la personajul principal al filmului. Iar cum Gal Gadot are misiunea de a duce in spate aceasta poveste, pot spune ca o face neasteptat de bine, si impreuna cu Chris Pine formeaza unul dintre cele mai carismatice cupluri din filmele de gen. Relatia lor este punctul pivot pentru primele doua acte ale filmului si datorita regiei si chimiei dintre actori concluzionez ca a fost o alegere potrivita.

Nu lipsesc scenele de actiune captivante (avem parte de 3 scene de amploare), ce se desfasoara pe fondul unei coloane sonore superbe, si nici umorul, de data asta reusit si nefortat (ma uit la tine Suicide Squad), care sustinut vizual de o paleta de culori aprinse, da un ton destins filmului si ne scoate din monotonia cu care Warner Bros. ne-a obisnuit de super-eroi seriosi si intunecati.

Asemanator lui Batman v Superman, filmul se incheie cu o scena de actiune de proportii, care desi este superioara aceleia, si as spune mai emotionanta, taie din elanul povestii de dragul exploziilor si efectelor speciale. Iar la fel ca in BvS, un alt punct slab este villain-ul sau villain-ii, cu scurte prezente pe parcursul filmului, reprezentand doar un obstacol peste care eroina noastra trebuie sa treaca, nicidecum o amenintare de proportii mitologice, asa cu ne este sugerat.

In cele din urma, Wonder Woman ramane o prezenta de bun augur in universul DC, cea mai buna de la Man of Steel incoace (sunt un sustinator al acelui film mai mult decat majoritatea), si desi nu reuseste sa dea pe spate, este un pas in directia buna si ma face mai curios de aparitia Justice League din toamna, unde fara indoiala Diana va avea un rol destul de important.

Anunțuri

Kafka ,1992

Kafka , filmul regizat de  Steven Soderbergh după un scenariu de  Lem Dobbs  este o evocare a vieții lui Kafka prin opera sa .

Chiar dacă filmul e departe de biografia scriitorului , scenariul are marele merit de a fi recreat întregul univers kafkian din combinarea unor detalii din viața reală cu detalii din operele sale literare, din dezvoltarea temelor predilecte universului kafkian,  astfel Kafka devine un personaj fictiv trăind în lumea pe care și-a inventat-o.

Sinopsis
În Praga anului 1919 Kafka duce o viață, să-i zicem,  dublă: ziua este funcționar la o firmă de asigurări ,  noaptea un scriitor solitar și depresiv pradă unei societăți reci și absurde în care birocrația îi torturează existența.   După ce găsește trupul neînsuflețit a lui  Eduard Raban,  un coleg și cel mai bun prieten al său , el pornește în căutarea adevărului pătrunzând într-o lume marginală, periculoasă și misterioasă .

Această prezentare necesită JavaScript.


Filmul ne zugrăvește Praga gotică a misterelor,  angoaselor oprimării de toate felurile ( într-un splendid  alb-negru care amintește de ambianța operei lui Kafka) unde acesta bate drumurile,  bate la porți, vorbește cu personaje ieșite din imaginația sa și care poartă numele personajelor din scrierile sale.  Scopul lui Kafka este să pătrundă în straniul  Castel unde se fac experiențe secrete și dubioase.  Kafka are încredere doar în nihilista Gabriela , fosta prietenă a lui  Eduard și se pomenește implicat în gruparea anarhistă căreia îi aparține ea și care dorește să distrugă Castelul.  Kafka ajunge în misterioasa clădire, desoperind o lume suprarealistă , viu colorată.  Aici filmul e color!

Alegând titlul  Kafka Steven Soderbergh semnează un ,, biopic” original în care celebrează complexitatea operei literare a celebrului scriitor ceh Franz Kafka.  Acest film pare să fi deschis calea spre o nouă modă în cinema în care scriitorul devine personaj al ficțiunilor sale,  în care viața scriitorului se intersectează cu scrierile sale.  Mă gândesc în special la filmul The Hours”,,Orele”(2001) de Stephen Daldry unde Virginia Woolf  joacă într-un univers de triplă complexitate  : real, imaginar și opera literară .  Sau filmele  Swimming pool  (2003) ,,Piscina” de François Ozon și  Finding Neverland  (2005 ) ,,În căutarea Tărâmului de Nicăieri”.

Full movie

Umorul negru nu lipsește, nici emoția artistică: nu înțeleg cum un astfel de film nu a avut deloc succes comercial!

Hugo (2011)

Hugo-Cabret-3D-film-trailer

Probabil fiecare dintre noi avem „sensibilitățile” noastre rămase adesea nerevelate. Cum să ne mirăm că un regizor de talia lui Scorsese își dezvăluie nostalgii, vise într-un film de o cu totul altă factură decât realizările sale – care ne obișnuiseră cu violența?

Filmul „Hugo” poate încânta nu doar copiii (inteligenți 😉) ci și cinefilii de orice vârstă prin intriga aparent infantilă , totuși, sofisticată , combinând realitate și fantezie care ne conduc spre frumoasa aventură a începutului cinematografiei: este un omagiu personal pe care Scorsese a ținut să-l aducă pionierului cinematografiei, magicianul Georges Méliès, inventator de efecte și trucaje, o întoarcere la epoca copilăriei filmului (mut) care a împrumutat cele mai multe efecte din teatru: partitură, scenografie, costumele, mima și pantomima, modulațiile vocii, jocul de lumini, efecte sonore și muzică.

În timp ce teatrul este proaspăt, viu – cu fiecare reprezentație ținându-ne cu sufletul la gură chiar dacă știm piesa pe de rost, pentru că interesează interpretarea – cinemaul a luat avânt, a devenit tot mai sofisticat și ne interesează în film povestea, ne fascinează efectele vizuale, sonore și îl putem revedea ori de câte ori dorim, găsindu-i înțelesuri noi, chiar dacă în film nu s-a schimbat nici măcar o virgulă! Da, putem vorbi de remake-uri, care sunt fiecare alt film,  adesea umbre palide a primei adaptări.

Reconstituirea faimosului accident care a avut loc în gara Montparnasse (pe atunci Gara de Vest) și faimoasa proiecție din 1896 ,,Sosirea trenului în gară La Ciotat”, unul din primele filme din istoria cinematografiei au dus la o aventură plină de mistere care ne transpune în epoca filmului mut printr-un spectacol împănat în 3D sub direcția lui Martin Scorsese.
Descoperim un Paris misterios din 1931 inspirat din cartea foarte specială ,,Invenția lui Hugo Cabret” a carismaticului scriitor Brian Selznick.

Asa Butterfield (Hugo) & Brian Selznick (scriitorul)

hug
Sinopsis
Hugo este un băiat care după moartea tatălui său nu mai are pe nimeni care să se îngrijească de soarta lui.Pentru a evita internarea într-un orfelinat,băiatul locuiește în gară continuând munca tatălui său, aceea de ceasornicar care are grijă de ceasurile din gară.

hugo

El are dorința de a pune în funcțiune un mecanism straniu creat de tatăl său care poate fi animat doar cu o anumită cheie în formă de inimă. Hugo va găsi cheia fermecată cu ajutorul prietenei lui Isabelle, orfană și ea , care locuiește la un bătrân negustor de jucării. Acest om auster are și el un secret fabulos: a inventat proiectarea de imagini. Așa cum ne putem imagina e vorba de Georges Méliès (genialul realizator al filmului,,Călătorie pe Lună”-1902- în,, la belle époque”,a realizat în jur de 520 de filme, dintre care au fost regăsite 210 ).

Mesajul filmului se referă la începuturile cinematografiei care va însemna o sursă de iluminare sufletească,un ghid din întunericul singurătății spre ritmurile vieții simbolizat prin angrenajul rotițelor  de ceas care ticăie în ritmul inimii .

Distribuția: Asa Butterfield – Hugo Cabret, Chloë Grace Moretz -Isabelle, Ben Kingsley -Georges Méliès alias Papa George , Sacha Baron Cohen -Inspector Gustave, Helen McCrory – Jeanne d’Alcy alias Mama Jeanne, Jude Law – tatăl lui Hugo ; Michael Pitt, Martin Scorsese și Brian Selznick – în roluri cameo.

Filmul ,,Hugo”a primit cele mai multe nominalizări pentru Oscar 2012 și a plecat cu cinci statuete.

Ca de obicei între seriile Vikingilor de pe History, cei de la BBC America ies și ei cu o serie istorică paralelă, o adaptare a lui Stephen Butchard după nuvelele lui Bernard Cornwell – The Saxon Stories, a căror acțiune se desfășoară în secolele IX – X. Aproape la fel de reușit ca Vikings, din care împrumută jocul ușor crazy al personajelor din nord, ca și comportamentul imprevizibil al acestora, The Last Kingdom este un serial ceva mai simplu (în ceea ce-și propune) despre care am mai scris aici.

Ca subiect, acest nou serial istoric prezintă legenda formării Țării Anglilor sau a Pow Sows (Țara saxonilor) de cealaltă parte a baricadei – a eroilor oponenți nordicilor invadatori. Spuneam că serialul britanic nu-și propune așa multe ca Vikingii, respectiv o rescriere a legendelor nordice cu elemente din Odiseea sau Epopeea lui Ghilgameș, după cum notam recent pe-aici.

El pornește de la premisa simplă (ca să nu zis simplistă sau fatalistă) cum că destinul este totul, folosind evenimentele istorice cunoscute (bătălii, morți și încoronări de regi) ca simple jaloane între care elemente ficționale cu iz contemporan, care să ne facă să putem privi (cu ochii de azi) lumea de altădată.

Interesantă este la acest serial mai ales combinarea vechilor denumiri istorice cu cele noi, și modul oarecum diferit în care sunt văzuți vikingii, strict din perspectiva europeană: ca potențial convertiți la creștinism, ori ca având printre ei și eroi „de cuvânt”, cu care războinicii saxoni pot face aranjamente cavalerești. Oricum ar fi, remarcăm continuarea primului sezon și ne bucurăm să putem privi istoria și din alt unghi (contemporan),

Julieta (2016)

Recent lansat în cinematografele românești, Julieta este un film pentru care merită să ieșiți din casă, chiar dacă e să vă amintiți tot de familie și de relațiile uneori inexplicabile între părinți și copii.

Filmul a avut premiera mondială la Cannes, unde a concurat alături de Sieranevada și Bacalaureat în competiția principală,  Pedro Almodóvar ajungând astfel la a V-a selecție pentru Palme d’Or din cariera sa.

Julieta marchează întoarcerea mea la universul feminin, la cinematografia marilor protagoniste,

declara Almodovar despre ultima sa producție, intrată de vineri și la noi în cinematografe

Filmul este propunerea Spaniei la premiile Oscar din 2017 (și al V-lea film al lui regizorului spaniol nominalizat la Oscar, una dintre propunerile sale fiind și câștigătoare: Todo sobre mi madre). Inspirat de trilogia scriitoarei Alice Munro, Runaway (2004), Pedro Almodovar a achiziționat din 2009 drepturile de ecranizare. Cele trei volume ale trilogiei sunt Chance, Soon şi Silence, iar filmul lui Almodovar trebuia să poarte inițial numele ultimului – în spaniolă Silencio – dar a fost schimbat în ultimul moment pentru a nu se suprapune cu drama istorică cu același nume pe care preconiza s-o scoată în acest an Martin Scorsese. Înainte să se întâmple aceasta, regizorul spaniol își justifica titlul:

Se numeşte „Silencio” pentru că tăcerea e elementul principal care determină cele mai rele lucruri ce i se întâmplă personajului principal feminin.

Întoarcerea la universul feminin, clamată de regizor, nu este doar o vorbă în vânt sau o reclamă: avem de a face cu un univers complet – chiar dacă dificil de urmărit – în care fiecare detaliu scenic ori întâmplare din plot își au sensul. Dar această (re)întoarcere înseamnă și o îndepărtare de „clasicul” Almodovar, de ironia specifică regizorului spaniol, înlocuită aici cu o insesizabilă melancolie, printre elementele de melodramă care inundă pelicula. Ce schimbare de la Amanții pasageri, ultimul său lungmetraj, în original Los Amantes Pasajeros, lansat în 2013!

Relațiile dintre femei sunt complicate: cu toate alianțele, neînțelegerile sau trădările care intervin, timpul dezvoltă și apoi păstrează între ele o complicitate misterioasă, atavică

Până la urmă, dacă facem efortul de a urmări traseul aparent ilogic al personajelor și fixurile lor (subliniate, pentru mine, de interpreta menajerei Marian, Rossy de Palma, actriță descoperită de Almodovar într-o cafenea) avem posibilitatea de a face câteva legături și de a ne pricopsi cu mici revelații: Julieta are aceeași atitudine față de părinții săi (nu le poate ierta o vină imaginară, pe care tot ea le-o atribuie), ca și misterioasa ei fiică, al cărei comportament inexplicabil „ține” filmul.

Continuarea, aici.