Arhive pe categorii: fantezie

The Shape of Water (Forma Apei) 2017

Cei care aveau în 1977 cel puțin 10 ani  își amintesc cu siguranță de omul-amfibie jucat de Patrick Duffy (cunoscut și din Dallas) în serialul TV „Man from Atlantis”. Era Om, un tânăr frumușel cu degetele palmate, respira prin branhii, se simțea în elementul său sub apă, iar pe uscat îl așteptau pericole din partea tereștrilor, începând chiar cu laboratorul în care a fost dus spre cercetare.

Sau poate ați văzut filmul „Omul-amfibie”, un SF sovietic din 1962, regizat de Vladimir Cebotariov, după celebrul roman scris în 1927 de scriitorul rus Aleksandr Beleaev.  Este vorba despre un tânăr, numit omul-pește, căruia în timpul copilăriei i-a fost transplantat un set de branhii de rechin care i-au salvat viața. Operațiunea a fost efectuată de către tatăl său, doctorul Salvator, om de știintă și chirurg. Experimentul a fost un succes, dar a limitat capacitatea tânărului de a interacționa cu lumea din afara oceanului care a devenit casa sa.

 

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Filmul SF al lui Guillermo del Toro are protagonist(ă)o creatură încă necatalogată, dotată cu inteligență, care va da peste cap viața laborantei Elisa, o femeie mută, dar și codul de etică și deontologie profesională a unor cercetători dintr-un laborator ultrasecret guvernamental. Este un film mai rafinat, mai complex decât serialul cu omul din Atlantis, dar mai aproape de omul-pește  și  de „E.T.” a lui Spielberg, prin tratarea delicatului subiect al toleranței, al acceptării acelora care sunt altfel.

Un film fantastic, ancorat într-o acțiune  reală,  în epoca  Războiului  Rece  când  SUA  efectuau cu disperare  experimente dintre cele mai insolite. The Shape of Water este și o poveste universală despre iubirea absolută. Filmul dă cu tifla basmelor clasice și  înlătură multe din clișeele lor dulcege: Elisa nu este teribil de frumoasă, nici de inocentă; ea are un zâmbet care farmecă pe cel care o îndrăgește și are dorințe senzuale.

Regizorul mexican ne invită să descifrăm noi coduri ale poveștii moderne cu ajutorul unor noi repere, a unor cheițe la îndemâna cinefililor pasionați. Mutismul Elisei este contracarat de splendida muzică a lui Alexandre Desplat; exacerbarea  simțului  tactil   și  al  mirosului redau viziunea apei,  a iubirii din acest film impresionant,  pe care-l votez pentru premiile Oscar 2018!

Anunțuri

Mongolul

Chiar dacă este departe de rigoarea istorică (oricum adevărurile și mistificările de la  mongolii acelei epoci s-au transmis oral, triburile – de fapt hoardele lor – fiind nomade), chiar dacă  pune accent sau chiar de aceea, pe Omul (copilărie, suferințe, umilințe, stoicism, iubire, principii) care va deveni conducătorul unui imperiu mai mare decât acela a lui Alexandru Macedon, chiar dacă unele situații sunt de-a dreptul neverosimile, filmul Mongolul mi-a plăcut.

Îl consider o baladă, un poem contemplativ  în care natura sălbatică și viețuitoarele sunt  imagini de o copleșitoare frumusețe.  Dezlănțuirea elementelor naturii, stilul de viață  în stepele întinse, în zone deșertice sau în munți, în aer liber, toate au contribuit la formarea oamenilor căliți, dârji, neîndurători. O apropiere etnologică de modul de viață, de îmbrăcăminte, tradiții, prietenie, trădare, iertarea umilitoare, datorie, fidelitate = statornicie sunt bazele unui profil al  „Mongolului”

Costumele, armurile, scenele epice ale bătăliilor, multitudinea protagoniștilor completează această Genghiskhaniadă. Actorul japonez Tadanobu Asano/Genghis Khan are un rol foarte bine făcut, dar admirația mea specială este pentru Odnyam Odsuren (forța privirii acelui copil) interpretul viitorului han care în prima tinerețe se numea Temüjin. Interpreta lui Bőrte, nevasta lui Genghis Khan este actrița de o frumusețe exotică rară, Chuluuny Khulan.

Regizorul Sergei Bodrov ne propune să găsim cheia personajului Genghis Khan ascunsă în copilăria și tinerețea acestuia. Filmul se interesează de evoluția lui Temüjin până la unificarea triburilor turce și a celor mongole. Apreciez că regizorul s-a străduit să ne ofere cât mai puține scene de violență extremă, încât să nu denatureze frumusețea și simplitatea acestui film de atmosferă kurosawiană.

Această prezentare necesită JavaScript.

Culorile cel mai adesea sepia și pastel sunt extrem de clare, la fel și scenele nocturne la care vezi pe întuneric, atât de nuanțate sunt siluetele, cerul, apele , munții) câteodată pete de culoare fac un contrast care vrea să evidențieze (roșu, la nuntă, verdele de după ploaie). Filmările  din elicopter, cu ralenti-uri și accelerări epatante – cer nesfârșit, fluvii interminabile  taie răsuflarea spectatorilor.
Sinopsis
Filmul începe când Temüjin viitorul Genghis Han la vârsta de nouă ani – este dus de tatăl său într-o călătorie în care să-și aleagă fata cu care să se însoare peste cinci ani. El nu–și alege mireasă din tribul  cu care tatăl  său voia să se împace, ci pe Bőrte, o fetiță dintr-un trib unde au fost oaspeți. Temüjin îi promite lui Bőrte, aleasa lui, că se va întoarce după ea peste cinci ani.  Pe drumul de întoarcere tatăl său este otrăvit, iar băiatul, rămas singur, trece printr-o serie de grele  încercări, de la înfometare și umilințe până la sclavie. Mai târziu, cu ajutorul lui Bőrte, el reușește să depășească toate greutățile și să devină primul unificator al triburilor.

În realitate prima soție a fost a lui Temüjin a fost într-adevăr Börte Üjin Khatunar, după care au mai urmat unsprezece soții și vreo alte 500 de relații și paisprezece copii, dar i-a considerat urmași  la tron doar pe băieții făcuți cu Börte.

ReStarT Wars

Din ce în ce mai multe remake-uri sunt stricate de lozinci „politically correct”, iar ultimul Star Wars nu face nici el excepție. La „The Force Awakens” am înțeles că era schimbare de echipă, început de serie, etc și trebuiau schimbate personajele (o eroină, un anti-erou negru), în fine, debandadă mare – unii intrau și alții ieșeau – dar cu The Last Jedi ce-ați avut?

w5Că sunt ironizate miturile brodate de George Lucas (Luke Skywalker aruncă laserul în spate: ce, credeai c-o să mă lupt aiurea cu un laser împotriva întregii galaxii?) treacă-meargă. Dar când am auzit-o pe chinezoaică, cum tre` să-i distrugem cu iubire, am râs de m-am spart: deja nu mai era ironie, ci penibil 100%. Înțeleg că trebuie mulțumite și minoritățile sexuale din sala de cinema, drept pentru care unul din personaje e fie gay, fie bisexual, fie transsexual.

w0M-am prins că și omul ceva mai puțin ocupat intelectual merge la film, și de-asta firul poveștii este lejer și presărat de cât mai multe explozii. Dar că abia la sfârșit îți pui problema cum facem o rebeliune din asta? mi se pare infantil. Adică știi că n-ai nimic, dar vrei totuși să faci un film… din întrebări – iar asta mi se pare destul de arogant. Filmul se ține doar din astea, din aroganțe – sunt singurele „poante” care ies – în rest zero substrat. În loc de asta, mai multe pastile enervante, gen Chewbacca convertit de mici animăluțe la vegetarianism – tocmai el, combinația păroasă de gorilă & oaie cu dinți de lup.

Singurele personaje cât de cât cursive și fără deviații sunt trei masculi introduși în penultimul episod: pilotul aventurier Dameron Poe (jucat de Oscar Isaac) reciclează un pic din personalitatea lui Han Solo, fostul stormtrooper Finn devine dintr-un dezertor un anti-erou aproape reușit (chit că „relația” lui cu Rey nu prea evoluează), iar antagonistul Kylo Ren, după ce e luat la misteaux de Snoke și provocat să devină mai mult decât o clonă de Darth Vader se supără și-i surprinde pe toți cu ce ambiții zac sub pleata lui tăcută.

w2Ca să dăm și cu parul, Rey (bine aleasă Daisy Ridley) continuă să fie același personaj necizelat și nesigur din episodul trecut, iar la asta contribuie și taica Luke. Acesta nici măcar nu se prea chinuie să ia treaba cu Forța în serios: după ce acceptă să-i predea un curs rapid cum să fie Jedi în trei lecții, până la urmă o face din două – iar mesajul subliminal e că nici profii nu mai sunt ce-au fost, de-aia-s elevii cum îs. Deși clișeice la greu, măcar filmele anilor ’80 și ’90 te învățau chestii. Puteai extrage din ele învățăminte indirecte și face câteva inferențe fără să fie nevoie ca acestea să-ți fie livrate pe tavă.

w7Ziceai că mergi la un film cu bătăi și ieșeai de-acolo lăcrimând de fericire că Rocky se-mpăcase cu iubita, sau la unul de război, cu pac și bum, de la care ieșeai mai patriot ca pușcașii marini. E drept că vine din urmă o generație mai pragmatică și mai diversă, cu alte curiozități și variabile demografice. Plus că în ziua de azi, oricine poate face un film, concurența e mare iar producătorii au la dispoziție mai puțin de o lună ca să încaseze grosul din vânzări, după care vânzările scad vertiginos. Așa că e mult mai profitabil să faci continuarea filmului și să repeți schema, decât să aștepți un an să mai scoți mărunțiș din ceea ce-a rămas din filmul anterior, mai ales că memoria publicului e tot mai scurtă acum că s-a mărit oferta cinematografică.

w10Asta a dat naștere acestor reacții bizare ale producătorilor. Echipele fac tot posibilul să se muleze pe public ca să atragă cât mai mulți spectatori în acele prime două-trei săptămâni de la premieră, după care Dumnezeu cu mila: întâi mulțumim persoanele de culoare, așa că băgăm persoane de culoare în film. Apoi mulțumim feministele – așa că personajele principale sunt femei versate, care izbutesc în ciuda piedicilor, iar bărbații sunt niște aventurieri tratați totuși cu înțelegere de marile duamne (vezi „relația” înfiripată între Poe și viceamiralul Holdo).

Majoritatea personajelor pozează în ce ar trebui să fie, astfel că singurele scene convingătoare sunt cele de grup, mai ales în orașele bizare ale galaxiei cum este și orașul jocurilor de noroc, pe care eroii îl decodează politic foarte corect înainte să-l distrugă. Genul de film după care la ieșire, dacă faci greșeala să mergi cu copiii, trebuie să treci și pe la McDonalds, unde, după ce le iei meniul ăla Kids, să fii pregătit să le mai spui și-o poveste, ca să rămână totuși cu ceva.

Miracle on 34th Street – 1947

În fiecare an în preajma sărbătorilor (cu o oarecare extindere de cel puțin o lună înainte și după acestea) canalele televizoarelor programează filme tematice la care cred că ne uităm mai mult ca să ne relaxăm, să ne facem siesta sau pentru că suntem deprimați și lăsăm televizorul să meargă ore în șir în neștire. Desigur, asta dacă nu avem în preajmă prichindei al căror entuziasm, întrebări și observații trăznite să ne țină în priză!

Recompensată cu trei oscaruri, comedia dramatică Miracle on 34th Street, realizată în 1947, este conservată în biblioteca Congresului SUA.  Scenariul, scris  destul de inteligent, ne prezintă civilizația modernă  nevoită să facă față unei probleme neașteptate, Moș Crăciun: pentru copii el este o realitate, un personaj îndrăgit care le citește dorințele și distribuie la o dată fixă, în fiecare an, cadouri din sania magică trasă de reni.  Pentru adulți e doar o fantezie întreținută prin străduințele lor pentru cheltui, a sărbători! Devansând epoca, filmul critică exploatarea mercantilă a sărbătorilor de Crăciun, metodele comerciale agresive care au deturnat spiritul Crăciunului.

Kriss Kringle (interpret Edmund Gwenn) e în oraș, un bătrânel simpatic care se potrivește perfect descrierii moșului de la Polul Nord. Și pentru că marele magazin Cole’s (există în realitate!) avea nevoie de un Moș Crăciun iar el se potrivea perfect „descrierii postului” devine în scurt timp cel mai iubit om din New York. Susan (interpretată de minunata Nathalie Wood, pe atunci  avea 9 ani), o fetiță drăgălașă  și mama ei Doris Wagner (interpretată de eleganta Maureen O’Hara), manager la Cole’s, par a fi singurele care nu cred în Moș Crăciun. Nici managerii magazinul concurent nu cred și chiar înscenează moșului comiterea unei infracțiuni pentru a fi arestat sau închis într-un ospiciu. Dar, așa cum știm cu toții, Moș Crăciun există, iar de Crăciun, mai mult ca oricând, e timp pentru miracole.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Suntem antrenați, pe bune, într-o aventură insolită, în care adulții trebuie mereu să cântărească pro sau contra în tot ce-l privește pe Moș. De ce? Pentru că autointitulatul Moș Crăciun le dezvăluie o mulțime de greșeli de judecată și comportament pe care le fac și prejudecăți cărora le sunt tributari.

Filmul a câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar (Edmund Gwenn), pentru cea mai bună poveste originală (Valentine Davies) și pentru cel mai bun scenariu adaptat. A fost nominalizat și la premiul Oscar pentru cel mai bun film, dar acesta a fost câștigat de „Pactul cavalerilor” (regia Elia Kazan, cu Gregory Peck, Dorothy Mcguire și John Garfield).

Prima refacere cinematografică a filmului „Miracolul de pe Strada 34” din 1947, regizat de George Seaton care  s-a făcut cu titlu omonim în 1994, regizat de Les Mayfield  având în rolurile principale pe actorii Richard Attenborough (în rolul controversatului Kris Kringle, autointitulat Moș Crăciun) Mara Wilson, Elizabeth Perkins, Dylan Mcdermott și J. T. Walsh. este un film mai puțin apreciat.

On the Milky Road

Pe calea lactee (2016) este ultimul film al lui Kusturica, ca lansare. Nu știu dacă va mai face vreun film după acesta, care pare un cerc trasat în jurul celorlalte filme ale sale și în care-și îndeplinește un vis, acela de a juca alături de Monica Bellucci. Te cucerește din start prin muzică și textul de-nceput: bazat pe trei povești adevărate și multe fantezii. Chiar dacă recunoaștem imediat „stilul” regizorului sârb, Pe calea lactee are un ton mult mai grav decât filmele anterioare ale lui Kusturica.

on3Recitalul actoricesc, prezența regizorului și a celebrei (și încă frumoasei) actrițe italiene, planurile lungi și reușita îmbinare dintre muzică și peisaje pe fundalul războiului din fosta Yugoslavie, fac din el o producție stranie, aproape suprarealistă. Imposibila idilă a celor doi, pigmentată cu scene de realism magic, dă naștere astfel celor mai plauzibile scene din film (pentru că susțin narațiunea), chiar dacă la nivel vizual imaginile par să vireze tot spre absurd, în încercarea lor de suprarealism. Emir Kusturica are nevoie de fundalul absurd al războiului, (chiar dacă nu mai este tocmai un subiect actual, la un sfert de secol de la conflict) pentru finalul în care apare într-o postură în același timp absurdă / autoironică (un călugăr creştin) și emoţionantă.

on1Acestea sunt de fapt și scenele care confirmă miza filmului, acea schimbare de ton a discursului regizoral, ce virează dinspre absurd către suprarealism. Dacă până acum Kusturica nu făcuse decât să „constate” în modul său original ororile războiului și să le capteze în tonuri dulci-amărui, deloc teziste, aici deslușim o provocare de ordin superior, ca și o încercare de a se detașa de tema obsedantă a războiului: protagoniștii vor să se căsătorească la finalul războiului, să-și trăiască viața, unii reușesc (pentru că sunt „puri”, nemânjiți cu sânge sau dimpotrivă, inconștienți, atinși de nebunia războiului), iar alții nu. Și toate acestea au loc pe oon4 Cale lactee din piatră (în definitiv, din ce altceva sunt planetele, văzute de la distanță) sau împietrită, pe care se perindă, ca într-un basm, tot soiul de animale mitologice, care mai de care mai fanteziste, culminând cu personajele absolut fantastice. Am cules din gura unuia o replică mai spre  final (plină de tâlc):

– Nu așa se fac lucrurile, amice!

O mențiune pentru final (o inimă împietrită), pentru coloană sonoră compusa de fiul lui Kusturica (face 1/3 din film), la cealaltă 1/3 contribuind imaginea care-ți taie răsuflarea – am crezut că sunt într-un western cu Franco Nero! Per ansamblu, On the Milky Road este o încercare (mai mult sau mai puțin reușită) a regizorului sârb de-a se „clasiciza”, de-a intra în mitologie. Kusturica a făcut tot ce știa el mai bine în acest film, și a închis un cerc. Mai departe, depinde de empatia spectatorului (mai mult sau mai puțin melancolic) să-i valideze sau nu încercarea.