Arhive pe categorii: familie

Dynasty (serial TV)

Noua versiune (ceva mai modernă) a cunoscutului serial TV al anilor `80 relochează hyper-bogata familie Carrington din Denver în Atlanta și vine cu câteva mici ajustări a pânzei sociale. În centrul melodramei de familie sunt tot Carringtonii, evident, alături de familia Colby, și se păstrează rivalitatea dintre noua soție a lui Blake Carrington și fiica adultă a bossului.

Desigur că noua soție nu mai e fosta secretară a bogatului alfa, ci fosta PR-istă, iar afacerile familiei nu mai sunt limitate doar la petrol, ci la energie în general, inclusiv regenerabilă. Gașca de actori e credibilă, chiar demodată pe alocuri (Grant Show în rolul Blake), dar parcă anume aleasă astfel pentru a păstra „patina” timpului pe această soap-TV opera.

Fosta soție Alexis Carrington (interpretată de Joan Collins în serialul original) este menționată abia în cel de-al IV-lea episod al primului sezon, și nu se știe încă dacă va apărea în remake. Greul îl duce până atunci Fallon (Elizabeth Gillies), care își joacă perfect rolul de femeie de afaceri manipulatoare. De urmărit, dacă aveți răbdare cu atâtea episoade.

Ce dezvăluie serialul nu e doar că „și bogații plâng”, ci că grămada de bani vine la pachet cu o grămadă de intrigi și personaje ce roiesc în jurul lor. Iar partea glamour rămâne doar la micul dejun și în garderoba celor care nu par să se bucure de bani, cât, mai degrabă, să se lupte ca să-și păstreze influența – sau, dacă sunt noi veniți, să-și câștige locul la masă.

Reclame

,, Ferma suspiciunilor” / Les granges brûlées

,,Ferma suspiciunilor” (1973) este un film quasi polițist în regia lui Jean Chapot,în care este urmărită o anchetă desfășurată în mediu rural, mai precis un sat de munte din Franța. Este anchetată o crimă și suspecții principali sunt proprietarii fermei aflate  mai aproape de locul unde a fost găsit cadavrul.
Investigația este făcută sub conducerea directă a judecătorului de instrucție Pierre Larcher , un orășean get-beget care are de furcă mai ales cu conducătoarea ,,clanului” soție , mamă și bunică  foarte  reticentă la orice ingerință a vreunei persoane străine în viața și treburile familiei sale. Larcher , un bărbat blând, manierat , dar încăpățânat are o viziune despre viață  total diferită de a dârzei fermiere. El este la început iritat de legea a tăcerii care domnește în această comunitate închisă. Totuși, pe măsură ce se desfăsoară investigațiile, ies la iveală secrete ale membrilor acestei familii .Nu doar că devin mai dubioși dar se pare că familia nu este chiar monolitul pe care șefa casei vrea să-l afișeze, ea însăși recurgând la minciună și tăinuire pentru a-și apăra fiii.cu orice preț  .

 

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Calitatea documentară a filmului salvează din modestia scenariului , surprinzând portretul țăranului francez la începutul anilor`70 , modul de viață, cu greutățile sale, izolarea care face ca o comunitate să se bizuie doar pe propriile forțe, deci și pe relațiile mutuale dintre membrii săi.  Actorii  Simone Signoret  și  Alain Delon  în rolurile principale fac față fiecare în felul său.  Delon , foarte grav, pentru a avea o morgă intimidantă , este cam încordat și artificial. Signoret , o ,,mama leone” foarte energică si severă , adevăratul bărbat al casei,  e o foarte bună reprezentantă a matriarhatului din zonele aspre ale lumii. Sufletul omului de la munte nu e pur și simplu aspru :pe parcurs este dezvăluită complexitatea psihologică a femeii care înainte de toate rămâne mama care-și apără odraslele chiar și după ce nu mai este orbită de iubire.   Muzica filmului  scrisă de Jean-Michel Jarre subliniază atmosfera glacială .

Jean Chapot  a fost la primul și ultimul său lung-metraj, deoarece la filmări nu a știut cum să se poarte cu vedetele de cinema, fițoase și arogante care l-au înlăturat și regia s-a făcut sub îndrumarea lui Alain Delon și a altor doi colegi de breaslă ! Emoji

The Sisters brothers-2018

,,The Sisters brothers” este o comedie neagră bazată pe romanul cu același nume scris de Patrick Dewitt,în 2011.
Filmul marchează debutul  american al regizorului francez Jacques Audiard, recunoscut pentru filme  ca  ..A Prophet”, ,, Rust and Bone” și ,,Dheepan”, câștigător Palme d’Or la Cannes, în 2015. ,,The Sisters brothers” a primit zilele acestea Leul de Argint la Festivalul de la Veneția .
Deși acțiunea filmului „The Sisters brothers” se petrece în Oregon, Statele Unite ale Americii, filmările s-au făcut, în special, în Spania, câteva săptămâni  în  România  și în Franța.
Am citit undeva un fel de aforism  ,,Există western-urile și …celelalte filme”.  Și da,  westernul a apărut  odată cu  cinemaul  în 1895, inspirându-se din literatura și picturile americane care au imortalizat cucerirea Vestului Sălbatic. De-abia  pe la mijlocul  sec.XX  acest gen a atins  apogeul  la Hollywood, fiind reinventat  după 1960  de regizori europeni.

Un  western francez?  Nu e deloc o premieră.  Franța și-a făcut pionieratul european  între anii 1909 – 1914 . Folco de Baroncelli,  și colaboratorii săi  au  realizat  peste 20  de western-uri,  desigur cu subiecte standard: indieni și cowboys atacând trenuri. Personajele , mai ales șefi sioux și văcari, erau prezențe mai mult decât pitorești. Locul pentru filmări era în Camargue sau Delta Ronului , o regiune  din sudul  Franței, cu mlaștini,  pășuni, pǎduri, dune de nisip  și  sǎrǎturi  populate cu tauri , cu  frumoșii săi  cai  albi, o rasă endemică prezentă aici din antichitate. Zona încă nu fusese protejată prin lege.

Câteva titluri la întâmplare The Big Trail (1931  ); Fort Dolorès,1939 a continuat cu alte pelicule de gen Le Soleil rouge (1971 ) Another Man, Another Chance 1977;   Don’t Touch the White Woman! ; The Homesman, 2014 Let the Corpses Tan, 2017.

Regăsim în  filmul  ,,The Sisters brothers”   o paletă de emoții : surpriză, compasiune, stupefacție, tristețe, râs, empatie, curiozitate, nerăbdare și nu în ultimul rând optimism (mi-aduce aminte de ,,Tragedia optimistă” Emoji a comunistului Vsevolod Vișnevski ! ).
Această  frescă istorică care concurează cu renumele western-urilor americane are o ușoară tușă… à la française  dar și  amprenta autorului care ne prezintă o societate în zorii marilor transformări care lovesc din plin protagoniștii. Datorită avântului  industriei, a emigrației în general, dar și al exodului rural, satele  se transformă vertiginos în așezări urbane.
Jacques Audiard a reușit cu filmul său un mare western…american, sumbru și violent, aducându-și aportul la înnobilarea genului prin intimitatea tematicilor .
„The Sisters Brothers” subliniază  lipsa de comunicareînclinația genetică a Omenirii spre violență, prezintă  dualismul  la nivelul comportamentului , al perceperii justiției,  tradiționalismul cvasi- arhaic al unor personaje versus  tendința spre modernism  al altor personaje. Filmul este un subgen nou care ar putea fi calificat drept  western neo-clasic.
Explorările cinematografice ale lui Jacques Audiard sunt exemplul perfect și demonstrația conceptului  kantian  despre o „insociabilă sociabilitate” a indivizilor, concept  care confruntă  două  idealuri: al  omului instinctiv  care duce o existență  marginală în care se bucură de o libertate absolută, cum e cazul  fraților Eli și  Charlie Sisters  și al cosmopolitului  umanist, civilizat,  care are  drumul trasat , dar mai rectiliniu cum sunt ,,prospectorul” de aur si chimistul  Hermann Kermit Warm, un tip idealist  și urmăritorul său,  detectivul John  Morris Ambele arhetipuri sunt într-o simbioză care formează cele două fațete ale naturii umane și, prin extrapolare, definesc paradoxul relațiilor strânse între natură și civilizație. Este  un film intens,  l-aș numi , chiar,  filozofic, cu reflecții  mai puternice decât par, despre  banalitatea răului, violența  oarbă  si  arbitrară  .
Scenariul este specific road-movie -ului pe teren ostil, în care călătoria este mai importantă decât căutarea/găsirea. Fiecare etapă permite personajelor o aprofundare a relațiilor dintre ele.

Această prezentare necesită JavaScript.

În  rolurile principale  Jake Gyllenhaal, Joaquin Phoenix,  John C. Reilly,Riz Ahmed  Rutger Hauer

.

Maud Lewis: „Privesc printr-o fereastră viața înrămată„

Un film care m-a impresionat prin realizarea sobră, de bun simț, deloc ostentativă ori melodramatică, chiar dacă ne prezintă o dramă reală, este Maudie.

Biopicul tratează viața creatoarei de pictură naivă Maud Lewiscare a murit  în 1970, săracă și a cărei operă artistică a reintrat  în atenția  publicului și  criticilor de artă datorită  acestui film,  încât  azi  operele sale sunt vândute la  licitație.  Maud Lewis a trăit între anii 1903-1970  în Noua Scoție, Canada, cu un handicap  fizic grav și evolutiv datorat unei artrite juvenile degenerative.

Filmul ne prezintă traseul neobișnuit al destinului acestei femei firave, sensibile, vulnerabile, a cărei familie a tratat-o prea protector, sufocând-o cu mila prin care era oprită de la orice încercare de a-și depăși condiția. La vârsta de 34 de ani  ea rămâne  fără părinți,  iar fratele ei o plasează la o mătușă care nu o primește cu brațele  deschise.

Maud este umilită mereu  de mătușă,  de frate, de  vecini, încât  răspunde  fără ezitare  la un anunț , aflat la magazin,  în care un fermier caută o menajeră.  În ciuda a toți  și a toate  Maud Dowley  (pe numele de fată) dorește  enorm să se emancipeze  intelectual și fiind foarte determinată va reuși  chiar și  în căsuța izolată  de lume să  îmblânzească  un bărbat needucat, ursuz, rece și mitocan – care o va lua de nevastă.

Dorința ei cea mai mare – de a iubi  și de a  fi iubită  ,,oricât de puțin”  – se împlinește, reușind să treacă cu tact peste momentele de criză  inerente unei căsnicii atât de singulare. Nu vreau să insist prea  mult pe  analiza psihologică, o face  documentarul  Maud Lewis:  A World Without Shadows din 1976. Imagini din documentar

 

Regizoarea  irlandeză  Aisling Walsh  ne poartă în  universul  intim al  artistei care (în ciuda aparențelor) nu este deloc proastă. O anumită doză  de naivitate nu o împiedică să  distingă falsitatea oamenilor și are chiar curajul să-i pună la punct: mătușa,  fratele, chiar și viitorul soț primesc replici tranșante.

Femeie independentă, Maud se exteriorizează prin picturile ei, creația fiind un refugiu și un balsam pentru rănile existenței.  ,,Privesc printr-o fereastră viața înrămată” cugetă ea. Subiectele sale  sunt în același timp naive și frumoase:  flori, animale,  natură,  peisaje  maritime.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Filmul câștigă pentru că nu încearcă să romanțeze viața acestei  femei atât de diferite  de mediul  în care a evoluat artistic, poate a prins mai multă încredere în sine, poate a simțit că nu toți oamenii sunt din același aluat: unii sunt fățarnici dar nu prea buni la suflet, alții sunt dintr-o bucată care mai trebuie șlefuită puțin! Emoji  Un film care, vrem / nu vrem, ne va lăsa o urmă nepieritoare în suflet…

În privința subiectului vreau să subliniez că personajul din film interpretat de Sally Hawkins  are o prezentă  fizică mai agreabilă decât adevărata Maud care era, însă, la fel de zâmbitoare  și plină de viață. Ethan  Hawke este  surprinzător  pentru rolul  unui  tip  butucănos (în toate rolurile era un frumușel finuț) și am impresia că-și exagerează interpretarea de morocănos.

Adevăratul domn Everett Lewis pare și el un bătrânel zâmbitor, chiar dacă nu știm cum arăta în momentele de furie Emoji. În film, relația de acceptare reciprocă,  de toleranță, nu  pare să fi  devenit o mare iubire – ci mai mult obișnuința de a nu mai fi  singur și de a avea  un ajutor.  Deci, un  cuplu  mai diferit, nu o relație ieșită din comun. Maud a învățat să deseneze  și să picteze  de la  mama ei car e voise să-i dea  o preocupare.

Presupun că nu bănuise că fiica ei va  deveni astfel celebră. Căsuța lor avea  o singură cameră, fără utilități elementare (apa, lumina, focul cu lemne fiind o treabă foarte anevoioasă pentru cineva cu sănătatea atât de fragilă),  dar cu un spațiu mare, de 10m x 11 m, care a devenit și / mai ales studioul artistei. Everett Lewis  (1893-1979) a  fost ucis  în 1979,  când  niște tâlhari  i-au devastat  locuința (probabil, presupuneau că ar fi avut valori în casă).

După 1990 s-a  pornit o promovare intensă a operei  lui Maud, începând cu strămutarea casei  în Halifax și transformarea clădirii în muzeu permanent.  Comemorarea vieții și a artei  lui Lewis a devenit  obiect  de  dispută  între  comunitate,  guvern  și  interesele corporatiste  pentru a modela ceea ce ea însemna pentru locația  (nu localitatea)  și provincia ei.

S-a promovat termenul de folk artist – artist popular, s-a încurajat acest gen de artă. Maud Lewis a intrat, post-mortem, în  istoria Artei canadiene pentru că a reprezentat, la un moment dat,  o imagine care putea  fi  exploatată, servind  diferite interese.

The Incredibles (2004) – „Am murit! Am murit! Am supraviețuit, dar am murit!”

Cu un an înaintea lui Batman Begins (2005) și cu patru ani înainte ca Iron Man (2008) să pornească Universul Marvel, studiourile Pixar spuneau prima lor poveste cu super-eroi bazată pe personaje originale. X-Men începuse deja o serie de filme și deși la momentul apariției The Incredibles a beneficiat de recenzii favorabile, inclusiv două nominalizări la premiile Oscar, nu a rămas în memoria colectivă atât cât ar fi meritat, astfel că a durat nu mai bine de 14 ani pentru o continuare ce va apărea și la noi anul acesta.

mv5bmta1nze3nda5nzreqtjeqwpwz15bbwu3mda5ntg5mjm-_v1_sx1777_cr001777739_al_După ce guvernul decide să scoată acțiunile super-eroilor în afara legii aceștia sunt nevoiți să trăiască ascunși niște vieți normale cu care doar câțiva sunt mulțumiți, astfel că nu durează mult până când Bob Parr (fostul Mr. Incredible), acum un familist convins, este cooptat de o organizație secretă cu scopuri îndoielnice, cu promisiunea că va putea să își facă liniștit ”meseria” de super-erou; toate astea în timp ce încearcă să păstreze aparențele în fața familiei.

Ca majoritatea filmelor Pixar, de The Incredibles se pot bucura atât copiii cât și adulții. Pe fondul unei dispute super-erou/răufăcător, plină de momente amuzante și lupte ingenioase ce implică mai multe super-puteri, fimul reușește să spună o poveste despre familie, despre asumarea responsabilității și acceptarea momentelor dificile prin care viața te încearcă. Cu toate că scenariul nu aduce nimic nou, personajele ușor caricaturale și glumele deștepte sunt cele care dau savoare narațiunii.

The Incredibles e tot ceea ce ar fi putut fi filmele cu Fantastic Four. Oferă o perspectivă nouă despre ce înseamnă viața unei familii de super-eroi și cum trebuie să se descurce aceștia într-o lume din care nu fac parte și care nu îi acceptă așa cum sunt.

De la animație și până la sound design și interpretări vocale, filmul excelează la toate nivelele. Cu toate că are o vârstă respectabilă, multe animații din prezent s-ar chinui să țină pasul cu nivelul de detaliu pe care îl regăsim aici, filmul putând să rivalizeze ușor cu ultimele apariții în cinema. Și în curând va avea și ocazia. Incredibles 2 are lansarea în cinema pe 27 iulie, iar dacă nu ați apucat încă să vă familiarizați cu seria acesta este cel mai bun moment.