Arhive pe categorii: familie

The Incredibles (2004) – „Am murit! Am murit! Am supraviețuit, dar am murit!”

Cu un an înaintea lui Batman Begins (2005) și cu patru ani înainte ca Iron Man (2008) să pornească Universul Marvel, studiourile Pixar spuneau prima lor poveste cu super-eroi bazată pe personaje originale. X-Men începuse deja o serie de filme și deși la momentul apariției The Incredibles a beneficiat de recenzii favorabile, inclusiv două nominalizări la premiile Oscar, nu a rămas în memoria colectivă atât cât ar fi meritat, astfel că a durat nu mai bine de 14 ani pentru o continuare ce va apărea și la noi anul acesta.

mv5bmta1nze3nda5nzreqtjeqwpwz15bbwu3mda5ntg5mjm-_v1_sx1777_cr001777739_al_După ce guvernul decide să scoată acțiunile super-eroilor în afara legii aceștia sunt nevoiți să trăiască ascunși niște vieți normale cu care doar câțiva sunt mulțumiți, astfel că nu durează mult până când Bob Parr (fostul Mr. Incredible), acum un familist convins, este cooptat de o organizație secretă cu scopuri îndoielnice, cu promisiunea că va putea să își facă liniștit ”meseria” de super-erou; toate astea în timp ce încearcă să păstreze aparențele în fața familiei.

Ca majoritatea filmelor Pixar, de The Incredibles se pot bucura atât copiii cât și adulții. Pe fondul unei dispute super-erou/răufăcător, plină de momente amuzante și lupte ingenioase ce implică mai multe super-puteri, fimul reușește să spună o poveste despre familie, despre asumarea responsabilității și acceptarea momentelor dificile prin care viața te încearcă. Cu toate că scenariul nu aduce nimic nou, personajele ușor caricaturale și glumele deștepte sunt cele care dau savoare narațiunii.

The Incredibles e tot ceea ce ar fi putut fi filmele cu Fantastic Four. Oferă o perspectivă nouă despre ce înseamnă viața unei familii de super-eroi și cum trebuie să se descurce aceștia într-o lume din care nu fac parte și care nu îi acceptă așa cum sunt.

De la animație și până la sound design și interpretări vocale, filmul excelează la toate nivelele. Cu toate că are o vârstă respectabilă, multe animații din prezent s-ar chinui să țină pasul cu nivelul de detaliu pe care îl regăsim aici, filmul putând să rivalizeze ușor cu ultimele apariții în cinema. Și în curând va avea și ocazia. Incredibles 2 are lansarea în cinema pe 27 iulie, iar dacă nu ați apucat încă să vă familiarizați cu seria acesta este cel mai bun moment.

 

 

 

Reclame

,,Aurora Borealis-Northern Light” (Aurora Borealis – Északi fény )


Regizoarea  Mészáros Márta  a permis ca pe parcursul carierei sale literare și cinematografice complexe și angajate să intrăm într-un mod intim și profund în frământările politice și sociale ale societății maghiare.  În ultimul său film ,, Aurora Borealis – Északi fény ” ea abordează prin intermediul vieții unei femei ,rănile ireparabile cauzate de război,  într-o Europa fărâmițată. De altfel  sunt temele care au preocupat-o  de-a lungul  întregii cariere: condiția femeii în societate,  explorarea originilor și a trecutului și efectele regimului stalinist asupra indivizilor .

Regizoarea Mészáros Márta  afirmă că filmul este inspirat din interviuri cu victime / martori , a unor fapte abominabile săvârșite în epoca stalinistă- în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și în perioada postbelică din anii`50 – dar și din experiențele traumatizante din propria-i tinerețe. Mă întrebam de ce familia regizoarei a plecat în 1935-1946 din Ungaria în URSS. Tatăl ei  fiind un  sculptor foarte talentat,  nu s-a simțit destul de apreciat în Occident? Și așa a plecat cu familia direct  în … ,, gura leului.”  Stalin se debarasa rapid de admiratorii săi din străinătate, considerând că au ales să vină în URSS ca spioni și fără explicații îi aresta și îi întemnița /executa  fără a stârni vâlvă. Tatăl,  Mészáros László  este considerat mort din 1945 (la vârsta de 40 de ani) dar e posibil să fi fost executat mult mai devreme, poate imediat după arestarea în 1938. Familia a revenit în Ungaria în 1946 (?)
Dacă a dorit să pună cărțile pe masă, regizoarea nu ar fi trebuit să înceapă, într-un jurnal / interviu, cu saga propriei familii ? Pentru că în timpul revoluției maghiare din 1956 își lua diploma de regizor în Moscova?
Nu m-ar fi interesat trecutul ei dacă nu ar fi venit la vârsta de 86 de ani cu un film confesie, în care așteptăm , vorba ungurului  ,,să toarne apă curată în pahar”!

Această prezentare necesită JavaScript.

Mai mult decât cercetarea secretelor din trecutul  lui  Pogány Mária important este că s-au spus lucrurile trecute sub tăcere atâtea decenii : cum întâmplări istorice care au avut efect asupra întregii societăți au obligat pe mulți indivizi să ia hotărâri morale traumatizante care au  influențat adânc destine, relații interumane. Astfel de pete negre din istorie au fost și violurile săvârșite de armata sovietică,, eliberatoare” . Mesajul filmului este universal : doar studiind trecutul, punându-l pe tapet cu cele mai dureroase și rușinoase episoade, confruntându-ne cu prejudecățile semenilor noștri, iertând si iertându-ne, ne eliberează de povara minciunii ,a falsității și doar așa putem spera la un nou început  în care să ne construim pas cu pas o viață normală, fără coșmaruri.

Scenariul  filmului , scris de Márta Mészáros, Éva Pataki și Zoltán Jancsó o are în centru pe  Olga  care află că trecutul familiei sale ascunde minciuni și secrete pe care vrea neapărat să le elucideze pentru a fi capabilă să-și facă ordine în viață .
Filmul face autopsia relațiilor mamă-fiică, a crizei identitare, a  dilemei de a ține secret fapte grave  sau a le confesa cu întârziere , după ce viața în neadevăr a marcat deja destinul.
Din păcate  filmul este împânzit de clișee care reflectă prea puțin generoasa viziune a realizatorilor:
– filmul are probleme de ritm și de dramaturgie, unele scene sunt prea lungi  și/sau  prea insignifiante și superflue(cum și-a schimbat caracterul fostul soț a lui Olga ,rol care dacă ar fi scos nici nu prea ar conta;
 – nu creează suficientă tensiune,deși material narativ este;
 – alternarea scenelor din prezent cu cele din trecut îmi pare stângace

Sinopsis
Olga, fiica lui Pogány Mária și-a dat seama în ultimul timp că ceva nu este în ordine legat de de viața ei,după ce îi trec prin mână fotografii vechi  făcute după al doilea Război Mondial, apoi, scrisori, desene. Dacă nu e adevărat că e fiica austriacului despre care a crezut toată viața că este tatăl ei ,oare ce mai ascunde Mária? Mama ei este foarte bătrână și bolnavă și Olga nu vrea să rămână cu atâtea semne de întrebare despre identitatea ei încât o descoase cu insistență pe mama sa .

Acțiunea  filmului se desfășoară alternativ în două perioade, prezentul cu cercetările Olgăi și trecutul, cu  tinerețea ,viața mamei sale, Maria în anii postbelici.  
 
Un film despre acele minciuni mai mari sau mai mici care apar probabil în fiecare familie; importantă este  granița unde acele adevăruri nu trebuie neapărat aduse la lumină ,  pentru a putea trăi o viață …normală și  acele adevăruri care  trebuie dezvăluite pentru ca minciunile să nu ne otrăvească existența. Este, metaforic  ,,efectul fluturelui „,câte vieți datorită unor condiții inițiale au marcat destinul unor oameni în întreaga lume și cum a schimbat total și profund  identitatea unora , încât ar părea că nu se mai pot schimba. Olga este foarte  reținută,probabil destinul ei  a fost  pecetluit de un trecut încă neelucidat,care o face să simtă că ceva nu este în ordine,să simtă obstacolde netrecut în a avea încredere în ceilalți,e închistată ,încordată,nu simte acea adiere a libertății care ne insuflă încrederea în noi și în ceilalți.Da,chiar și față de mama ei.De aceea și relația cu Antonio , soțul ei , un tip relaxat, cu temperament meridional nu a fost de durată .
  Olga (Tóth IldikóMária, bătrână (Törőcsik Mari)/Mária, tânără, Törőcsik Franciska .

Gukoroku – ,,Urmele păcatului ” 2017

Filmul  ,,Gukoroku – Traces Of Sin”   a fost prezentat la ediția din 2017 a Festivalului de cinema  japonez contemporan, Kinotayo. Este un thriller captivant, primul lung –metraj al  realizatorului  nipon  Kei Ishikawa.  Filmul este ecranizarea liberă după  romanul  lui Tokuro Nukui .
Este cam dificil să prezint filmul doar printr-un sinopsis , având în vedere că va trebui să ne descurcăm cu mai multe fire narative, de pe mai multe trasee temporale , tot mai  problematice. .

Personajul principal este într-un fel Tanaka (Satoshi Tsumabuki), jurnalist de investigație al unui săptămânal care  îl convinge pe redactorul șef  să-i permită  să  facă un reportaj despre o triplă  crimă neelucidată , fapt care duce la redeschiderea anchetei. Este vorba despre uciderea brutală , cu un an în urmă, a unui om de afaceri de succes, a frumoasei sale soții și a fetiței lor  adorabile.  Jurnalistul interoghează pe câțiva apropiați de-ai familiei căzute victimă și află că aceasta nu dusese deloc o viață exemplară. Și așa vom  descoperi că  fiecare personaj este mai sumbru și mai complex decât părea , fiecare  ascunzându-și bine  viciile (de unde titlul filmului), un tablou extrem  de pesimist al societății tokyote . Viața personală a lui Tanaka  este destul de încărcată , el traversează o perioadă dificilă  pentru că sora lui, Mitsuko (Hikari Mitsushima), a fost recent arestată și  închisă pentru  abuzarea copilului ei.

Această prezentare necesită JavaScript.


Pe măsură ce urmărim filmul  devenim tot mai curioși să aflăm mai multe despre Tanaka . În  final rămânem perplecși când  vom afla adevărul și răspunsul la întrebare …Kei Ishikawa ne dezvăluie concurența nemiloasă dintre diferite clici și ierarhii sociale în clasele mijlocii considerate respectabile , expunându-ne  lumea violentă a elitismului  care se ascunde în spatele fațadei zâmbitoare a societătii japoneze.
Ambianța filmului este sumbră, ca  privirile  înghețate ale unor figuri cărora le-au fost sparte măștile. Chiar  dacă scenariul este deconcertant, filmul excelează prin calitățile sale vizuale & prin contraste  (adesea personajele sunt filmate în semiobscuritate, din spate).

,,Ingredientele vieții”

Pentru  regizorul  și  scenaristul  Ang Lee  un cadru original, bucătăria, este foarte importantă, în filmografia sa simbolizând un loc sacru, un templu al unirii, plăcerii, fericirii, pasiunii și chiar al miracolelor …laice Emoji  Regizorul închide cu filmul ,,Eat Drink Man Woman”  trilogia sa de debut regizoral începută cu ,,Pushing Hands”  și ,,The Wedding Banquet “  în  care face o  introspecție a Familiei  care încearcă să se  adapteze  cerințelor vieții  într-o perioadă de contestare a convențiilor sociale și a valorilor familiale frământate de păstrarea tradițiilor, ritualurilor și dorinței de emancipare și modernitate.

Această prezentare necesită JavaScript.

Sinopsis

Dl. Chu  este un eminent chef  (bucătar), respectabil văduv care trăiește într-o casă mare din Taipei, Taiwan, împreună cu cele trei fiice ale sale nemăritate, pe care le-a crescut singur de șaisprezece ani. Degeaba încearcă să se refugieze în prepararea  meticuloasă a platourilor  cu mâncăruri sofisticate, o adevărată simfonie de culori și arome, el trebuie să se confrunte cu problemele fetelor, care au crescut și fiecare dintre ele este rebelă în felul  ei. Cea mai mare,Jen, profesoară la un liceu s-a convertit la creștinism , devenind cu adevărat habotnică, ceea ce a cam  ținut la distanță orice bărbat, iar ea este panicată că va rămâne domnișoară bătrână. Chien  este fiica mijlocie, foarte frumoasă, îngrijită , seducătoare ,  emancipată  și ambițioasă care lucrează la o companie unde i se face propunerea de promovare, dar ea dorește să zboare cât mai departe de cuibul părintesc ,la Amsterdam, să aibă afacerea ei, să devină independentă deși are un amant (ce-i drept cam ambiguu) pe punctul de a divorța de fosta soție și cu o idilă terminată sau nu,la activ. Ning, mezina este studentă și lucrează la un fast-food, spre oroarea tatălui ei.  Acest gineceu turbulent se complică o dată cu  apariția invazivă a văduvei Liang  foarte cochetă și băgăcioasă care se instalează în vecini împreună cu fiica ei Rachel Rong care e pe cale de a divorța și fetița ei. Și cum problemele se complică dl.Chu realizează că a început să-i dispară simțul gustului, care era un atu important în meseria sa.
Titlul filmului în limba engleză mi se pare cam bolovănos. De data aceasta traducerea în limba română este poetică, metaforică și sugestivă :,,Ingredientele vieții” , o  comedie dramatică .
Scena de generic a  filmului mi s-a întipărit în memorie . La început minuțiozitatea gesturilor  Dl.Chu  este impresionnantă. Mai încolo, o altă scenă ne prezintă cu brio prin filmări cu mișcări fluide și fine, atmosfera efervescentă  din bucătăria unui mare restaurant.  Dar , pentru niște gurmanzi europeni, scenele cu ,, preparandiseala” obosesc mai mult pe spectator decât pe vajnicul bucătar  trecut de prima tinerețe. Cărnuri strălucind sub diferite topinguri , legume sculptate cu finețe, paste și aluaturi, fripturi , fructe de mare, un festin al imaginii și al aromelor, toate ne fascinează prin măiestria dl.Chu.   Apoi vedem alternând scene de bucătărie de mare clasă cu scene de bucătărie din familie. Totul , prea detaliat, interminabil, încât, parcă ne simțim îndopați până ne piere și nouă gustul, pentru poveste.
Tema conflictului între generații poate părea răsuflată, dar mie îmi place abordarea,în care tatăl este copleșit ,depășit, în gestionarea problemelor de familie și chiar s-ar simți ușurat dacă fetele ar fi la casa lor.În fiecare duminică tatăl prepară un adevărat festin culinar , o ofrandă de iubire pentru fiicele sale. Masa la care se reunesc este un adevărat forum, unde se fac anunțuri și schimb de idei între membri familiei ( pentru că acolo se lucrează zilnic ….ca lumea,he,he!Emoji). Sunt momentele în care tatăl simte pulsul fiicelor sale, le cântărește poziția în această lume paradoxală. Gustul, excepțional,rafinat al D. Chu, care se pierde încet-încet simbolizează teama sa de moarte, golul unei vieți petrecute în scopul de a excela într-o artă perisabilă . Actorul  Sihung Lung este tulburător prin interpretarea sa cu emoția reținută.

The Killing of a Sacred Deer

The Killing of a Sacred Deer este un film controversat cu cronici cam extremiste, care îl consideră de la foarte bun și complex pană la o peliculă dezgustătoare, un fel de început al sfârșitului pentru marele regizor Yorgos Lanthimos.  Poate e nevoie de o anumită abilitate spirituală pentru a reuși distanțarea de cele petrecute pe ecran, dar, aparent  paradoxal, pentru a întoarce filmul pe toate fațetele, pentru a surprinde/inventa subtilitățile acestui film care crescendo intră în zona suprarealismului, oarecum mitic (mitul antic grec al Ifigeniei în Aulida), iar pentru mine și poetic (Moartea căprioarei a lui Labiș), cu diferența că în poemul lui Labiș nu e o dilemă sacrificiul, în timp ce Agamemnon & Steven trebuie să opteze pentru moartea prin sacrificare a unei persoane iubite, pentru a salva cetatea/familia.

În mod obișnuit înțelegerea filmului de către spectatori depinde mai puțin de raționamente decât de experiența subiectivă trăită de fiecare spectator: senzații de disconfort, de încremenire, simțite nu doar fizic, ci mai ales psihic .

Încerc să demontez câteva din tiparele (relațiile interumane artificiale, lipsa de compasiune, prizonieratul în rutină, răzbunarea care stă la pândă să lovească când te prinde cu garda jos) pe care ni le servește Lanthimos cu intenția de a șoca, prin a ne prezența cât de insuportabil de singuri ne simțim noi, chiar și atunci când suntem sănătoși (,aparent?Emoji), cu familie ok, cu profesii, cariere. Filmul este foarte controversat, unii fiind oripilați de modul în care Lanthimos  concretizează vizual, dar și lingvistic  micro-universul unei familii aparent foarte reușite. Voi comenta aproape scenă cu scenă o parte a acestui film pentru a-mi dovedi că e un film peste mediocru atât ca psihodramă, thriller, eventual un soft horror.

Filmul se deschide cu scena (pentru unii) șocantă a unei operații pe cord deschis, care mi-a conturat spre finele filmului cunoscutul aforism  pascalian „Le cœur a ses raisons que la raison ne connaît point”. Pe fond muzical ”Stabat Mater” de Schubert –  Stabat mater dolorosa, „stătea maĭca [Domnuluĭ] întristată” nu este o alegere întâmplătoare, ci are rolul unui corifeu care deja anunță subversiv finalul filmului. Care e mai mult decât o referință la mitul Ifigeniei în Aulida, e un fel de variațiune pe tema dilemei (în mitologia greacă, Agamemnon trebuie să ia o decizie pentru a-și salva poporul și va hotărî să sacrifice ceea ce are mai prețios, pe frumoasa și neprihănita sa fiică Ifigenia.

Conversația despre ceas nu–mi pare atât de deplasată, după concentrarea maximă, răspundere, efort fizic în timpul intervenției chirurgicale, desigur,  trebuie să fie relaxant să discuți despre nimicuri; nu cred că e dezumanizare, nici impasibilitate, mai degrabă o armură: faptul că Steven (de acum omniprezent, îi cumpără lui Martin (Barry Keoghan) un ceas cu curea metalică, cum îi place lui (Steven), nu e  anormal: cei mai mulți avem tendința să facem greșeala de a dărui ceea ce ne place nouă (o dovadă de tandrețe care din punctul de vedere al „beneficiarului” nu e ceea ce și-a dorit, nu-i face bucurie și noi ne simțim lezați); scenele de alcov nu văd de ce au produs așa un șoc, când în cupluri există diverse ritualuri, jocuri erotice, nimic obscen, iar partenera prin „anestezia generală” îi oferă partenerului femeia vie, care tace, foarte relaxant, probabil.

Vizita lui Martin la spital este desigur făcută fără tact, cu intenție pentru a-l face pe doctor să se simtă jenat (de aceea acesta  începe dea explicații anestezistului). Băiatul este insistent, enervant, genul despre care se spune adesea că dacă îl întâlnești pe cutare îți merge rău toată ziua. Blestemele lui Martin, redate cam buñuelian sunt un fel de dreptate divină. Pregătirea înainte de consfătuire, repartizarea muncilor casnice în familie este normală. Anna Murphy este  frumoasă, stilată, organizată , eficientă dar nu până la a fi maniacă. După conferință, la cocteil, Steven Murphy, întrebat despre familie, nu e chiar deplasat când spune despre fiica lui că e la primul ciclu (e o conversație între medici, știu cum vorbesc între ei, pentru noi, cam trivial). Paralizia e intruziunea fantasticului, la fel de absurd ca intruziunea lui Martin în familia Murphy ,un fel de blestem.
Imaginile cu culoarele clinicilor albe, sterile (care par abandonate), da pot înfricoșa dar nu atât cât imaginile din clinicile de la noi cu bolnavi îmbulzindu-se în fața ușilor cabinetelor medicale.

Această prezentare necesită JavaScript.

Pentru mine a fost o experiență oripilantă, dar captivantă prin atâtea simboluri,  metafore și alegorii chiar dacă destul de străvezii, dar mai ales scenografia inventivă, cu cadraje îndrăznețe, planuri apropiate inedite (scena cu cartofi prăjiți și ketchup), schimbarea profunzimii câmpului vizual (la spital, în sala de recepții), treceri abile din interioare la exterior și invers, folosirea constanța a oglinzilor, geamurilor a diferitelor transparente), toate fotografii superbe ale directorului de imagine Thimios Bakatakis.

Problema sacrificiului: în civilizația antică exista ideea de a sacrifica ceva, pe cineva, pentru a obține în schimb grația zeilor – noroc, iertare, prosperitate, victorie. Cu cât jertfa era mai prețioasă cu atât șansele de a fi gratificat găseau sorți de izbândă!