Arhive pe categorii: european

filme ale regizorilor europeni sau filmate în Europa

,,Chez nous”(2017)

,,Chez nous” un film francez cu angajament social care va rula din februarie 2017,în regia lui Lucas Belvaux, a stârnit exasperarea Frontului Național din Franța care acuză realizatorii de instigare a populației contra Dreptei chiar cu puțin timp înainte de alegerile municipale,un fapt intolerabil având în vedere că filmul a fost finanțat exclusiv din banii contribuabililor,dintre care mulți sunt membrii sau simpatizanți ai acestui partid extremist.
Sinopsis

Acțiunea are loc într-o localitate minieră fictivă,situată în departamentul Pas-de-Calais, una din zonele cele mai populate ale Franței. Pauline Duhez,o infirmieră sufletistă foarte devotată profesiei care își crește singură copiii și-și îngrijește tatăl fost metalurgist este racolată de conducătorii unui partid de extremă dreapta, care vrea să profite de popularitatea și simpatia locuitorilor pentru această femeie și să o desemneze candidata lor la alegerile municipale.Pauline , până acum cu convingeri comuniste se va lăsa sedusă de discursurile președintei acestui partid naționalist care promit că se vor ocupa de programe sociale în favoarea clasei muncitoare.
Este un film despre implantarea în partidele compromise a unor persoane care au credibilitate,naive,credule, care pot fi ușor manevrate . Titlul filmului este dat de sloganul FN ,, On est chez nous !” Actrita Catherine Jacob care o interpretează pe șefa partidului este blondă ,cu aceeași tunsoare și mod de a se îmbrăca cu al Marinei Le Pen (succesoarea tatălui său-azi de 88 de ani- la șefia partidului) care a avut mai multe mandate locale în aceste regiuni Nord-Pas-de-Calais și Hauts-de-France.

Filmul a fost dezavuat și de celelalte partide din Franța ,indiferent de culoare, pentru faptul că populația zonei Calais a fost identificată ca simpatizantă a extremei de dreapta.

Anunțuri

Toni Erdmann

Propunerea Germaniei la Oscar, recent lansată în cinematografele românești, mai are pe afiș premiul FIPRESCI (acordat de criticii de film prezenți la Cannes) pentru cel mai bun film din competiţia oficială. A fost inclusă recent în Top 100 Cele mai bune filme ale secolului XXI, realizat de BBC Culture.

În pregătirea recenziei (a fost un film lung, de aproape trei ore), am să remarc prezența actorilor români Vlad Ivanov (într-un rol cuminte) și Alexandru Papadopol (bun într-un rol ceva mai rău) ca și a actrițelor Cezara Dafinescu (Dorina), Ingrid Bisu (Anca) și Victoria Cociaș (Flavia). Mai apar Manuela Ciucur și Radu Bânzaru. Un film despre expați – îl prezenta producătoarea Ada Solomon, sau cum văd nemții România – nu sașii plecați, ci restul, cei abia ajunși pe-aici .

Fără să fie nume cunoscute, actorii principali Peter Simonischek (Toni/Winfried) și Sandra Hüller (Ines) fac un cuplu bun, cu tot umorul acela nemțesc oarecum sec: mai puțin expresiv decât al nostru, dar nu întrutotul lipsit de farmec. Mă gândeam la un moment dat, pe parcursul filmului (humor nemțesc filmat într-un stil franțuzesc), că un film românesc (din Noul val înrudit cu mai-vechiul vague) s-ar fi terminat deja. După primele două ore, trama ajunsese într-un punct în care nemții ajunși în București livrau deja suficientă emoție, numai că nota minimalistă cu care mă obișnuise Noul cinema românesc nu juca aici nici un rol.

Am văzut filmul în prima zi de Comedy Cluj, la Cinema Victoria, foarte bună alegere din partea organizatorilor (mai ciudată includerea Inimilor cicatrizate, în următoarea, deși m-am bucurat că am ocazia să-l văd)! Toni Erdmann este chiar o comedie, una drăguț-tristă; mai degrabă o tragicomedie de familie, și da, cu expați, mai precis un tată ieșit la pensie și o fiică-surogat, corporatristă în București sau aiurea. Dar mai mult în București, decât aiurea 🙂

Spicuiesc din interviul regizoarei Maren Ade pentru news.ro:

Privind din perspectiva slujbei lui Ines. Sunt foarte multe detalii în film legat de asta. Era nevoie de atât de mult?

Este viaţa ei şi noi petrecem atât de mult timp cu munca noastră, iar în filme, de obicei, ni se arată asta foarte scurt, apoi se revine la povestea din viaţa personală. Mulţi oameni sunt foarte dedicaţi muncii lor şi asta este viaţa. M-am gândit că este foarte important şi interesant pentru film să accentuăm asta, să înţelegem termenii în care lucrează şi cum este slujba ei, să ştim mai mult decât tatăl.

Pentru recenzii mai noi decât cele de pe blog, accesați http://www.cefilmevad.eu

Julieta (2016)

Recent lansat în cinematografele românești, Julieta este un film pentru care merită să ieșiți din casă, chiar dacă e să vă amintiți tot de familie și de relațiile uneori inexplicabile între părinți și copii.

Filmul a avut premiera mondială la Cannes, unde a concurat alături de Sieranevada și Bacalaureat în competiția principală,  Pedro Almodóvar ajungând astfel la a V-a selecție pentru Palme d’Or din cariera sa.

Julieta marchează întoarcerea mea la universul feminin, la cinematografia marilor protagoniste,

declara Almodovar despre ultima sa producție, intrată de vineri și la noi în cinematografe

Filmul este propunerea Spaniei la premiile Oscar din 2017 (și al V-lea film al lui regizorului spaniol nominalizat la Oscar, una dintre propunerile sale fiind și câștigătoare: Todo sobre mi madre). Inspirat de trilogia scriitoarei Alice Munro, Runaway (2004), Pedro Almodovar a achiziționat din 2009 drepturile de ecranizare. Cele trei volume ale trilogiei sunt Chance, Soon şi Silence, iar filmul lui Almodovar trebuia să poarte inițial numele ultimului – în spaniolă Silencio – dar a fost schimbat în ultimul moment pentru a nu se suprapune cu drama istorică cu același nume pe care preconiza s-o scoată în acest an Martin Scorsese. Înainte să se întâmple aceasta, regizorul spaniol își justifica titlul:

Se numeşte „Silencio” pentru că tăcerea e elementul principal care determină cele mai rele lucruri ce i se întâmplă personajului principal feminin.

Întoarcerea la universul feminin, clamată de regizor, nu este doar o vorbă în vânt sau o reclamă: avem de a face cu un univers complet – chiar dacă dificil de urmărit – în care fiecare detaliu scenic ori întâmplare din plot își au sensul. Dar această (re)întoarcere înseamnă și o îndepărtare de „clasicul” Almodovar, de ironia specifică regizorului spaniol, înlocuită aici cu o insesizabilă melancolie, printre elementele de melodramă care inundă pelicula. Ce schimbare de la Amanții pasageri, ultimul său lungmetraj, în original Los Amantes Pasajeros, lansat în 2013!

Relațiile dintre femei sunt complicate: cu toate alianțele, neînțelegerile sau trădările care intervin, timpul dezvoltă și apoi păstrează între ele o complicitate misterioasă, atavică

Până la urmă, dacă facem efortul de a urmări traseul aparent ilogic al personajelor și fixurile lor (subliniate, pentru mine, de interpreta menajerei Marian, Rossy de Palma, actriță descoperită de Almodovar într-o cafenea) avem posibilitatea de a face câteva legături și de a ne pricopsi cu mici revelații: Julieta are aceeași atitudine față de părinții săi (nu le poate ierta o vină imaginară, pe care tot ea le-o atribuie), ca și misterioasa ei fiică, al cărei comportament inexplicabil „ține” filmul.

Continuarea, aici.

Mr. and Mrs. Kabal’s Theatre (1967)

Chiar merită văzut ! (pentru adulți)

Înaintea acestui lung-metraj de animație regizorul și ilustratorul de origine poloneză Walerian Borowczyk a creat doar short-uri ,dar memorabile prin tematică (represiunea personală,politică,sexuală) și un evantai de tehnici de animație;,Once upon the time”,1957,care a primit mai multe premii,.Home”,laureat al Marelui Premiu de la Bruxelles Experimental Film Festival , nominalizat la Bafta 1959 pentru cel mai bun film de animație.

 

 

Primul lungmetraj,,Mr.and Mrs Kabal’s Theatre”(1967) este dominat ,la fel ca și short-urile,de viziunea tragică asupra lumii,de perceperea instabilității lucrurilor și perversitatea fundamentală a voinței oamenilor de a impune ordinea în natură.Borowczyk a prins în Polonia atât ocupația lui Hitler cât și totalitarismul comunist,deci proliferarea imbecilității, a cruzimii, a autoritarismului care se va reflecta în povestea căsniciei Dl-ui și Dn-ei Kabal.Aceste două personaje par să-și tragă seva din piesa de teatru,,Ubu Roi”a scriitorului simbolist francez Alfred Jarry ,piesă considerată precursoare a Teatrului Absurd și a literaturii suprarealiste.

Un film considerat prea violent,bizar,grotesc,straniu, pentru cinemaul european,în care acte de cruzime ajunse la paroxism nu au puterea să ne facă să râdem,nici măcar cu sarcasm,nu ating scopul artistic de catharsis ,mai degrabă ne șochează!

În 1959 Walerian Borowczyk a emigrat în Franța.

Full movie:

https://mubi.com/showing/mr-and-mrs-kabals-theatre

Filozofia Greenaway

Fiecare persoană percepe arta filmului diferit.

Pentru unii, un film este o formă de divertisment, un mijloc de a evada din realitate. Pentru alții, este o modalitate de a spune o poveste, un fel de a ilustra textul pentru a-l face mai accesibil.

Cu toate acestea, în fond, un film este doar o succesiune de imagini.
Primul film din istorie a fost realizat în 1895 de frații Lumiere. Acesta are o durată de doar 49 de secunde și puteți să-l vedeți chiar aici (este esențial pentru a înțelege următoarele argumente):

Acesta este un film fără poveste. Inițial, nu avea nici sunet, însă muzica a fost adăugată ulterior. Deci, la originile sale, filmul era o succesiune de imagini, nu un mijloc de a spune o poveste.

În orice caz, nu a durat mult până când oamenii au început să folosească aparatele de filmat pentru a nara întâmplări fictive. Chiar și frații Lumiere au făcut o astfel de peliculă care a fost ecranizată pentru prima oară tot în anul 1895.

Problema este că astăzi, aproape toate filmele au scopul de a spune o poveste. Puținele creații care au ca rol experimentul sunt aduse la viață de amatori care lucrează pe un buget extrem de mic și cu o echipă care, de multe ori, constă doar din două sau trei persoane. Regizorii mari nu încurajează căutarea noilor idei și tehnici pentru că sunt conștienți de faptul că acestea nu sunt profitabile.

video-production.jpg

Unul dintre puținii militanți ai acestui principiu care se bucură și de succes financiar este Peter Greenaway. Acesta a regizat „The Cook, The Thief, His Wife and Her Lover” și alte filme concentrate pe partea vizuală precum „A Zed & Two Noughts”.

Niciunul dintre filmele sale nu a încasat zeci de milioane la box-office, însă faptul că acesta primește finanțări din partea diferitelor studiouri până și în ziua de astăzi îl face un nume important în mișcarea spre modernizarea cinemaului.

79wl.png
The Cook, The Thief, His Wife and Her Lover

Un lucru care trebuie știut despre Greenaway este că acesta voia să fie pictor înainte să-și aleagă cariera de regizor. A studiat arte plastice la Geneva, însă a renunțat pentru că profesorii nu îi dădeau voie să experimenteze. În acel moment, a început să studieze filmul.

În anul 2014, Greenaway a ținut un discurs în care a vorbit despre ce înseamnă pentru el un film. Dacă aveți timpul necesar, puteți ascultați ce are de spus mai jos:

Printre ideile inedite care ar putea să soluționeze impasul în care se află acum cinemaul, Greenaway pomenește proiectarea filmelor pe mai multe ecrane (poate chiar și cu forme diferite), simultan. Desigur, acest concept este puternic inspirat din pictură, artă cu care regizorul a avut de a face în trecut.

Un astfel de scurtmetraj poate fi văzut chiar aici:

Greenaway afirmă cu hotărâre că filmele nu trebuie să aibă neapărat o poveste și că acestea sunt o artă vizuală foarte asemănătoare cu pictura. El crede că tinerii regizori ar trebui să depună mai mult efort în construirea imaginilor frumoase și să se gândească mai puțin la scenariu.

Cert este că cinematografia are nevoie de o schimbare și aceasta nu va avea loc dacă lumea nu va experimenta. Important este ca publicul să învețe să aprecieze și cum se spune o poveste (încadraturi, culori, decoruri, costume, etc.), nu doar povestea.

În încheiere, vă recomand un scurtmetraj minimalist, excelent realizat de Peter Greenaway: