Arhive pe categorii: european

filme ale regizorilor europeni sau filmate în Europa

Caleașca de aur – 1953

Această prezentare necesită JavaScript.

,,Caleașca de aur” este un film franco-italian realizat în 1953 de Jean Renoir,  fiul celebrului pictor impresionist Pierre-Auguste Renoir. Filmul face parte, alături celebrul film ,,French Cancan”  si de ,,Elena și bărbații”  din  trilogia  renoiriană consacrată lumii spectacolului, fiind considerat un film cheie în cinematografia regizorului francez. Adaptarea comediei într-un singur act ,, Le Carrosse du Saint-Sacrement ” de Prosper Mérimée  (,,Caleașca Sfântului Sacrament „) nu a fost deloc ușoară. Renoir transformă textul original pentru a deveni  un omagiu al Commediei dell `Arte , o reflecție asupra teatrului și a aparențelor .  Alegerea actriței  Anna Magnani a părut la vremea aceea destul de excentrică, pentru că vedeta italiană excelase în filme neo-realiste italiene, în special în roluri puternice de femeie din popor. Dar se pare că tocmai temperamentul ei vulcanic, capacitatea de a se transpune în roluri dificile au contribuit la savoarea acestei comedii sofisticate, frivole și pentru noi, aparent, desuete. Vom descifra la fiecare pas o filozofie despre rolurile din societate, despre manipulare , despre ,, Vanitas vanitatum et omnia vanitas”. Filmul care se voia mai mult social și politic devine  metafizic,  prezentând granițele imaginare,  mai mult, prăpastia , dintre lumea  marii nobilimii de la Curtea viceregelui sud-american, superficiale, îmbuibate, arogante și membri trupei de teatru itinerante; o frontieră între teatru și viață. Și unde încetează jocul și începe realitatea și mai ales de care parte se află fericirea? E o întrebare esențială pentru Renoir.  Soundtrack-ul filmului este  inspirat din   seria celor patru concerte de muzică barocă a lui Antonio Vivaldi  ,,Anotimpurile” 
Filmul este o premieră  exclusiv europeană în Technicolor, fără contribuție americană .

Full movie in english

Reclame

Gomorra

Spre deosebire de Cosa Nostra (mafia siciliană apărută în mediul rural), Camorra este un fenomen urban. Acest tip de asociere criminală își are originile în orașul Napoli, la începuturile secolului al XIX-lea. Plecând din Napoli, Camorra s-a răspândit și în alte provincii din Campania, în special în Caserta, dar interesele ei economice legate de spălarea de bani murdari depășesc deja granițele Italiei.

Camorra a ajuns o organizație criminală nebuloasă cu circa 236 de clanuri și zeci de familii mai mult sau mai putin afiliate clanurilor, adesea rivale. Cifrele oficiale vorbesc despre 7.500 de inițiați, grupați în familii în cadrul cărora membrii feminini încep să dețină roluri din ce în ce mai importante în urma numeroaselor arestări și asasinate. Potrivit autorului celebrului roman „Gomorra”, Roberto Saviano, Camorra a asasinat din 1979 peste 3.600 de persoane.

După aceste cifre, Camorra a făcut mai multe victime decât oricare alta organizație, sau decât ETA si IRA reunite, ori mafia rusa, familiile albaneze, Brigăzile Rosii și toate atentatele comise în Italia în perioada „anilor de plumb `60-`80”. Locuitorii regiunilor Napoli și Caserta se confrunta zilnic cu violența, fiind siliți să se supună regulilor Camorrei. Altfel, sunt uciși fără milă, așa cum s-a întâmplat într-o localitate turistică din sudul Italiei, unde primarul ecologist a fost ucis în plină stradă.

Serialul prezintă din interior organizația mafiotă napolitană Camorra, din perspectiva lui Ciro, care la 30 de ani este mâna dreaptă a lui Pietro Savastano, nașul clanului. Când Don Pietro este ucis, rămâne un gol care trebuie umplut în lumea mafiotă din Napoli. Fiul lui, Genny, preia controlul, folosindu-se de ocazie ca să plătească neînțelegeri vechi. Epuizați din cauza războaielor și a presiunii puse de poliție, supraviețuitorii facțiunilor rămase fac pace.

Cum Avitabile mai stă în închisoare încă un an, Genny trebuie să conducă partea de nord a orașului Napoli (cartierele Scampia și Secondigliano). Ciro se răzbună, însă visele și familia îi sunt distruse. El se hotărăște să lase totul în urmă, pleacă în Bulgaria și începe să lucreze pentru cunoscutul traficant de droguri Valentin. Însă până la urmă Ciro e nevoit să se întoarcă iar în Napoli, unde leagă un parteneriat cu tânărul și ambițiosul Enzo Sangue Blu.

Sclipirea din ochii lui Ciro, care dispăruse la un moment dat, reapare. Cu ajutorul lui, Enzo învață cum să fie un șef adevărat și să ia ce i se cuvine, adică zona istorică Forcella. Este o perioadă de schimbări drastice pentru toată lumea. La un moment dat au început ca traficanți de droguri de pe stradă – acum își întind tentaculele dincolo de orașul Napoli și granițele Italiei.

Serialul este o bună (și probabil unică) șansă de a cunoaște cartierele celebrului oraș, fără de care eu unul, cel puțin, n-aș fi auzit niciodată de Forcella și n-aș fi realizat ce mult seamănă mafioții lor cu rromii noștri.

 

,,Chez nous”(2017)

,,Chez nous” un film francez cu angajament social care va rula din februarie 2017,în regia lui Lucas Belvaux, a stârnit exasperarea Frontului Național din Franța care acuză realizatorii de instigare a populației contra Dreptei chiar cu puțin timp înainte de alegerile municipale,un fapt intolerabil având în vedere că filmul a fost finanțat exclusiv din banii contribuabililor,dintre care mulți sunt membrii sau simpatizanți ai acestui partid extremist.
Sinopsis

Acțiunea are loc într-o localitate minieră fictivă,situată în departamentul Pas-de-Calais, una din zonele cele mai populate ale Franței. Pauline Duhez,o infirmieră sufletistă foarte devotată profesiei care își crește singură copiii și-și îngrijește tatăl fost metalurgist este racolată de conducătorii unui partid de extremă dreapta, care vrea să profite de popularitatea și simpatia locuitorilor pentru această femeie și să o desemneze candidata lor la alegerile municipale.Pauline , până acum cu convingeri comuniste se va lăsa sedusă de discursurile președintei acestui partid naționalist care promit că se vor ocupa de programe sociale în favoarea clasei muncitoare.
Este un film despre implantarea în partidele compromise a unor persoane care au credibilitate,naive,credule, care pot fi ușor manevrate . Titlul filmului este dat de sloganul FN ,, On est chez nous !” Actrita Catherine Jacob care o interpretează pe șefa partidului este blondă ,cu aceeași tunsoare și mod de a se îmbrăca cu al Marinei Le Pen (succesoarea tatălui său-azi de 88 de ani- la șefia partidului) care a avut mai multe mandate locale în aceste regiuni Nord-Pas-de-Calais și Hauts-de-France.

Filmul a fost dezavuat și de celelalte partide din Franța ,indiferent de culoare, pentru faptul că populația zonei Calais a fost identificată ca simpatizantă a extremei de dreapta.

Toni Erdmann

Propunerea Germaniei la Oscar, recent lansată în cinematografele românești, mai are pe afiș premiul FIPRESCI (acordat de criticii de film prezenți la Cannes) pentru cel mai bun film din competiţia oficială. A fost inclusă recent în Top 100 Cele mai bune filme ale secolului XXI, realizat de BBC Culture.

În pregătirea recenziei (a fost un film lung, de aproape trei ore), am să remarc prezența actorilor români Vlad Ivanov (într-un rol cuminte) și Alexandru Papadopol (bun într-un rol ceva mai rău) ca și a actrițelor Cezara Dafinescu (Dorina), Ingrid Bisu (Anca) și Victoria Cociaș (Flavia). Mai apar Manuela Ciucur și Radu Bânzaru. Un film despre expați – îl prezenta producătoarea Ada Solomon, sau cum văd nemții România – nu sașii plecați, ci restul, cei abia ajunși pe-aici .

Fără să fie nume cunoscute, actorii principali Peter Simonischek (Toni/Winfried) și Sandra Hüller (Ines) fac un cuplu bun, cu tot umorul acela nemțesc oarecum sec: mai puțin expresiv decât al nostru, dar nu întrutotul lipsit de farmec. Mă gândeam la un moment dat, pe parcursul filmului (humor nemțesc filmat într-un stil franțuzesc), că un film românesc (din Noul val înrudit cu mai-vechiul vague) s-ar fi terminat deja. După primele două ore, trama ajunsese într-un punct în care nemții ajunși în București livrau deja suficientă emoție, numai că nota minimalistă cu care mă obișnuise Noul cinema românesc nu juca aici nici un rol.

Am văzut filmul în prima zi de Comedy Cluj, la Cinema Victoria, foarte bună alegere din partea organizatorilor (mai ciudată includerea Inimilor cicatrizate, în următoarea, deși m-am bucurat că am ocazia să-l văd)! Toni Erdmann este chiar o comedie, una drăguț-tristă; mai degrabă o tragicomedie de familie, și da, cu expați, mai precis un tată ieșit la pensie și o fiică-surogat, corporatristă în București sau aiurea. Dar mai mult în București, decât aiurea 🙂

Spicuiesc din interviul regizoarei Maren Ade pentru news.ro:

Privind din perspectiva slujbei lui Ines. Sunt foarte multe detalii în film legat de asta. Era nevoie de atât de mult?

Este viaţa ei şi noi petrecem atât de mult timp cu munca noastră, iar în filme, de obicei, ni se arată asta foarte scurt, apoi se revine la povestea din viaţa personală. Mulţi oameni sunt foarte dedicaţi muncii lor şi asta este viaţa. M-am gândit că este foarte important şi interesant pentru film să accentuăm asta, să înţelegem termenii în care lucrează şi cum este slujba ei, să ştim mai mult decât tatăl.

Pentru recenzii mai noi decât cele de pe blog, accesați http://www.cefilmevad.eu

Julieta (2016)

Recent lansat în cinematografele românești, Julieta este un film pentru care merită să ieșiți din casă, chiar dacă e să vă amintiți tot de familie și de relațiile uneori inexplicabile între părinți și copii.

Filmul a avut premiera mondială la Cannes, unde a concurat alături de Sieranevada și Bacalaureat în competiția principală,  Pedro Almodóvar ajungând astfel la a V-a selecție pentru Palme d’Or din cariera sa.

Julieta marchează întoarcerea mea la universul feminin, la cinematografia marilor protagoniste,

declara Almodovar despre ultima sa producție, intrată de vineri și la noi în cinematografe

Filmul este propunerea Spaniei la premiile Oscar din 2017 (și al V-lea film al lui regizorului spaniol nominalizat la Oscar, una dintre propunerile sale fiind și câștigătoare: Todo sobre mi madre). Inspirat de trilogia scriitoarei Alice Munro, Runaway (2004), Pedro Almodovar a achiziționat din 2009 drepturile de ecranizare. Cele trei volume ale trilogiei sunt Chance, Soon şi Silence, iar filmul lui Almodovar trebuia să poarte inițial numele ultimului – în spaniolă Silencio – dar a fost schimbat în ultimul moment pentru a nu se suprapune cu drama istorică cu același nume pe care preconiza s-o scoată în acest an Martin Scorsese. Înainte să se întâmple aceasta, regizorul spaniol își justifica titlul:

Se numeşte „Silencio” pentru că tăcerea e elementul principal care determină cele mai rele lucruri ce i se întâmplă personajului principal feminin.

Întoarcerea la universul feminin, clamată de regizor, nu este doar o vorbă în vânt sau o reclamă: avem de a face cu un univers complet – chiar dacă dificil de urmărit – în care fiecare detaliu scenic ori întâmplare din plot își au sensul. Dar această (re)întoarcere înseamnă și o îndepărtare de „clasicul” Almodovar, de ironia specifică regizorului spaniol, înlocuită aici cu o insesizabilă melancolie, printre elementele de melodramă care inundă pelicula. Ce schimbare de la Amanții pasageri, ultimul său lungmetraj, în original Los Amantes Pasajeros, lansat în 2013!

Relațiile dintre femei sunt complicate: cu toate alianțele, neînțelegerile sau trădările care intervin, timpul dezvoltă și apoi păstrează între ele o complicitate misterioasă, atavică

Până la urmă, dacă facem efortul de a urmări traseul aparent ilogic al personajelor și fixurile lor (subliniate, pentru mine, de interpreta menajerei Marian, Rossy de Palma, actriță descoperită de Almodovar într-o cafenea) avem posibilitatea de a face câteva legături și de a ne pricopsi cu mici revelații: Julieta are aceeași atitudine față de părinții săi (nu le poate ierta o vină imaginară, pe care tot ea le-o atribuie), ca și misterioasa ei fiică, al cărei comportament inexplicabil „ține” filmul.

Continuarea, aici.