Arhive pe categorii: erotic

L`Innocente (1976)

baab

L`Innocente este ultimul film al marelui regizor Luchino Visconti care și-a îndrumat echipa dintr-un scaun cu rotile. De fapt ultimele cadre ale filmului au fost trase după moartea acestuia, fapt care a influențat negativ critica de specialitate a vremii care  a considerat că maestrul „nu funcționase la întreaga lui capacitate” artistică făcând doar o melodramă romantică despre eleganța aristocrației.

După câțiva ani , cei mai mulți dintre ei și-au revizuit părerea regăsind în film o poveste intimistă, pe tema dragă lui Visconti (el însuși de obârșie aristocrată)chiar dacă  într-un fel autocritică și anume decăderea nobilimii  copleșită de alte cerințe ale unei lumi moderne, ale unei burghezii mult mai pragmatice și ale accesibilității la poziții sociale intelectuale și a celor de proveniență modestă. Filmul este o adaptare liberă după best-seller-ul omonim al scriitorului Gabriele D’Annunzio (Prinț de Montevoso, principal autor de romane despre decadentismul italian ) care reconstituie cu lux de amănunte (semnificative) anii 1900, film marcat  de amprenta marelui regizor: subiectiv cât îi cere nostalgia după lumea în care a copilărit, pe care cu durere o disecă cu multă obiectivitate.

Un film crepuscular în  ciuda tinereții protagoniștilor, a luminozității aproape idilice a satului italian și a opulenței balurilor high life-ului roman. Casa natală a lui Visconti:

Villa_Erba

Spre deosebire de scenografia monumentală cu care ne-au obișnuit filmele sale („Ghepardul”), acest ultim film este tot o construcție clasică, dar simplă, precisă, care pune mai mult accentul pe replici, pe ce ascund sau dezvăluie ele printre rânduri,  ajutându-ne să apreciem  profunda complexitate a narațiunii și a psihologiei personajelor care au pierdut simțul realității și alunecă pe panta autodistrugerii, inevitabila singurătate în care rămân doar cu ei înșiși.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Sinopsis

După ani de căsătorie în care soția nu a reușit să-i dea un moștenitor, timp în care el își vedea de afaceri și-și condimenta existența cu aventuri galante pasagere păstrând aparențele unei căsătorii fericite, Tullio Hermil, care altfel nu prea se pricepe  la nimic dar căruia îi place să le  pară superior tuturor, se află la un moment dat în situația în care, îndrăgostit de ultima amantă, descoperă că soția este apreciată de alți bărbați, are o frumusețe și o senzualitate mai provocatoare decât ultima ei rivală și iată vechea dilemă mereu… nouă: cu cine să rămână  în cele din urmă?

Cum îl va percepe soția (acum mai puțin naivă) după atâtea umilințe intime și publice pe acest monstru infatuat care se dovedește un om slab, manipulatorul oamenilor mai cumsecade asupra cărora își exersase voința de o vanitate nebună? Merită  văzut!

Personajul Tullio Hermil (actorul  Giancarlo Giannini ), exponent al aristocrației decadente se crede un om superior prin naștere, disprețuiește morala religioasă, se consideră un  liber -cugetător lipsit de prejudecăți dar nu e în stare să renunțe la aparențe ori să-și asume limitele și eșecurile, nu prea se pricepe la nimic, un  om de prisos sau lișnii celovec (simpatică traducerea engleză „superfluous man”) cum ar zice scriitorul rus Ivan Turgheniev.

Anunțuri

Love (2015) – 3Dex for the people

Țintind din motive financiare zona cinema-ului 3D, Gaspar Noé își poziționează din considerente de marketing Love (2015) în genul porn, deși locul lansării (Festivalul de la Cannes, unde a fost prezentat în afara competiției) ar putea contrazice această încadrare de gen.

Nu pentru că filmul n-ar conține scene explicite de sex ci pentru că dincolo de acestea, melodrama sexuală pe care o propune Noé, chiar dacă se prezintă ca o experiență senzorială, este ceva mai mult decât atât, iar scenele de sexualitate inserate în film au atât un punct de plecare (scenele sunt majoritar onirice sau flash-back-uri) cât și o destinație (țintind spre melancolia iubirilor pierdute).

Regizorul francez (născut argentinian) face aici un film englezesc pentru toată lumea (din ce în ce mai mult vorbitoare de engleză, în continuare mare amatoare de porn), permițând experienței vizuale să ocupe planul prim, pentru a-și putea exprima în cel secund propriile concepții despre cinema, viață și sexualitate. Nu este singurul compromis pe care-l face Noé, care a recunoscut inclusiv despre Irreversible, cel mai cunoscut film al său, c-a plecat cu alte intenții, scenariul pe care-l avea la dispoziție atunci fiind Enter the Void

Poziționarea sa incertă (recunoscut de francezi ca fiind al lor, întrucât locuiește și se alimentează de la sursă, dar ușor de repudiat – la o adică – datorită originii sale) cât și oportunitatea de-a-și fi găsit o parteneră de viață la fel de puțin interesată de convenții ca și el (Lucile Hadzihalilovic, împreună cu carea scris scenariul pentru Enter the Void) l-au pus pe Gaspar Noé în postura favorabilă de a putea experimenta cinemaul 3D (exploatat grandios de industria de la Hollywood în Gravity) pe teritoriu european, cu bani europeni.

Și, cu această ocazie, să amendeze atitudinea cinematografiei faţă de sex, una oarecum nedreaptă, ținând cont că genul porn este unul dintre cele mai accesate pe internet, într-o vreme acesta stând la baza unei adevărate industrii a casetelor video. Adevărul este că mai nou, poţi umple ecranul cu cadavre și chiar sânge și să iei premii Oscar (dacă te numești Tarrantino) ori să o faci în stil post-modern (dacă ești Sion Sono), însă un act sexual prezentat explicit duce la controverse care pot merge până la interzicerea filmului în Europa. Ceea ce Noé probabil că abia aștepta – pentru publicitate.

Dar să vedem reacțiile spectatorilor după premiera de pe Croazetă: