Arhive pe categorii: dramă

filme dramatism

Finalul unui fenomen cultural?

Dacă întrebarea de pe buzele fanilor era cine va câștiga Urzeala tronurilor?, criticii de film ca Daniel Iftene se întrebau dacă asistăm la finalul unui fenomen cultural sau al unei isterii colective, o infatuare de moment pe care istoria filmului o va expedia în note de subsol?

Ca să fac cât mai puţin spoiler, ultimul episod din seria a VIII-a a-ncercat să-mpace pe toată lumea: Jon Snow a rămas cu zăpada şi cu lupul cel alb, Daenerys cu dragonul şi Bram cu scaunul cu rotile, iar Arya a plecat să-şi termine în sfârşit personajul construit cu atâta migală – dar în alt film.

Partea cea mai haioasă a episodului final este cea legată de Tronul de fier 🙂 aici scenariștii au încercat să-i dezamăgească la maxim pe spectatori și au reușit. Sunt și alte scene din seria a VIII-a unde nu și-au propus asta, și tot au reușit – așa că e de înțeles cum stă treaba cu petiția lansată pe situl Change.org, care a primit până acum peste 1,2 milioane de semnături.

Spectatorii solicită refacerea celui de-al optulea sezon cu scenariști competenți. De unde a pornit toată teoria asta cu scenariștii? La fel ca sezonul precedent, și cel de-al VIII-lea constă în mare măsură în conținut original ce nu este luat din seria lui George R. R. MartinUn Cântec de Gheață și Foc, ci adaptează materialul pe care Martin l-a dezvăluit producătorilor serialului despre subiectul viitoarelor romane (încă neapărute).

Episodul final The Iron Throne a și fost regizat de cuplul de scenariști David Benioff & D. B. Weiss, care au avut privilegiul de a-l înlocui pe Martin şi anterior au mai regizat câte un episod fiecare. Martin mai mult ca sigur a avut stipulat în contractul cu producătorii și obligația de a nu-și publica următoare două cărți, care au deja titlu (Aripile Iernii și Un Vis de Primăvară) și chiar câteva sute de pagini scrise.

Aripile Iernii au chiar vreo 500, după declarațiile lui George R. R. Martin, care a precizat destul de criptic despre viitorul roman din serie că va apărea atunci când va fi gata, dar nu şi când va fi gata ce (filmul? mai mult ca sigur), din moment ce a livrat deja story-line-ul. Scrierea pentru cel de-al optulea sezon a început cu un draft de 140 de pagini.

Benioff a declarat că organizarea procesului de scriere și împărțeala – cine ce secțiune va lua – a fost mai dificilă, dat fiind că… ar fi ultima oară când vom mai face asta (sic!). Cu ultima serie, GoT a marcat trecerea de la un program de televiziune înspre ceva mai mult: un program de film mid-range.

Whatever show, serial sau ce şi-au propus să facă, l-au terminat. Le-a ieşit un film de 73 de ore.

Reclame

The Professor and the Madman

Dacă nu ar fi o poveste adevărată, ar putea părea una aproape neverosimilă.

Pe scurt, în plină epocă londoneză victoriană (reconstituită excelent în film), colegiul academic din Oxford se află în plin efort de conturare a Dicționarului Oxford al Limbii Engleze, iar James Murray (Mel Gibson), un profesor autodidact care abandonase școala la vârsta de 14 ani, se oferă să finalizeze acest proiect temerar,  care va cuprinde toate cuvintele limbii engleze imperiale și coloniale, cu explicații istorice si surse literare.

La scurt timp însă cercetarea ajunge în impas; resursele umane și financiare sunt insuficiente, iar ajutorul vine din partea doctorului William Chester Minor (Sean Penn), un fost ofițer din armata americană, internat într-un ospiciu pentru uciderea unui om în timpul unei crize de paranoia provocată de un vechi traumatism psihic post-conflict.

Cu episoade alternative de schizofrenie și luciditate, dr. Minor se azvârle necondiționat în munca de lectură și de cercetare, până la epuizare: ”Când citesc, nu mă urmărește nimeni. Când citesc, eu sunt vănătorul”. La final, reușește să pună la dispoziția echipei peste 1000 de cuvinte însotite de surse, de citate și explicații istorice.

Între cei doi colaboratori se stabilește o conexiune incredibilă, care le va marca și unuia și celuilalt destinele până la sfârșitul vieții. Genial jocul nebuniei lui Sean Penn, desigur și personajul sau a fost mult mai ofertant decât cel al lui Mel Gibson (uneori aveam senzația că Penn îl eclipsează pe Gibson exact la fel cum Dustin Hoffmann îl eclipsa pe Tom Cruise în Rain Man).

Poate pe alocuri dezlânat și nefinisat, cu dese fracturi în dialog și în coerența scenelor, care te lasă uneori cu senzația că regizorul nu prea știe ce vrea, filmul are, după părerea mea, cel puțin șansa Oscarului pentru Cel mai bun actor în rol principal pentru Sean Penn.

– You think I’m insane?”
„ – Are we not all, to some extent?”

De văzut.

Under the Silver Lake

Un film care nu trebuie recomandat (se va impune singur), deși a intrat recent în cinematografe, după ce a fost în competiția oficială la Cannes 2018. Considerat de revista Variety ca un omagiu adus lui David Lynch – afirmatie cam snoabă, referințele posibile fiind doar blonda protagonistă și absurdul cautat al situațiilor – „Sub lacul de argint” pare mai degrabă un omagiu adus lui Robert Altman, dacă tot e să venim cu astfel de aprecieri.

Filmul îi are în distribuție pe Andrew Garfield, cunoscut pentru rolurile din Spider-Man (Marc Webb), Silence (Martin Scorsese), Hacksaw Ridge (Mel Gibson) și pe Riley Keough – nepoata lui Elvis Presley – cu roluri în The House That Jack Built (Lars von Trier) și American Honey (Andrea Arnold).

Distribuția este completată de Topher Grace, Callie Hernandez, Don McManus, Jeremy Bobb, Riki Lindhome, Zosia Mamet, Patrick Fischler, Jimmi Simpson, Grace Van Patten și India Menuez. Andrew Garfield are un rol destul de tricky: îl joacă pe Sam – un șomer de 33 de ani din Los Angeles, cam natâng, cu alte preocupari decat supravietuirea, căutarea unui job șamd. De fapt, uneori chiar se enervează, iar alteori răspunde sec (mamei) cind este intrebat de job. Sam visează la succes, ca toti cei din Orașul Îngerilor, și este obsedat de cultura pop. Când Sarah, tânăra și enigmatica sa vecină dispare, Sam pornește în căutarea ei, traversând orașul într-o anchetă suprarealistă și cam obsesivă. Astfel, fără prea multi bani în buzunar, ajunge să se scufunde în lumea tenebroasă a LA-ului pentru a elucida dispariții și crime misterioase, născute de scandaluri și conspirații.

Am făcut spoilerul ăsta pentru că filmul e mai degrabă o satiră cu elemente noir, decât unul bazat pe o acţiune de luat ca atare. Nu se remarcă prin acțiune, deși premiza te face curios la început, după care îl urmărești numai ca să vezi până unde va ajunge, fiindcă ți-e clar că amestecul de parodie și (auto)ironie nu face altceva decât să complice situația.

Under the Silver Lake poate părea la suprafaţă doar o comedioară cu accente de thriller, dar e genul de film care va crește în timp. Pe masură ce simbolurile prezentate vor fi preluate tot mai insistent de altii și se vor demonetiza, Sub lacul de argint poate deveni chiar un film-cult. Interpretarea lui Andrew Garfield poate părea ușor exagerată, chiar falsă – mie însă mi-a amintit de Chiriașul (The Tenant) lui Polanski.

Crescut în suburbiile orașului Detroit, regizorul David Robert Mitchell spune că filmul este viziunea proprie asupra istoriei Los Angeles-ului – pe care o ”condimentează” cu tot felul de simboluri misterioase şi fragmente de teorii ale conspiraţiei. Under the Silver Lake este cel de-al treilea lungmetraj al său, după It Follows – considerat unul dintre filmele cele mai terifiante din istoria Sundance – și The Myth of the American Sleepover, premiat la Festivalul South by Southwest.

The Last of the Starks

Odată bătălia de la Winterfell câștigată, după două episoade controversate, avem parte iar de unul pregătitor – de data aceasta al bătăliei finale pentru tronul celor Șapte Regate. Acuma, de ce le-o fi trebuind un singur tron al celor șapte regate, dacă tot are fiecare regele său – și fantezia e una medievală, adică mult înaintea globalizării – nu știm.

Dacă nu știm, asta nu înseamnă că o să fie simplu. După ce i-au dat gata pe Umblătorii albi, cavalerii n-ar mai prea avea împotriva cui să se coalizeze, așa că tot ce-i mai ține împreună e… ce oare? Pentru că ne-am cam bucurat de happy-end-ul anterior, și acum așteptăm nesătui următoarea victorie, scenariștii s-au gândit să ne taie nițel entuziasmul distrugând majoritatea „relațiilor” pe cale să se înfiripe.

Revenind la cel mai recent episod, The Last of the Starks a reușit să strângă pe Imdb și mai puține puncte decât precedentul, cotat cu 8.5 de aproape 120.000 de cinefili, și anume, exact cu un punct mai puțin: 7,5 – e drept doar din 20.000 voturi. Intrigile amoroase să fie de vină? Oricum, e puțin ciudat să asiști la scenele în care două din cele mai inaccesibile femei din film devin sentimentale.

l3După cele 30 de minute siropoase ne întoarcem la prima repriză a luptei pentru Tronul de fier, și aflăm că balanța s-a echilibrat supărător de mult. Asta chiar dacă și regina celor Șapte regate, Cersei Lannister, pierde aliați pe zi ce trece. Apoi, mai aflăm și cum secretele pot deveni informații. În sfârșit, avem parte și de prima tentativă de bătălie finală. Dar stați – mai sunt 2 episoade, unde ne grăbim așa?

Serialul mai are de exacerbat puțin post-modernismul unei povestiri deja ocupată cu aruncatul pe geam a regulilor clasice. Până ce-și fac scenariștii mendrele, spectatorii se întreabă cine o s-o ucidă pe Cersei: frate-su Jamie, Aria Stark, o arde ultimul dragon sau chiar Daenerys cu privirea?

Isteria GoT la jumătatea ultimului sezon

Cinefilul român a dezvoltat vizavi de acest serial cele mai diverse reacții și variante de fanatism: admirativ, anticipativ și spoilăristic – inclusiv trezirea la ora 4 a.m. pentru a vedea episoadele în momentul difuzării lor în SUA! S-a ajuns în extremis chiar la sinceritatea, disprețul sau snobismul unora care spun că ei nu se uită la televizor în general… și că în special față la aiureala asta de serial cu dragoni, femei frumoase și multe crime n-au chiar nicio curiozitate.

Dar până și cei care spun că nu se uită la serial o vor face mai devreme sau mai târziu, pentru că, asemenea cărții lui George R.R. Martin – pe care, câtă vreme exista element de comparație, a dovedit că o și întrece – este genul de producție care încalcă toate canoanele genului epic, cu personaje care dispar exact atunci când te aștepți mai puțin și situații neobișnuite.

Fantezia „Urzeala tronurilor” își trage seva din adevărul vieții (inclusiv din lupta pentru putere), iar puterea sa nu stă atât în reușitele sau eșecurile personajelor cât a înțelesurilor ce reies de aici. Nu întâmplător cel mai popular personaj este un pitic isteț și dacă privim cu atenție, observăm că niciun personaj nu e cu totul alb sau negru, sută la sută pozitiv sau negativ.

Singura idee clară e că nimeni nu e cu totul în siguranță. Prin asta reflectă, într-un fel, serialul viața reală. Ești viu până când mori – nu anticipezi moartea în viața reală, după cum nu o anticipezi nici în serial. Cât despre cel de-al patrulea episod din sezonul 8 al Urzelii Tronurilor, acesta își propune să rezolve probleme politice din cele șapte regate printr-un ultim război.