Arhive pe categorii: dramă

filme dramatism

Maud Lewis: „Privesc printr-o fereastră viața înrămată„

Un film care m-a impresionat prin realizarea sobră, de bun simț, deloc ostentativă ori melodramatică, chiar dacă ne prezintă o dramă reală, este Maudie.

Biopicul tratează viața creatoarei de pictură naivă Maud Lewiscare a murit  în 1970, săracă și a cărei operă artistică a reintrat  în atenția  publicului și  criticilor de artă datorită  acestui film,  încât  azi  operele sale sunt vândute la  licitație.  Maud Lewis a trăit între anii 1903-1970  în Noua Scoție, Canada, cu un handicap  fizic grav și evolutiv datorat unei artrite juvenile degenerative.

Filmul ne prezintă traseul neobișnuit al destinului acestei femei firave, sensibile, vulnerabile, a cărei familie a tratat-o prea protector, sufocând-o cu mila prin care era oprită de la orice încercare de a-și depăși condiția. La vârsta de 34 de ani  ea rămâne  fără părinți,  iar fratele ei o plasează la o mătușă care nu o primește cu brațele  deschise.

Maud este umilită mereu  de mătușă,  de frate, de  vecini, încât  răspunde  fără ezitare  la un anunț , aflat la magazin,  în care un fermier caută o menajeră.  În ciuda a toți  și a toate  Maud Dowley  (pe numele de fată) dorește  enorm să se emancipeze  intelectual și fiind foarte determinată va reuși  chiar și  în căsuța izolată  de lume să  îmblânzească  un bărbat needucat, ursuz, rece și mitocan – care o va lua de nevastă.

Dorința ei cea mai mare – de a iubi  și de a  fi iubită  ,,oricât de puțin”  – se împlinește, reușind să treacă cu tact peste momentele de criză  inerente unei căsnicii atât de singulare. Nu vreau să insist prea  mult pe  analiza psihologică, o face  documentarul  Maud Lewis:  A World Without Shadows din 1976. Imagini din documentar

 

Regizoarea  irlandeză  Aisling Walsh  ne poartă în  universul  intim al  artistei care (în ciuda aparențelor) nu este deloc proastă. O anumită doză  de naivitate nu o împiedică să  distingă falsitatea oamenilor și are chiar curajul să-i pună la punct: mătușa,  fratele, chiar și viitorul soț primesc replici tranșante.

Femeie independentă, Maud se exteriorizează prin picturile ei, creația fiind un refugiu și un balsam pentru rănile existenței.  ,,Privesc printr-o fereastră viața înrămată” cugetă ea. Subiectele sale  sunt în același timp naive și frumoase:  flori, animale,  natură,  peisaje  maritime.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Filmul câștigă pentru că nu încearcă să romanțeze viața acestei  femei atât de diferite  de mediul  în care a evoluat artistic, poate a prins mai multă încredere în sine, poate a simțit că nu toți oamenii sunt din același aluat: unii sunt fățarnici dar nu prea buni la suflet, alții sunt dintr-o bucată care mai trebuie șlefuită puțin! Emoji  Un film care, vrem / nu vrem, ne va lăsa o urmă nepieritoare în suflet…

În privința subiectului vreau să subliniez că personajul din film interpretat de Sally Hawkins  are o prezentă  fizică mai agreabilă decât adevărata Maud care era, însă, la fel de zâmbitoare  și plină de viață. Ethan  Hawke este  surprinzător  pentru rolul  unui  tip  butucănos (în toate rolurile era un frumușel finuț) și am impresia că-și exagerează interpretarea de morocănos.

Adevăratul domn Everett Lewis pare și el un bătrânel zâmbitor, chiar dacă nu știm cum arăta în momentele de furie Emoji. În film, relația de acceptare reciprocă,  de toleranță, nu  pare să fi  devenit o mare iubire – ci mai mult obișnuința de a nu mai fi  singur și de a avea  un ajutor.  Deci, un  cuplu  mai diferit, nu o relație ieșită din comun. Maud a învățat să deseneze  și să picteze  de la  mama ei car e voise să-i dea  o preocupare.

Presupun că nu bănuise că fiica ei va  deveni astfel celebră. Căsuța lor avea  o singură cameră, fără utilități elementare (apa, lumina, focul cu lemne fiind o treabă foarte anevoioasă pentru cineva cu sănătatea atât de fragilă),  dar cu un spațiu mare, de 10m x 11 m, care a devenit și / mai ales studioul artistei. Everett Lewis  (1893-1979) a  fost ucis  în 1979,  când  niște tâlhari  i-au devastat  locuința (probabil, presupuneau că ar fi avut valori în casă).

După 1990 s-a  pornit o promovare intensă a operei  lui Maud, începând cu strămutarea casei  în Halifax și transformarea clădirii în muzeu permanent.  Comemorarea vieții și a artei  lui Lewis a devenit  obiect  de  dispută  între  comunitate,  guvern  și  interesele corporatiste  pentru a modela ceea ce ea însemna pentru locația  (nu localitatea)  și provincia ei.

S-a promovat termenul de folk artist – artist popular, s-a încurajat acest gen de artă. Maud Lewis a intrat, post-mortem, în  istoria Artei canadiene pentru că a reprezentat, la un moment dat,  o imagine care putea  fi  exploatată, servind  diferite interese.

Reclame

Elle

 

Filmul  ,,Elle”  thriller, dramă , comedie grotescă a  regizorului  Paul Verhoeven este inspirat de romanul ,, Oh „, scris in 2012 de prolificul  autor francez de origine armeană  Philippe Dijian .
Femeie de afaceri redutabilă , șefă respectată și temută în domeniul jocurilor video,  Michèle Leblanc se pomenește cu viața ei  atât  de  bine controlată până atunci ,  puternic dată peste cap, după  ce un tip mascat  pătrunde în  dormitorul  ei și o violează ,,cu sălbăticie” (stil, Stiri  PROTV). Un mascul dominant?  Cu ea?  Pentru  început chiar dacă încearcă să se controleze (simbolism transparent: strânge cioburile și în loc să sune poliția, comandă mâncare și-și așteaptă fiul la cină :mai rafinată scena  în care se îmbăiază) este totuși cuprinsă de un fel de paranoia: aude zgomote, își suspectează colegii , doarme cu un cuțit sub perină ,cumpără un spray paralizant, ia lecții de tragere cu pistolul, acționează  grabnic lovind mașina presupusului atacator, folosește spray-ul pe fostul soț care a  venit să o protejeze. Pisica are un rol cheie (!)Emoji, pentru unii, pare că știe multe în complicitate cu stăpâna , pentru alții ,e doar un martor impasibil.

Această prezentare necesită JavaScript.

Dacă aș vrea să-i dau credite regizorului Paul Verhoeven aș enumera temele pe care le-am putea regăsi în acest film: despre caracterul inpenetrabil  al unor persoane, despre  granița dintre inocență și culpabilitate, dintre normalitate și nebunie , garnisite cu motivul  femeii dominante ,cu motivul  crizei de cuplu și al conflictului  părinte vs. copil.  Eu consider acest film doar un studiu de caz cum mai rar întâlnim în cotidianul nostru , dar care există în analele psihiatrilor, ale poliției. Așa că rezum subiectul  la modul în care poate o femeie gestiona un abuz sexual. Nu consider că filmul e relevant pentru feministe  sau, dimpotrivă , pentru antifeministi. De ce? Pentru că eroina nu  poate  fi considerată  un exponent al femeilor care trec printr-o astfel de experientă traumatizantă .  Michèle Leblanc e un  caz aparte, ea poartă  povara  unei  moșteniri  genetice deosebite : tatăl criminal  în serie, mama, trecută de 75 de ani, e nimfomană, fostul soț, un scriitor ratat de care divorțează la prima lui ieșire violentă (deșteaptă, femeie!), un fiu fără personalitate pe care-l tratează  ca pe un handicapat si care e manevrat  la rândul său  și de iubita care-i face copil  cu un altul. Deci, peste tot relatii disfunctionale . Dar femeia este nonconformistă , realistă și fără iluzii, vigilentă și cu nervi solizi, ea  dorește liniște sufletească, urăște tot ce-i amenință  acest confort, vrea să uite trecutul și chiar dă impresia că are o viață lină ,prozaică, ordinară . Dar în spatele acestor aparențe se află o armată de demoni care îi mai condimentează existența:  ironii,  vorbe răutăcioase, cuvinte care rănesc intenționat  ,aruncate colegilor, fostului soț, iubitei acestuia, amantului, soției amantului,  mamei sale,  fiului său, întreține relații intime cu soțul prietenei ei, e obsedată de fantezii sexuale.
Michèle  e o femeie alfa Emoji  pentru unii pe care îi domină ,îi ține la distanță, îi desconsideră.  Pentru specialiștii în boli mintale , probabil nu ar fi  o rara avis, pentru că se știe că unii psihopați par normali, sunt inteligenți , raționali (cu acea mică excepție care îi ține în azile sau sub tratament dacă sunt depistați la timp) , egoiști , nu iubesc pe nimeni, au complexe  pe care vor să le surmonteze …așa cum știu ei , se ofensează până în adâncul ființei lor dacă li se pare că  nu  sunt tratați cu respectul cuvenit,  ,,clocesc ” gânduri crude de răzbunare. După ce Michèle descoperă cine a fost  violatorul  ea se angrenează într-o relație tulbure , un amestec de atracție și repulsie care eliberează alți demoni care o poartă într-o zonă încă neexplorată,  abisală și periculoasă: un joc de-a șoarecele și pisica în care ea începe să aibă ascendență  asupra ,,călăului  “ ei.  Va ademeni, va trece de la reacțiile  explozive  la calmul ce prevestește  lovitura de grație, pe care o tot amână pentru a intensifica suspansul ! Un  personaj păcălit de atracția față de propriul agresor ajunge la un adevăr ce va arunca în aer viețile tuturor.În concluzie,filmul este în primul rând o reflecție asupra puterii obscure a psihopatului, a  Răului care poate zace în noi.

Restoration-,,Restaurare”

,,Restaurație”  film  realizat în 1995  de  Michael Hoffman este o adaptare după romanul cu același titlu al prolificei scriitoare americane  Rose Tremain. Prima  parte a  filmului  ne prezintă într-o notă exuberantă ,cu lux de amănunte vizuale, măreția barocă a epocii în care revine la putere în Anglia, după ani de austeritate și tiranie ai regimului lui  Oliver Cromwell, puritan antiregalist  devenit  Lord Protector al Angliei,  Scoției  și  Irlandei. , Charles II. regele de drept,  un tip ,,luminat „, priceput la arhitectură,  inginerie,  arte și la… seducerea Doamnelor de la Curte. Și stilul de viață anterior, ajuns acum la alt nivel , este paradisul luxului, dezmățului pentru unii și infernul sărăcimii decimate de foamete, promiscuitate  și boli  pentru alții.

Această prezentare necesită JavaScript.


A doua parte a filmului  cade ca un trăsnet peste noi  transportându-ne cu rapiditatea unei mașini a timpului  nu prea departe de  proprietățile regale,`colo , la câteva cartiere unde se află ,,portalul” pătrunderii   în  ,,mărginime” și  filmul devine epic, sumbru, morbid  și șocant. Și , culmea, chiar existau aceste Lumi paralele (și mai există și azi)  doar că știința medicală era , pe atunci, încă tulburător de  primitivă,  încât nici  bogăția nu era întotdeauna Salvarea.
Vom urmări destinul  lui  Robert Merivel , tânăr medic (rezident) , nu prea incântat de profesia la care l-a obligat ambitia tatălui său și  care printr-o întâmplare fericită intră în grațiile regelui, care la început îl desemnează medic al celor 15 spanieli ai săi,  dar mai apoi, folosindu-se de protejatul  său pentru a distrage atenția Reginei  și a celorlalte amante,  îl însoară cu favorita lui,  cerându-i acestuia să nu  încalce  regula cardinală , aceea de a  rămâne un  ,,soț de paie” care să nu se atingă de soția lui. Și cum tot ce e prohibit este mai râvnit,  Merivel  cade  curând  în dizgrație și ajunge pe străzi.
Filmul conține câteva anacronisme care sunt, poate, voite sau chiar ne dovedesc cum și   în țări civilizate , lumea a cam lipsit de la cursurile de istorie.

Concluzii:

-viața poate aduce oricând surprize
-întâlnirea suferinței, trăirea ei, ne mai scoate gărgăunii din cap
-să fim prudenti la ce se ascunde în spatele bunăvoinței celor cu statut social superior nouă
-că,adesea,  ne descoperim calitățile profesionale și umane când suntem în situații limită
-să ne formăm o altă scară a valorilor
-să știm cine suntem cu adevărat pentru a nu ne lăsa călcați în picioare
Robert Downey Jr face un rol bun.

La Casa de Papel

După finalul de sezon de la Billions am încercat să-l înlocuiesc cu Succesiunea, care până la urmă nu e un serial rău, dar debutează foarte lent, cu cele mai plicticoase personaje în prim-plan. Până la urmă am dat de acest serial spaniol contemporan, pe calapodul Ocean’s Eleven – o trupă de spărgători și inteligenți și simpatici, pen`că nu vor să fure bani de la oricine.

Așa că ajung tocmai la Monetăria regală a Spaniei… punct de la care mă feresc să fac spoiler. Ideea filmului e interesantă cel puțin în primele 10 episoade, care-i țin pe toți la un loc atâta timp, că te gândești că e mai degrabă un pretext pentru filmări ieftine, de interior. Dar personajele sunt bine conturate și actorii buni, așa că serialul reușește să mențină interesul și după ce te prinzi cum stau treburile.

c2

Seria se ține mai degrabă în scenariu, dpar pe parcurs ies la rampă personajele: Tokio (Úrsula Corberó) și Profesorul (Álvaro Morte) ne deschid apetitul, după care în jurul lor încep să se țeasă mai multe fire: o polițistă pe cât de divorțată, pe atât de ambițioasă; un lider (Berlin) cu multe secrete și prizonierii cu problemele lor. Se pregătește o nouă serie în 2019 așa că sigur veți mai auzi de el.

La casa… se poate compara cu „Prison break”, dar este mult mai spontan, și mai amuzant (comedie neagră). Ce-l face mai veridic însă e faptul că avem nu unul, ci mai mulți deștepți. De fapt, chiar dacă toată lumea are planuri ascunse, nimeni nu e luat de prost în filmul ăsta: toți își fac jocurile, atât cât sunt în stare, fără ca vreun personaj să stea în umbră ca să le pună în valoare pe celelalte.

Ba, ca să mă contrazic, sunt totuși vreo două gorile de la care aștept câteva surprize până la final. Bine că nu-s români 😉 că tot e plină Spania de concetățeni.

Hereditary/Moștenire diabolică (2018) – Filmele horror nu vor mai fi niciodată la fel

În nici 6 ani de existență, studiourile independente americane A24 încep să își lase puternic amprenta în istoria cinematografiei, cu deja un câștigător de Oscar (Moonlight) și multe alte premii la activ, și cu producții din ce în ce mai neașteptate, rezultat al lipsei interferențelor între studio și realizatorii filmului, aceștia din urmă având mână liberă în viziunea pe care își doresc să o transpună pe marele ecran.

Poate părea gratuită introducerea, dar este relevantă pentru că sentimentul avut după film a fost similar cu cel de după vizionarea The Witch (2016) și It Comes at Night (2017), filme care nu au nimic în comun în ce privește producția în afara apartenenței aceluiași studio, A24. Toate cele trei filme „suferă” de aceleași mari particularități: atmosfera neliniștită, evenimentele neașteptate, personajele profund tulburate, răsturnările de situație și gândurile cu care rămâi mult timp după genericul de final.

mv5bodg1ywrhy2qtowjims00y2nhltgzzgutzdjjzge2mjrlm2y4xkeyxkfqcgdeqxvyntazmty4mda-_v1_sy999_cr00674999_al_Cu toate că încă din titlu am menționat genul horror, Hereditary nu este ceea ce numesc eu „horror de duzină”. Elementele de groază sunt mediul în care se derulează evenimentele și trăirile înfiorătoare prin care trec personajele și pe care regizorul reușește să te facă să le compătimești, și mult mai puțin ”gore-ul” sau sperieturile de moment, adică un film horror așa cum ar trebui să fie toate.

Am mers la film fară aproape nicio informație, fară vreun trailer urmărit sau recenzie citită și recomand același lucru, motiv pentru care nu voi vorbi despre poveste, mai ales că sunt foarte puține lucruri pe care aș putea să le spun fară să stric vreo surpriză. Încă din prima scenă am fost captivat, o scenă care setează perfect parametrii pentru tot restul filmului, o scenă care îmi amintește să laud regizorul de imagine Pawel Pogorzelski pentru toată munca depusă, pentru că se îmbină ideal cu regia și scenariul lui Ari Aster.

Ca să îmi justific subtitlul, Hereditary, alături de Get Out, sunt producții horror ce sfidează normele și ies din tipare, aduc o lumină nouă asupra genului și nu se tem să folosească exagerările pentru a-și spune punctul de vedere. Sunt conștiente de audiența lor și nu le subestimează inteligența, sunt atât filme dramatice cât sunt și filme „de groază”, și chiar abordând teme precum familia sau rasismul nu ți le trântesc peste cap, știu să fie subtile și în același timp să spună o poveste în care te poți regăsi cu ușurință cum ar fi pierderea unei persoane dragi sau momentul în care el urmează să îi întalnească pe parinții ei excentrici.

Filme precum acestea sunt un pas înainte, și în ultima vreme sunt tot mai multe, lucru care nu poate decât să mă bucure. Încurajez pe oricine să vadă producții de genul, chiar și pe cei care nu sunt fani horror, pentru că numai așa numărul lor va continua să crească și competiția va fi mai atentă la calitatea filmelor lor.

Ca ultimă mențiune o să îmi spun o doleanță, cu pretenția de a fi predicție, deși șansele sunt slabe. Toni Collette (Little Miss Sunshine) merită numeroase nominalizări pentru interpretarea sa, iar dacă peisajul nu se va schimba masiv pană la sfârșitul anului, nu văd de ce nu ar putea fi o pretendentă puternică la Oscarul pentru actriță în rol principal de anul viitor.