Arhive pe categorii: dramă

filme dramatism

Romulus & Remus

O reinterpretare în cheie istorică mai puțin livrescă a mitului fondator al Romei, Il primo re se abate de la standardele clasice ale filmului istoric. Eroul nu e chiar erou, după cum nici antagonistul nu e foarte evident – cel puţin în prima parte.

Povestea de început pare banală, focusându-se pe traseul celor doi frați, simpli păstori, răpiți după inundația Tibrului de cei din sângerosul Alba Longa. Dincolo de reconstituirea istorică, regizorul Matteo Rovere și echipa de producție se angajează într-un demers filologic asemănător celui încercat de Mel Gibson în Passion of Christ – jucat în aramaică, ebraică şi latină sau Apocalypto (limbajul maya yukatec).

Ce vorbesc actorii din Romulus & Remus este o proto-latină, un limbaj reconstituit de un grup de semiologi după artefactele rămase din mormintele datate în anii 800 înainte de Christos, când se presupune că au trăit fondatorii Romei. Scenele de luptă sunt şi ele destul de reuşite, şi aduc cu cele din Vikings sau Game of Thrones, aspect remarcabil pentru un film cu buget de doar 7.5 millioane de euro.

Adevăratul protagonist este Remus, jucat de Alessandro Borghi. Dintre cei doi fraţi, el este cel care are curajul să provoace zeii, chiar dacă plăteşte scump această aroganţă. Romulus  reaprinde focul sacru și devine noul lider al pagusului. Încercând să scape de profeție, Remus se îndreaptă spre Tibru cu un grup de oameni, dar este atacat de cavaleria celor din Alba Longa și va fi salvat de tribul rămas fidel lui Romulus.

Acesta traversează Tibrul și arde corpul lui Remus, jurând să construiască cel mai mare și mai puternic oraș din lume pe cenușa fratelui său. Romulus (jucat de Alessio Lapice) dă orașului numele Roma, iar pe parcursul creditelor de final, o hartă animată arată expansiunea teritoriului supus Romei până în perioada sa de vârf, sub împăratul Traian, în 117.

Reclame

Gala TIFF şi fala

Dacă hipsterii de la Electric s-au înţeles bine cu ploaia, cei de la TIFF au avut până acum noroc. N-a fost cazul şi la Gala de deschidere a ediţiei cu nr. 18, la care organizatorii au limitat iniţial numărul de bilete, iar apoi, după grele negocieri cu norii, am ajuns la o înțelegere:

🌤În această seară ne vedem la Gala de Deschidere #TIFF2019 în Piața Unirii! Ne îmbrăcăm puțin mai gros, să nu ne deranjeze frigul, luăm și-o pelerină în cazul unor stropi rebeli și ne întâlnim pe covorul roșu…

Ei bine, de data asta n-a fost să fie. Poate că pe meteorologi nu poți să-i crezi, pentru că nu pot calcula cu precizie viteza cu care se mişcă norii. De regulă, se cam grăbesc: dacă se anunţă ploaie pe la ora 20, eu mă aştept să vină pe la 22. Dar pe cer poţi să te uiţi, şi dacă de la 19:30 se adună nori negri deasupra Pieţei Unirii, e clar că n-ai cum să ţii aici un eveniment de la 20:45.

Seară tristă pentru cei pe care apele i-au despărţit în plătitori de „belet” şi primitori de invitații. Ultimii au avut parte de încăpătoarea dar cam înghesuita sală a Cinematografului Florin Piersic (cea mai mare din rețeaua RADEF, cu peste 500 de locuri) și de evenimentul pregătit pentru Piață (un moment Flamenco) în timp ce restul au fost redirecționați spre nu mai puțin de 8 cinematografe, în funcție de ora la care erau dispuşi să mai vadă filmul pentru care-și luaseră bilet:

21:30 – Casa de Cultură a Studenților
21:45 – Universitatea Sapientia
21:45 – Cinema Arta
22:15 – Cinema Victoria
23:45 – Universitatea Sapientia
23:45 – Cinema Arta
23:45 – Cinema Florin Piersic
00:00 – Casa de Cultură a Studenților

Dar unde sunt căluţii d’anţărţ, unde-s saltimbancii, gata toate, odată TIFF-ul înţărcat? Parcă Gala de deschidere a TIFF-ului era un eveniment, nu o manifestare de orgolii, dar  dacă nici în nori nu mai poţi avea încredere….

Sigur că până la urmă de vină a fost vremea, care n-a vrut să colaboreze, nu vremurile 🙂 Oamenii s-au comportat admirabil, chiar dacă spiritul TIFF-ului a fost pus la grea încercare, date fiind condiţiile: s-au făcut glume, s-au donat bilete, şamd.

Adorabilă totuşi încrederea cu care vreo două sute de… nu le poţi spune altfel decât TIFFangii, au rămas în piață să aștepte cuminți pe scaunele ude, în ploaie, deși 3 platforme meteo anunțau cod galben. Şi un comentariu pentru duminică, de pe pagina TIFF:

Sper că n-o sa se întâmple la fel şi mâine la Bonţida şi-o să luam o teapă ca şi-n seara asta, după ce-o să mergem 30 de km până acolo…

Ammore e malavita (2017)

Genul ăsta de film o să-mi amintească mereu de TIFF: o experiență cinematografică autentică petrecută într-un cinema de cartier (Mărăști), într-o sală pe jumătate goală, fără prea mult foşnet de pungi sau alte zgomote deranjante.

Iniţial, o prostie de film: o parodie grosieră a Cammorei, apoi o parodie a genului musical, încă una a genului romantic, şi undeva după primul sfert, după ce accepţi decăderile astea, te prinde. Nu mai eşti simplu spectator, ci turist în Napoli, avid după the ultimate touristic experience. De mirare ce-au reușit să facă frații Manetti din el.

Mai departe e greu să spun ce urmează fără să fac spoiler: îţi curg ochii după frumoasa Claudia Gerini, “the dark lady”, te cam lasă rece plinuţa localnică Fatima (napoletana Serena Rossi) până-ţi face, precum Stela Enache, un cover super-neaoş după What a felling. Te amuză și te-ntristează la maxim servitoarea romena, și corectitudinea politică a patroanei care, vezi Doamne, îi ia apărarea.

Una peste alta, această revizitare în cheie grotescă frumosului oraş Napoli s-a ales cu cinci statuete din ploaia de nominalizări (15) la premiile cinematografiei italiene, inclusiv trofeul Davide Donatello pentru cel mai bun film al anului 2017.

Și le-a meritat cu brio pe toate, pentru că e greu să vezi un film care s-o dea în stil așa mare din parodie în glumă fină și din grotesc în serios. Deziluzie mare la aceeași gală pentru thrillerul Napoli velata, regizat de Ferzan Özpetek, nominalizat la 11 premii şi câștigător a numai două statuete – de pus pe lista de văzut și acela, oricum.

Cine a câştigat GoT

Printre cele mai bune comentarii nemulțumite de finalul GoT este cel care spune că dacii (familia Stark) sunt cei care câștigă tot. Bran domneşte peste 6 regate, al 7-lea o are regină pe Sansa Stark, iar Jon este regele Nordului sălbatic. Până şi Arya Stark pare să fie câștigată având în vedere noua sa îndeletnicire, de… exploratoare.

Chiar dacă tronul de fier s-a topit sub răsuflarea supărată a dragonului, dacii din neamul Stark sunt câștigătoarii detașați ai jocului pentru putere – ceea ce toți ne așteptam, de fapt! Și restul are o anumită logică: Bran știa el ceva despre regalitate, că „doar de-aia a bătut atâta drum”, dar nu numai din cauza asta…

Un alt mesaj evident al scenariului este că doar un non-razboinic putea să ia locul regilor clasici care aduceau nenorocitul de război în lumea oamenilor obișnuiți. Pe lângă acesta, adunarea nobililor aduce un moderat mesaj pro sau premergător democraţiei, o pledoarie pentru poveste şi alte naivităţi moderne.

E clar că o întâlnire medievală, oricât de fantasy, nu se putea desfăşura în jurul acestor idei/concepte vehiculate în film. Una peste alta însă, episodul final a fost mai bun decât celelalte din sezon, poate și pentru că seria mergea din rău în mai rău și orice șansă părea pierdută, plus că niciun personaj nu părea să iasă la liman.

Cu toate astea, majoritatea fanilor s-au declarat nemulțumiți de „The Iron Throne”, concluzia unanimă fiind că astfel GoT s-a terminat în cel mai aiurea mod cu putință. Publicul știa încă de pe la al cincilea episod că pe tron va ajunge un Stark, atâta doar că 90% din şanse erau împărţite între Jon, Sansa şi Alya, iar faptul că norocosul câștigător a fost Bran a nemulţumit pe mulţi.

Game of Thrones a continuat să folosească aceleași tematici din politică, spionaj și spectacol până la ultimul cadru, dar… chiar să fie de ajuns ca Tyrion să-i țină un discurs lui Jon Snow pentru ca acesta să-și înjunghie mătușa în timpul unui sărut? Apoi, chiar trebuie să punem botul că, după 70 de episoade în care s-au dat războaie și lupte pentru putere, discursul motivațional al lui Tyrion despre oamenii cu cele mai bune povești i-a făcut brusc rezonabili pe toţi, deopotrivă războinici şi nobili?

Până la urmă, cel mai dramatic personaj a fost dragonul Drogon, în timp ce din încleştarea dintre anti-eroina Daenerys şi anti-eroul bastard Jon Snow n-a ieşit nimeni bine. Ultimul, mai ales, a ratat tot ce putea rata: nu l-a ucis pe nea Night King, n-a eliminat-o pe coana Cersei, în schimb a reuşit să-şi ucidă mătuşa/iubita…

Marija (2016)

Marija nu-și plătește chiria, nu e foarte clar de ce – poate fiindcă e o emigrantă din Ucraina care lucrează la un hotel din Dortmund pe bani puțini, sau poate fiindcă strânge bani pentru visul ei. Apoi Marija este prinsă c-a furat de la clienți și este dată afară. Așa începe Marija (2016), un film german sec, dar deloc minimalist.

Dimpotrivă, este unul cât se poate de realist despre cum ne văd ei pe noi, ca emigranți. Românii nu apar explicit în film, îi auzi doar. E vorba mai ales de turci, ruși, ucrainieni. Dar e de-ajuns un personaj secundar (un rrom venit să trăiască din alocaţiile celor 3 copii) și piesa de final (o manea de-a lui Nicolae Vâlciu) ca să-ți dai seama că suntem și noi pe-acolo, în aceeaşi oală, cu maneliștii noștri cu tot.

Într-un mic orăşel, mai degrabă un district muncitoresc de pe lângă Dortmund, Marija visează să-şi deschidă propriul ei salon de coafură. Pentru asta pune bani de-o parte în fiecare lună, chiar dacă zona centrală nu e cine ştie ce, pe Corso e plin de boarfe, şamd. Michael Koch controlează bine regia acestui film de festival: în debut, camera o urmăreşte pe (încă) frumoasa Marija din spate, cum tocăie matinală pe străzile mici ale districtului Nordmarkt.

La final, după complicatul periplu care-i aduce succesul sau, mai bine zis, împlinirea visului ei occidental de femeie din Est, camera o prinde în sfârşit din faţă, iar chipul Marijei spune multe. Trebuie să-ți fi fost foarte greu să găseşti ceva drăguţ aici – o laudă prima clientă, o femeie kurdă. Ai fost foarte norocoasă! mai zice ea, în timp ce ochii albaștri ai Marijei îngheață, iar spectatorul știe de ce.

Cam atât pot spune fără să fac spoiler despre un film bun, chiar foarte bun – care putea fi la fel de bine un film bulgăresc sau românesc, dar e nemțesc și deloc minimalist, chiar dacă e doar despre unul din cei 8.000 oameni care se înghesuie pe 1 kmp. 75% din populația Nordmarkt-ului (28.245 locuitori) e formată din emigranţi şi copiii acestora. Filmul a fost prezentat în competiţie la Locarno în 2016.