Arhive pe categorii: dramă

filme dramatism

Ultima zi, film românesc din 12 mai în cinematografe

Am rămas stupefiat, cum adică, ultima zi?! Adică din 12 mai nu vom mai avea filme românești?! Doamne ferește, eu despre ce am să mai scriu? Am înțeles, până la urmă, că e vorba de filmul românesc „Ultima zi” al lui Gabriel Achim. Se pare că este o modă pe bloguri renunțarea la ghilimele, pe motiv că sunt comuniste, ca â din i. Unii spun că e comoditate, alții că e aroganță, sfidare sau lene.

Desigur, m-am dus să văd filmul – nu mi-am închipuit că n-am ce să văd 105 minute! Gabriel Achim este unul dintre regizorii supărați pe CNC că nu le dă bani să-și facă filmele. A mai făcut el unul, „Visul lui Adalbert”, dar n-am reușit să-l văd, pentru că numărul minim de spectatori e 6 la o proiecție.

Am ajuns la „Eforie”, dar nu vedeam afișul. Am intrat contrariat. Nu rulează filmul românesc? am întrebat eu, ce-i drept cam iritat, temându-mă c-am făcut drumul degeaba. Numai dacă sunt 6 spectatori! Păi nu sunt? afișul unde este? E afară! Nu l-am văzut! Ba este, uite-l, și-mi arată spre geamurile de la intrare. Prin transparență și inversare stânga-dreapta am citit „Vara s-a sfârșit”.

Nu ăsta, ăsta l-am văzut! Păi ăsta rulează! Cum ăsta rulează?! pe CineMagia scrie „Ultima zi”. Păi ultima zi  rulează! Dar afișul? E afară! Unde afară?! Acolo! și-mi arată mai aplicat cealaltă fereastră, unde se vedea ceva mare și negru. Am ieșit și mă uitam la coala aia imensă. Undeva, în centru cu un font idiot din niște liniuțe, scria, cu aproximație, ULTIMA ZI. În rest, nu se înțelegea mai nimic ce scrie.

Revin și întreb: păi rulează? Dacă veniți și dumneavoastră, sunteți șase! Și a rulat. Cu mare, mare greutate, dar a rulat! Pe la minutul 45 cele două mașini erau tot prin troienele unei zone muntoase. În una era Doru Ana, care vorbea tot timpul fără să-l asculte cel de alături, care avea gâtul într-o proteză, pare-se Mimi Brănescu,  iar în cealaltă mașină un polițist și un tip. Pe parcurs a mai urcat un autostopist care spunea că merge la spital la nevastă-sa, care e pe moarte.

Doru Ana, care aflăm în partea a doua că era primar, îl tot întreba pe celălalt, cu proteza în gât, răspunzând tot el, dacă-și mai aduce aminte una alta din tinerețea lor. Cred că în scenariu, acesta era la volan. Primarul! Pe ecran, n-am văzut nici-o clipă acest lucru. Eu apreciez filmele cu dialoguri puține, dar dacă-s filme!

În partea a doua a filmului, cele 4 personaje ajung la vila primarului și era vară complet. Aici, la ordinul primarului, tipul acela pune carnea dintr-un blid la grătar, primarul trage un glonț cu pușca de vânătoare în tavan, și-l pune pe polițist să-l amendeze, pe motiv de tulburare a ordinii publice, ceea ce este o  aberație, nu din punctul de vedere al primarului, care nu se afla în public, ci al scenariștilor, care în afară de faptul că au lipsit de-acasă când i-au căutat inspirația și talentul,  n-au habar nici de legislație.

Primarul mitocan îl pune apoi pe polițist să-nghită chitanța. Băuseră câte ceva-ntre timp, dar cineaștii ar fi trebuit să fie treji! Tipul cu gâtul în proteză începe să plângă, „destăinuindu-se” că a iubit o singură dată și o singură femeie în viața lui. Înțelegem că aceea acum era soția primarului, motiv de călugărire. Nu a primarului! Tocmai acestui model de „bărbat”, primarul voia să-i încredințeze nevasta și copilul, cât va sta el la pușcărie. Nu știu dacă era „la mișto”, dar așa spunea!

Primarul îi invită afară să împuște ceva porumbei. Doi câini de rasă, Cory și Nesa, singurele personaje inteligente în acest caz, vin și le mănâncă mâncarea din farfurii, dar erau din alt film. Se aud câteva focuri de armă. Atât! Cu titlul n-are rost să vă bateți capul, iar filmul decurge exact cum am scris. Să nu vă închipuiți că se creează vreun moment real de tensiune pe drumul de noapte, iarna, într-un peisaj muntos, sau cu pușca de vânătoare! Sau vreun moment emoționant la întâlnirea cu fosta iubită, sau cu autostopistul care se pare că era un escroc!

Nu se creează nimic, pentru că nu sunt elemente pentru așa ceva decât în imaginația străvezie a regizorului Achim și a coscenaristului său, Cosmin Manolache. În afară de o filozofie jenant de puerilă, care, evident, aparține autorilor, nu personajelor, filmul nu are nimic din ce scrie prin prezentări.

Citez cu aproximație:  „E greu să ceri iertare, mai ales când nu știi dacă ai greșit”,  care e de-a dreptul o prostie. Sau: „Dumnezeu nu există, există ceva care coordonează lumea asta, dar nu Dumnezeu”, care nici la utopie nu se încadrează! Dacă ai numai personaje penibile pe care vrei să le ridiculizezi, riști să obții un film penibil și ridicol. Din punct de vedere cinematografic, pur și simplu nu am ce să comentez!

Una e ce spune pe gură Gabriel Achim: „Ultima zi este un thriller comic despre credință și infidelitate, iertare și pedeapsă“, și alta ce vede spectatorul pe ecran! Dacă sunt niște discuții jenante între personaje privind existența lui Dumnezeu, nu înseamnă că filmul este despre credință! Dacă prietenul îți suflă iubita, fie nu era o iubire adevărată, fie prietenul suflă prea tare! De unde infidelitate?! Cât despre iertare și pedeapsă, să mă ierte Dumnezeu, nimic! Despre comic, e de-a dreptul tragic… Thriller, nici atât!

Îmi tot pun întrebarea: în facultatea de film, chiar nu se pun aceste problemele?! Păi dacă personajul este primar, și vrei să vorbești despre „ credință și infidelitate, iertare și pedeapsă“, atunci le bagi pe toate în aceeași oală cu primarul, altfel putea fi cercetător științific la meteorologie. Idem și cu celelalte personaje! Dacă tipul era liderul Asociaţiei Tinerilor Creştini, păi să fie, nu să „spue”. Dacă era „regizor amator”, mai corect spus cineamator, pentru că nu regiza nimic, atunci acest lucru trebuie să aibă măcar o minimă importanță în film.

Am văzut în alte filme scene convingătoare de umilire a slugii obediente, nu înghițirea procesului-verbal. Cu motivații puternice, nu cu vorbe și înjurături, ca în filmele românești! Genericele erau cu același font idiot, de trebuia să ghicești ce scrie, iar Gabriel Achim mulțumea unui șir imens de cineaști, care crede el că l-au ajutat să urce pe val, dar care l-au împins în prăpastie cu acest film. Scria undeva că a fost și premiat la TIFF. Nu știu cu ce fel de premiu, că există și „Zmeura de Aur”! apoi mai e o vorbă: dacă ești în juriu și vrei să termini un regizor, dă-i un premiu pentru un film care nu merită!

Articol de Doni Mirodoni, Cinemagia

 

 

Anunțuri

La ley de Herodes (1999)

ley2Un film făcut cu buget mic, Herod’s Law (1999) este după gen, o comedie neagră. Pe acest fundal simplu (și sub acoperirea genului invocat) se derulează o agreabilă satiră politică mexicană. Produsă de Bandido Films, este prima satiră a corupției și a partidului PRI, de fapt prima producție mexicană care critică explicit cel mai important partid politic, spunând lucrurilor pe nume, fără ascunzișuri.

La ley de Herodes a stârnit multe controverse și luări de poziție (inclusiv guvernamentale), fiind răsplătit în cele din urmă cu multe premii, inclusiv pentru cel mai bun film mexican. Asta deoarece problemele ridicate sunt mult mai interesante decât subiectul în sine: corupția generează sărăcie sau invers? Apoi, este posibil ca un ins nepregătit să intre curat în administrație și să iasă corupt?

ley3Iar corupția este un fenomen întreținut cu ajutorul indivizilor cu o slabă pregătire profesională, sau aceștia sunt singurii interesați de posturi în administrație? Sunt întrebări pe care acest filmuleț cu final previzibil (care mi-a amintit de Afacerea Est) le ridică un subsidiar și te lasă puțin pe gânduri.

Mi-a amintit puțin de mai-modernul El Soborno del Cielo (2015), coproducție columbiano-mexicană. Regizorul Luis Estrada și-a continuat parodiile politice cu Un mundo maravilloso (2006) și El infierno (2010) cu același savuros actor (Damián Alcázar) în rolurile principale. De urmărit: 

King Arthur: Legenda Sabiei

Aclamatul realizator Guy Ritchie își imprimă stilul dinamic noului film de aventură și acțiune „King Arthur: Legenda Sabiei”, care a venit în întâmpinarea fanilor din România de vineri, 12 mai, când  a putut fi vizionat în avanpremieră pe durata întregului weekend, pe marile ecrane din toată ţara.

Avându-l pe Charlie Hunnam în rolul principal, pelicula reprezintă o abordare iconoclastă a clasicului mit al lui Excalibur, urmărind traseul lui Arthur de pe străzile din Londinium și până la tron.

Când tatăl copilașului Arthur este ucis, unchiul său – Vortigern (Jude Law) – preia conducerea regatului. Rămas fără dreptul din naștere la tron și fără să știe cine este cu adevărat, Arthur este nevoit să răzbată prin viață de unul singur, pe aleile întunecate ale orașului. Dar în momentul în care reușește să scoată sabia din piatră, viața sa se schimbă radical, el fiind forțat să-și recunoască adevărata obârșie.

Pe lângă Hunnam (serialul FX „Sons of Anarchy”) și Law, nominalizat la premiile Oscar („Cold Mountain”, „Talentatul domn Ripley”), din distribuție mai fac parte și Astrid Bergès-Frisbey („Pirații din Caraibe: Pe ape și mai tulburi”), Djimon Hounsou, nominalizat la premiile Oscar („Diamantul sângeriu”, „In America”), Aiden Gillen (serialul HBO „Urzeala tronurilor”) și Eric Bana („Star Trek”).

Guy Ritchie („Agentul de la U.N.C.L.E.”, filmele „Sherlock Holmes”) a regizat filmul după un scenariu scris de Joby Harold, Guy Ritchie și Lionel Wigram,  pe baza unei povești de David Dobkin și Joby Harold. Pelicula este produsă de Akiva Goldsman, laureat al premiilor Oscar („O minte sclipitoare”), Joby Harold, Tory Tunnell, Steve Clark-Hall, Guy Ritchie și Lionel Wigram. David Dobkin și Bruce Berman sunt producătorii executivi.

Din echipa creativă condusă de Ritchie fac parte directorul de imagine John Mathieson, nominalizat de două ori la premiile Oscar („Gladiatorul”, „Fantoma de la Operă”), scenografa Gemma Jackson, nominalizată la premiile Oscar („În căutarea Tărâmului de Nicăieri”), editorul de imagine James Herbert, designerul de costume Annie Symons și supervizorul efectelor vizuale Nick Davis, nominalizat la premiile Oscar („Cavalerul negru”). Muzica a fost compusă de Daniel Pemberton.

Warner Bros. Pictures prezintă, în parteneriat cu Village Roadshow Pictures, „King Arthur: Legenda Sabiei”, o producție marca Weed Road/Safehouse Pictures Production și Ritchie/Wigram Production. Pelicula va fi distribuită de compania de divertisment Warner Bros. Pictures și în unele teritorii de Village Roadshow Pictures.

 

Collateral beauty

Un film pus pe listă încă de la-nceputul anului, când a fost anunțat. Am tot amânat să-l văd cu suspiciunea că ar fi unul lacrimogen. Și am cam avut dreptate, este în genul belgianului Paradisul spulberat / The broken circle breakdown, aproape la fel de reușit – dar nu chiar.

Will Smith face aici un alt rol bun de tată, după și parcă în continuarea celui din În căutarea fericirii (2006) / The Pursuit of Happyness: același tată dispus să meargă până în pânzele albe pentru copilul său. Un film manipulator, aproape religios – menit să te pună pe gânduri cu privire la felul în care oamenii reuşesc să găsească frumuseţea vieții, în ciuda suferinţei pe care aceasta le-o presară pe traseu.

Până la urmă din dramoleta pe care o suspectasem (și care se construiește în fața ochilor spectatorului) iese în cele din urmă o dramă cuprinzătoare și destul de convingătoare, dacă faci abstracție de câteva momente plictisitoare și reziști până la sfârșitul filmului. Cred că meritul aparține actorilor care fac roluri mai bune decât partitura pusă la dispoziție, umanizând schematismul scenariului.

Partea bună a filmului este despre a doua șansă pe care o primim / acceptăm greu, dar nu ne-o refuzăm niciodată. În rest, nimic altceva decât un alt film de Crăciun, care-și propune să ne vândă emoție de sezon.

Cold Mountain

„Cold Mountain” a fost turnat aproape în întregime în România, în împrejurimile Brașovului și ale Bucureștiului. L-am văzut de două ori de dragul lui Nicole Kidman, care îmi pare o persoană foarte specială, indiferent dacă o joacă pe Virginia Wolf (Orele) sau pe Nadia, alias Sofia în „Birthday Girl” – o rusoaică brunetă cu care se se pricopsește prin Internet un tip timid doritor de nevastă!

Da, Nicole este interpreta care prin acel „un je ne sais quoi” salvează multe filme.
Adaptare făcută de scenaristul și regizorul filmului Anthony Minghella după best-seller-ul omonim a lui Charles Frazier. Urmărim odiseea reîntoarcerii acasă a unui soldat sudist intrat voluntar în războiul de Secesiune. Teme: nu există război drept,maturizarea prin suferință,iubirea care învinge bariere spațiale, temporale și sociale, speranța care  nu moare niciodată: Ada și Inman găsesc forța și curajul să înfrunte despărțirea, singurătatea, mizeria umană și mizeria lipsurilor cât și cele mai crude probe la care-i supune războiul.

O Americă răvășită până în adâncul sufletului de violență are rezonanță poate bizară în zilele noastre când ea e modelul bunăstării! Poate de aceea filmul a fost mai bine primit de presă și de o parte a publicului decât a celeilalte părți care a apreciat pe Anthony Minghella ca realizator al mai subtilelor filme ,,The English Patient „și ,,The Talented Mr. Ripley”.  Aici, imagini grandioase, un casting impecabil, muzică răsunătoare, un romantism calm și cerebral.

Funcționează neașteptat de bine cuplul Kidman / Zellweger (care e sarea și piperul dar și simbolul vitalității omului simplu care are drept prioritate supraviețuirea, regenerarea,pe care i-o insuflă prea stilatei companioane). Relația personajelor lui Kidman/Jude Law vrea să depășească lipsa de compatibilitate, deci e cam distantă, dar eu o văd verosimilă: se cunosc prea puțin și de scurt timp, dar fiecare îl are doar pe celălalt ca să simtă că viața merită trăită.