Arhive pe categorii: dramă

filme dramatism

Vendeur

Anunțuri

Dunkirk (2017)

Din capul locului, filmul regizat de Christopher Nolan se anunță extenuant, greu de dus, menit să îţi facă creierii ţăndări și de aceea imi este dificil să îl recomand; l-aș așeza mai degrabă în categoria „exclusiv pentru amatorii genului”.

Un film despre Dunkerque (în limba franceză) și plajele din nordul Franței, la începutul celui de-al II-lea război mondial, istoria operațiunii Dynamo a constat în evacuarea orașului în 1940 și exodul populației evacuate spre Anglia. Soldații belgieni, francezi și britanici prinși în ambuscadă de către trupele germane vor trebui să ducă o bătălie sângeroasă pentru supraviețuire

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Dacă eşti în căutarea unui film de acţiune, sau aştepţi să găseşti un fir narativ, ori măcar o scenă de „captatio benevolentiae”, cu siguranţă n-o să o găseşti aici. Eu una nu sunt deranjată deloc de lipsa firului epic, nici de delirul perspectivelor multiple, ci dimpotrivă, sunt familiarizată de ani buni cu tehnicile filmului de artă. Dunkirk e un film de stare – nu de fapte, de atmosferă  – nu de acţiune, ce reconstituie din interior cadre din teatrul de operaţiuni, folosind o tehnică regizorală destul de obositoare (se filmează din perspective multiple ale mai multor personaje simultan, iar scenele sunt construite non-cronologic).

Intensitatea cadrelor e potenţată de sunet, (inclusiv distorsiunile şi nesincronicitatea sunetului cu imaginea cred că au fost deliberat aşezate) şi de aceea nu e cea mai bună idee să îl vezi online şi nu într-o sala de Multiplex. Cred iarăşi că e, precum caviarul, din categoria „love or hate” şi mi-ar fi greu să mă pronunţ acum de care parte mă aflu. Performanţa lui Nolan există clar, impactul emoţional e maxim: te trimite acolo, eşti acolo, simţi, auzi, urli şi tu simţind moartea la orice pas, trăieşti tu însuţi oroarea, de aceea nu resimţi acut absenţa unui personaj coerent, care să trăiască toate astea în locul tău.

O faci chiar tu.

Personal, aş spune că e însă uşor supraevaluat, e un film de nişă cu un subiect de nişă, si cu public de nișă. Legat de Oscar, de asemenea, nu aş fi foarte optimistă așa cum sunt prietenii mei, însă îi dau şanse majore pentru cel mai bun montaj, pentru mixaj de sunet sau pentru editare sonoră. Cu: Tom Hardy, Cillian Murphy, Mark Rylance.

Harmonium 2016

Încă un film japonez surprinzător de frumos ,,Harmonium “ (jap.,,Fuchi ni tatsu„).  Încă un lung metraj al  tânărului  și cunoscutului regizor japonez  Koji Fukada, care se preocupă de aceeași temă majoră  pe care o regăsim și în celelalte filme ale sale (dar , aici, cu o abordare foarte sobră, seacă și o tonalitate incomodă) : singurătatea  individului   într- o lume în care valorile tradiționale ale unor instituții precum biserica și familia și-au pierdut mult din influență , încât nu mai pot camufla singurătatea intrinsecă a omului .
 ,,Harmonium” revizuieste, decantează cotidianul cel mai banal  perturbat, clătinat, zdruncinat  până la tragism.  În acest film familia nu are valoarea  consolatoare așteptată , fiecare personaj  confruntându-se  cu  propria-i singurătate . Inevitabil ,  fenomenul ,,ușilor închise”
 Koji Fukada explorează fragilitatea relațiilor  interumane cu  subtilitate și sensibilitate, abordând , pe lângă tema singurătății  și temele  imprevizibilității vieții, a răzbunării , a violenței mute, a sentimentului intim de culpabilitate un thriller psihologic  dincolo de bine și de rău .
 Regizorul își asumă până la sfârșitul filmului, fără ezitare , cu o coerență surprinzătoare, această viziune radicală și disperată asupra lumii .

Această prezentare necesită JavaScript.

Titlul  filmului ,,Harmonium,” îmi pare ironic -se referă la instrumentul muzical care seamănă cu o orgă mai mică, dar gândul ne duce și la armonie (fiind vorba de muzicalitate) și la bună înțelegere între persoane. Bătăile metronomului , cu toată ritmicitatea lor planează de la început ca un avertisment. Titlul original ,,Fuchi ni tatsu din limba japoneză înseamnă ,,Ține-te bine de margine (a prăpastiei) !” 
 Scenariul & scenografia: Narațiunea este scrisă  de  însuși  regizorul  Koji  Fukada.  Ea este împărțită în două etape,  la distanță de câțiva ani . Deși câteodată este eliptică , totuși narațiunea rămâne complexă și subtilă.  Atemporalitatea  locurilor (cartier semiindustrial, râu, biserică, clasă mijlocie) dă o dimensiune universală.  Foarte puține elemente nipone, mai exact asiatice (bolurile din care se mănâncă cu chopsticks-uri ), poate o scăpare a scenografiei ?
 Imaginea culorile sunt simboluri: alb (moarte, doliu , fantome, puritate ) și roșu (înaintea momentelor   inevitabile).
 Distribuția: În acest film care ne seduce prin comportamentul straniu al  protagoniștilor ajungem să înțelegem logica comportamentală  . Excelentul actor Tadanobu Asano  (Yakasa) , rigid ca un mort,  îmbrăcat ,  de preferință  în alb, reprezintă revenirea  trecutului cu secretele sale , culpabilitățile sale și revanșele sale. Din personaj secundar câștigă ,,teren” pe măsura desfășurării evenimentelor . Adesea foarte politicos , în ciuda zâmbetului , privirea lui impasibilă este totuși sumbră și rău prevestitoare , ranchiunoasă . De fapt chiar îi mărturisește lui Toshio că îl invidiază , ar vrea să fie în locul acestuia. Acest personaj dezvăluie dorințele secrete ale mamei , amintește tatălui vicii uitate, elimină orice dorință a fetei de a duce o viață tihnită  .
Actrița  Mariko Tsutsui (Akié )  excelează în rolul femeii complexe, reținute,  dar pasionale, nefericite, cu credința religioasă zdrobită, cu sentimentul copleșitor al vinovăției care a transformat-o într-o  ființă obsesiv compulsivă, distrusă  în infernul iubirii pentru fetița ei.
 Kanji Furutachi  (Toshio ) este tatăl cu aer absent, taciturn , foarte interiorizat care va oferi soției ,,surprize” pe care noi le cam bănuim.

Eadweard (2015)

Eadweard” (2015) este un adevărat festin pentru amatorii și iubitorii de istorie a cinematografiei, fotografiei și animației. Un biopic consacrat unei figuri relativ puțin cunoscute – controversatul fotograf  Eadweard Muybridge – care, cu o febrilitate  vizionară, a reușit să realizeze descompunerea cinematografică a mișcării, cronofotografia. El este cunoscut mai ales pentru dezvoltarea tehnicii fotografierii cu aparate de fotografiat multiple, menite a capta mișcarea și apoi a o prezenta sub formă animată, cu un aparat inventat de el însuși, zoopraxiscopul, înaintea inventării aparatelor de filmat cu bandă de celuloid.  Aceste tehnici i-au  adus azi renumele de  precursor al cinematografiei .

Din nou viața bate filmul ! Câteva amănunte despre temperamentul și viața aventuroasă a excentricului Eadweard Muybridge

d2eEadweard J. Muybridge (n. 9 aprilie 1830 – d. 8 mai 1904) a emigrat  în America în 1850, dornic de aventură: la început la New York, apoi la San Francisco, precum mulți  alți englezi  – în dorința de a găsi aur. Nu are stare de loc, fie că e la Chicago, în Alaska. în America Centrală și America de Sud  sau participant la Expoziția Mondială de la Paris.

Dar viața lui va deveni o aventură sub cele mai diferite aspecte, mai ales după ce în 1860 este lovit de o diligență, internat de urgență la spital în Texas, unde e în comă două săptămâni, apoi e trimis în Anglia pentru recuperare. Se spune că a devenit foarte irascibil, incapabil să se concentreze multă vreme, având ieșiri violente față de cei din jur, dar având o energie creatoare de nestăvilit: pune la punct prima mașină de spălat; în timpul recuperării se ocupă de teoria mișcării pe film  folosind animale de la o grădină  zoologică locală.

Pe măsură ce pasiunea lui a crescut, a început să fotografieze nuduri, corpuri diforme. Când faima a pus stăpânire pe viața sa profesională, viața lui personală s-a transformat în trădare, crimă (l-a ucis pe iubitul soției sale și a fost ultimul american achitat pentru acuzația de omucidere justificabilă). El încropește din 1884 albumul intitulat „Animal locomotion” care rămâne marea sa operă: descompunerea mișcării tuturor ființelor, femei, bărbați – adesea nud – păsări, câini, cămile, pantere, canguri, elefanți.

Albumul conține  aproape 20000 de planșe,  printre care apar unele secvențe stupefiante: un bărbat care plimbă un porc în lesă, o femeie goală care jonglează cu o cască colonială! Tablouri grațioase, animate de o viață proprie, stimulând adesea libido-ul. Fotografiile acestea vor inspira pe dadaiști, futuriști, constructiviști. Acest om a lăsat o moștenire care continuă să minuneze istoricii cinematografiei. Să reținem că a făcut fotografii ale orașului San Francisco și o panoramă de 360° devenită celebră, primele încercări de fotografie stereoscopică, realizând reportaje despre războiul Indian, cu peisaje uimitoare din Parcul Național Yosemite și a fost fotograful oficial al trupelor americane prezente în Alaska .

 

 

 

 

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Creațiile lui  Eadweard J. Muybridge nu au pierdut nici azi din magia pionieratului și meritul filmului este în special de a reflecta genialitatea artistică și inginerească a protagonistului  și  laturile obscure ale unui om puternic, dar ros de gelozie. 

Regia: Kyle Rideout
Scenariul: Josh Epstein și Kyle Rideout
Distribuția: Michael Eklund, Sara Canning, Torrance Coombs, Christopher Heyerdahl, Jodi Balfour, Charlie Carrick , Jonathon Young

Goat (2016)

Un film cu buget redus pentru care regizorul Andrew Neal s-a ales cu o nominalizare la Sundance, Frăția este o combinație de „American Pie” cu „The Riot Club”. Protagoniști sunt doi frați de vârste apropiate, înscriși la același colegiu, astfel că vor ajunge în aceeași frăție.

g1

Mezinul Brad Land (Ben Schnetzer) își dorește să fie primit în frăția colegiului, cu toate că fratele mai mare Brett (Nick Jonas) nu este de acord, suspectând că în acel an selecția Phi Sigma Mu este mai riguroasă.

g4O ecranizare a cărții de memorii a lui Brad Land, Goat este un portret al fraternității, dar și al violenței masculinității. Tema este un fenomen (bullying) recunoscut în școlile de pretutindeni (pus în legătură de psihologi cu abuzurile din familie).

Regizorul nu pare interesat atât de „filmul întâmplărilor” cât să aducă în atenție atât abuzatul cât și cel care comite abuzul (care ar putea fi din rândul celor apropiați) iar scopul său, dezvăluit abia la final, este de a provoca o reflecție asupra abuzului.

Fără a fi vreo capodoperă, merită văzut. Mai jos, trailerul filmului: