Arhive pe categorii: dragoste

filme de dragoste

Aventurierii

Această prezentare necesită JavaScript.

Filmul ,,Aventurierii” a plăcut mult la vremea lui pentru că avea pentru vremea aceea un subiect inedit: tinerețea dornică de afirmare, de libertate, încrezătoare în propria valoare, care prin forța împrejurărilor se avântă în necunoscut căutându-și drumul dincolo de cel dinainte trasat. Este socotit capodopera regizorului  Robert Enrico, prin aspectul poetic și idealist . Filmul, de la care pleci visător, este adaptarea romanului omonim scris de José Giovanni, un imn închinat ultimelor spații ale libertății pe care consumerismul societății moderne le acaparează ineluctabil. Avem o prietenie solidă și alte ingrediente atractive: distracții tinerești (vezi dansurile sălbătice pe ritmuri africane ) , o fată iubită în taină, acrobații aviatice, curse de mașini, plonjări subacvatice, căutare de comori , bătăi , lupte și împușcături în insula fortăreață Fort Boyard– pe bune,  încă era o fortificație părăsită până în 1990 când a devenit locația jocului televizat care-i poartă numele . Manu (Alain Delon) face looping-uri peste Champs-Elysées și încearcă să treacă în zbor cu avionul pe sub Arcul de Triumf , Roland (Lino Ventura) speră să bată recordul mondial de viteză la concursul de dragster, Laetitia (Joanna Shimkus) face metaloplastie, sculptează compoziții ciudate din carcase de mașini abandonate și ar vrea să  facă o expoziție personală de succes. Eșecul îi face pe acești prietenari să resimtă ce înseamnă să fii marginalizat! Așa că în speranța de a se reface pornesc în căutarea unei comori aflate într-un avion prăbușit în mare, undeva pe țărmul Congo-ului.

Povestea picarescă va lua o altă turnură spre tragic odată cu venirea la bord a pilotului epavei , Serge Reggianni.
Mesajul  filmului este unul atemporal și umanist : Visele trebuie trăite cu intensitate, fără rezerve și  fără a pierde din vedere că prețul poate să fie uneori foarte mare. In ciuda unor momente tragice,  filmul rămâne, în ansamblu , cu o aură de fericire și libertate!
Imaginea  aparținând operatorului  șef   Jean Boffety și  muzica  compozitorului  François de Roubaix întregesc frumusețea nostalgică a filmului!

Anunțuri

,,Ghepardul „

Filmul  ,,Ghepardul ” a fost mult timp socotit o capodoperă cinematografică (scena balului final, cea mai lungă scenă de bal din istoria cinemaului, cam  45`, considerată scenă cultă ), regizorul  Luchino Visconti ( care a trecut cu ușurință  de la neorealismul din ,,Rocco și frații săi ”, la fresce istorice, socio-politice ale unor epoci de tranziție, după care nimic nu va mai fi ca înainte ), forța și geniul cinemaului italian & Tomaso di Lampedusa, un monstru  al literaturii italiene. Iată ingredientele de bază pentru un film remarcabil, care , totuși, nu ar fi scăpat , în timp , prăfuielii .
Azi,  filmul original  din 1963, reconstituit color, a căpătat o viață nouă , nepierzând nimic din calitățile sale, dimpotrivă epatând prin somptuozitate, prin finețea detaliilor vizuale cât și a ansamblului epocii unei aristocrații rafinate și patinate.

Filmul, adaptarea primelor șase părți ale romanului ,,Il Gattopardo “ a lui Lampedusa, prezintă începutul declinului unei familii de nobili sicilieni în timpul unificării Italiei , pe la mijlocul secolului al XIX-lea și ascensiunea burgheziei pe scena politică a Italiei .
Noua clasă în ascensiune, prin comportamentul ei dezinhibat se ,, trădează “ nu doar prin respectul pentru titlurile nobiliare (deși, mai târziu, cam peste tot în Europa, aceste titluri se puteau cumpăra cu foarte mulți bani și relații ) și o anume neînțelegere a stilului de viață ultraconservator, ci și prin afișarea parvenitismului, impertinenței, lipsei de bun gust, preocupărilor excesive în a face afaceri.

Cum în film accentul nu se prea pune pe campaniile lui Garibaldi , campanii militare care au permis construirea unei Italii unite, vom avea un tablou mai complet al epocii prin prezentarea personajelor aparținând lumii vechi și lumii noi și a acelora care-și vor pregăti  viitorul chiar la această răspântie în istoria Italiei!

Această prezentare necesită JavaScript.

Încep cu sfârșitul filmului , celebra scenă a balului care pentru unii spectatori pare nesfârșită, pentru alții, chintesența mesajului viscontian:

–scena finală a unui spectacol elegant în culori, costume, mișcări , muzică,  în care valsul prințului Don Fabrizio cu Angelica este un adevărat ,, cântec de lebădă ” după care se lasă cortina
– viziunea lucidă, crepusculară a  Prințului de Salina, observatorul tăcut și demn al abdicării unei părți a aristocrației istovite, pentru a ceda locul noii forțe dinamice, pragmatice, aceea a burgheziei
gh2
Prințul de Salina, Don Fabrizio (Burt Lancaster) este un nobil latifundiar aparținând epocii feudale în destrămare. Are 47 de ani, dar este un venerabil al clasei sale datorită carismei lui. Pentru el revoluția, idealurile tinerilor par prostești,chiar nefirești. El domină prin prestanță zona, familia și acum vede cu luciditate cum vechea sa scară a valorilor pierde din certitudini.

Această prezentare necesită JavaScript.

Don Calogero Sedara este primarul comunei  Donnafugata în care familia prințului avea o reședință vastă de vacanță și unde s-a retras pentru a fi departe de agitația politică din Palermo. Invitat la o cină dată de Prințul de Salina în cinstea notabilităților din regiune, Don Calogero vine însoțit de frumoasa lui  fiică Angelica, de care Tancredi , înconjurat aici de renumitele femei siciliene care poate au alte daruri decât frumusețea, se îndrăgostește lulea. Prințul chiar constatase ,, Frecvența mariajelor între verișori nu prea favorizează frumusețea”  înțelegând de ce Tancredi nu o încurajează pe verișoara   Concetta Salina care suferă de dragul lui , dar justificând și desele vizite ale Prințului la Casele de toleranță. Don Calogero  aproape că ar inspira milă , atât este de obtuz în fața rafinamentului aristocratic .
gh4
Tancredi Falconeri, nepotul Prințului de Salina  (Alain Delon) este un tânăr care deși provine din vechea familie nobiliară este entuziast la orice schimbări, se înrolează în ,,Cămăsile roșii”, numele dat voluntarilor lui Giuseppe Garibaldi din Italia de sud, mai apoi trădând revoluția intră în armata ducelui de Savoia și prin mariajul cu bogata fată a lui Don Calogero își consolidează poziția financiară și politică …sans gêne !

Această prezentare necesită JavaScript.

Angelica Sedara (Claudia Cardinale ),  frumoasa fiică a lui  Don Calogero Sedara este la fel de tupeistă ca și tatăl ei, bazându-se și pe faptul că strălucește în anturajul aristocratic , chiar dacă la un moment dat în timpul cinei râde franc, da, și cam… vulgar, când Tancredi îi descrie lupta de pe front, încât, câțiva meseni  părăsesc sala. Flatată de privirile și complimentele bărbaților , ea nu ezită să-l încurajeze pe unchiul lui Tancredi care are o slăbiciune pentru femeile senzuale, stârnind gelozia și  jena tânărului .

Această prezentare necesită JavaScript.

Distribuția: Burt Lancaster (Don Fabrizio , Prinț de Salina), Claudia Cardinale (Angelica Sedara  ), Alain Delon (Tancredi Falconeri,  nepotul prințului), Paolo Stoppa (Don Calogero Sedara, tatăl Angelicăi ),  Romolo Valli (Părintele Pirrone), Terence Hill (Contele Cavriaghi), Pierre Clémenti (Francesco Paolo ) , Giuliano Gemma ( general  garibaldian).
Full movie, subtitrat (servere 1-2)

,,Eclipsa “ 1962

Filmul  ,,Eclipsa “ al regizorului  italian Michelangelo Antonioni, este poate cel mai reușit din trilogia antonioniană ,,L’avventura”  ,, La notte „,, L’eclisse”.  Temele recurente apar și aici: singurătatea, lipsa de comunicare , plictiseala , vidul sufletesc (existențial), dezumanizarea . Viziunea din ,,Eclipsa” reformulează prin simboluri , foarte exigent din punct de vedere estetic și formal, o mare parte a fricilor noastre.

Rătăcirile boeme ale Monicăi Vitti  prin orașul atât de impersonal (scene  similare   revăzusem acum câteva săptămâni, tot cu aceeași actriță în filmul ,,Deșertul Rosu”) sunt impregnate de letargie, când sufocantă,  când de o lene senzuală. Vittoria (Vitti), mereu plictisită, mereu în căutare de altceva și mereu abulică , întruchipează alienarea.
Un personaj în opoziție cu ea este  Piero (Alain Delon, la 27 de ani ), tânărul foarte atrăgător, cam afemeiat care se ,,lasă ”repede sedus de această femeie deprimată, cu certitudinea că o va face să se simtă bine (deși nu prea îi pasă ). Dar el este un tip de acțiune, ambițios, însetat de putere materială și de poziție socială, trăsături care o descurajează și o îndepărtează de el. Vom urmări scene dinamice, haotice, zgomotoase  de pe arena loteriei violente a  Bursei  (așa era în anii `60 !),  inima lumii contemporane , unde  Piero evoluează ca operator făcând cele mai diferite speculații pe piața valorilor.
Cele două personaje , totuși , nu diferă prea mult : fac parte din burghezie , urmărind ambele, în feluri diferite , confortul și siguranța  materială, fără iubire, fără altruism.
Și am putea caracteriza  Orașul   în construcție, în urbanizare galopantă , ca pe al treilea personaj al filmului, cel mai important simbol  în care  Vittoria și  Piero evoluează diferit: Vittoria este inhibată  de orașul modern, pentru ea un loc amenințător, al anonimatului , unde se simte străină, dezorientată, plictisită, dar Piero este cel care funcționează excelent în acest mediu ; de unde un dezacord ireconciliabil între cei doi.

Această prezentare necesită JavaScript.

Un montaj  final de secvențe uimitoare dă sens filmului , în care Vittoria și Piero nu mai apar,scurta eclipsă a relației lor s-a consumat și nu ne mai distrage de la esența de la mesajul profetic a lui Antonioni,  în care oamenii își continuă repetitiv  viața, nepăsători la ce-i înconjoară, la risipă , la distrugerea resurselor si energiilor, la avertismentul apocalipsei  !

Distribuția: Alain Delon (Piero), Monica Vitti (Vittoria), Francisco Rabal

Premiul special al juriului la Festivalul Filmului de la Cannes din 1962

 Full movie  https://ok.ru/video/85898562055

Filme care au lansat hituri muzicale I

Les feuilles mortes melodia cea mai celebră despre toamnă. Textul este compus de poetul suprarealist și simbolist  Jacques Prévert (1900-1977). Muzica aparține compozitorului francez  Joseph Kosma (născut la Budapesta 1905-1969). Actorul Yves Montand (1921-1991) lansează “Les feuilles mortes” în 1946 (împreună cu Irène Joachim), în filmul Les Portes de la Nuit (al regizorului francez  Marcel Carné-1946), inspirat de  baletul  ,,Le Rendez-Vous”  creat de coregraful  Roland Petit  în 1945. Varianta americană a cântecului ,,Automn leaves” aparține englezului Johnny Mercer.

În 1956 a urmat și replica americană a filmului regizat de Marcel Carné. La Columbia Pictures a fost turnat filmul Autumn Leaves”, cu Joan Crawford și Cliff Robertson în rolurile principale. Tema muzicală a fost interpretată de Nat King Cole. Tema lui Kosma a fost înregistrată și în numeroase variante orchestrale. În 1955, interpretarea pianistului Roger Williams a intrat în topul muzical din Statele Unite și s-a menținut pe prima poziție a clasamentului timp de șase luni.

Les Portes de la Nuit 1946

Sinopsis

Spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, într-o noapte pariziană a iernii lui 1945, un vagabond, care se pretindea a fi vocea Destinului, orchestrează o poveste de iubire tragică între tânărul Diego (Yves Montand) luptător în Rezistență și frumoasa Malou (căsătorită cu George, al cărui frate era denunțător pentru Gestapo)

Un film realist-poetic specific realizărilor cinematografice ale lui Marcel Carné. Debut actoricesc a lui Yves Montand.

Autumn Leaves 1956

Este un film inspirat din filmul lui Marcel Carné, al cărui subiect e pur și simplu deturnat într-o manieră surprinzătoare spre ceva destul de pervers

Sinopsis
Milicent, o dactilografă de 40 de ani se îndrăgostește la nebunie de Burt Hanson. un veteran de război, care se va dovedi un mincinos patologic; vom asista la violențe conjugale, la tratamente de șoc în clinici psihiatrice. Acest film uitat a lui  Robert Aldrich nu ar fi rău în ciuda unor incoerențe ale scenariului.

 

L`Innocente (1976)

baab

L`Innocente este ultimul film al marelui regizor Luchino Visconti care și-a îndrumat echipa dintr-un scaun cu rotile. De fapt ultimele cadre ale filmului au fost trase după moartea acestuia, fapt care a influențat negativ critica de specialitate a vremii care  a considerat că maestrul „nu funcționase la întreaga lui capacitate” artistică făcând doar o melodramă romantică despre eleganța aristocrației.

După câțiva ani , cei mai mulți dintre ei și-au revizuit părerea regăsind în film o poveste intimistă, pe tema dragă lui Visconti (el însuși de obârșie aristocrată)chiar dacă  într-un fel autocritică și anume decăderea nobilimii  copleșită de alte cerințe ale unei lumi moderne, ale unei burghezii mult mai pragmatice și ale accesibilității la poziții sociale intelectuale și a celor de proveniență modestă. Filmul este o adaptare liberă după best-seller-ul omonim al scriitorului Gabriele D’Annunzio (Prinț de Montevoso, principal autor de romane despre decadentismul italian ) care reconstituie cu lux de amănunte (semnificative) anii 1900, film marcat  de amprenta marelui regizor: subiectiv cât îi cere nostalgia după lumea în care a copilărit, pe care cu durere o disecă cu multă obiectivitate.

Un film crepuscular în  ciuda tinereții protagoniștilor, a luminozității aproape idilice a satului italian și a opulenței balurilor high life-ului roman. Casa natală a lui Visconti:

Villa_Erba

Spre deosebire de scenografia monumentală cu care ne-au obișnuit filmele sale („Ghepardul”), acest ultim film este tot o construcție clasică, dar simplă, precisă, care pune mai mult accentul pe replici, pe ce ascund sau dezvăluie ele printre rânduri,  ajutându-ne să apreciem  profunda complexitate a narațiunii și a psihologiei personajelor care au pierdut simțul realității și alunecă pe panta autodistrugerii, inevitabila singurătate în care rămân doar cu ei înșiși.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Sinopsis

După ani de căsătorie în care soția nu a reușit să-i dea un moștenitor, timp în care el își vedea de afaceri și-și condimenta existența cu aventuri galante pasagere păstrând aparențele unei căsătorii fericite, Tullio Hermil, care altfel nu prea se pricepe  la nimic dar căruia îi place să le  pară superior tuturor, se află la un moment dat în situația în care, îndrăgostit de ultima amantă, descoperă că soția este apreciată de alți bărbați, are o frumusețe și o senzualitate mai provocatoare decât ultima ei rivală și iată vechea dilemă mereu… nouă: cu cine să rămână  în cele din urmă?

Cum îl va percepe soția (acum mai puțin naivă) după atâtea umilințe intime și publice pe acest monstru infatuat care se dovedește un om slab, manipulatorul oamenilor mai cumsecade asupra cărora își exersase voința de o vanitate nebună? Merită  văzut!

Personajul Tullio Hermil (actorul  Giancarlo Giannini ), exponent al aristocrației decadente se crede un om superior prin naștere, disprețuiește morala religioasă, se consideră un  liber -cugetător lipsit de prejudecăți dar nu e în stare să renunțe la aparențe ori să-și asume limitele și eșecurile, nu prea se pricepe la nimic, un  om de prisos sau lișnii celovec (simpatică traducerea engleză „superfluous man”) cum ar zice scriitorul rus Ivan Turgheniev.