Arhive pe categorii: documentar

Wild Wild Country

Spectatorii care speră să înțeleagă mai bine filosofia lui Osho după ce-au urmărit documentarul Wild Wild Country, produs de Netflix, vor fi cu siguranță dezamăgiți.

Însă ei vor putea înţelege ceva mult mai important, cum sunt mecanismele de funcționare, dar şi pericolele pe care le ascunde un asemenea cult religios, indiferent de formele de libertate și de salvare pe care le promite, în orice spațiu și timp – afirmă Daniel Iftene în cronica dedicată documentarului pe http://www.pressone.ro.

În 1981, starea sănătăţii lui Osho, zdruncinată de climatul nefavorabil suportat în timpul şederii în Mumbai şi de astmul, diabetul şi unele alergii pe care acesta le avea, a fost atacată de o afecţiune degenerativă, care necesita o atenţie deosebită. El şi-a autoimpus o perioadă de tăcere, care a durat trei ani şi jumătate şi a plecat în USA “pentru a-şi îngriji sănătatea”.

Astfel, Osho se muta din Pune in Oregon pe 1 iunie 1984. Viaţa în Ashramul Poona se bucura de multă libertate sexuală (el primise atunci porecla de “Sex-guru”), dar şi de “eliberare a violenţei”, unele voci semnalând consumul de droguri şi prostituţia; sunt câteva dintre motivele pentru care autorităţile indiene au intervenit de mai multe ori, ameninţând cu acţiuni punitive.

wild3.jpgSerialul produs de Duplass Brothers Productions și regizat de frații Chapman și Maclain Way  pornește de la conflictul mai puțin cunoscut care s-a iscat între adepții celebrului guru indian și locuitorii unui oraș minuscul din Oregon, Antelope. Abia apoi are loc o întoarcere în timp care prezintă, prin vocea asistentei sale, Sheela, începuturile comunității de sannyasini.

Pentru că vorbește despre un episod ignorat până acum de istorie, pentru că este foarte bine realizat și pentru că pune o mulțime de probleme – precum trecerea atât de subtilă de la spiritualitate la violență – Wild Wild Country este un documentar care merită văzut.

 

Reclame

,,One More Time With Feeling” 2016

Pe Nick Cave l-am remarcat pe vremea când  clipul   ,, Where The Wild Roses Grow “ era  ultradifuzat pe  MTV și îmi plăcuse ( îmi mai place) datorită imaginii (inspirate după tabloul  lui Sir John Everett Millais (1829-1896) ,, Ophelia”- cântând înainte să se înece într-un râu din Danemarca-vezi, Actul IV, scenA VII  din,, Hamlet” de Shakespeare ) contrastului dintre vocea suavă a lui Kylie Minogue și timbrul profund al vocii lui Nick Cave și bineînțeles, povestea !

john_everett_millais_-_ophelia

https://www.youtube.com/watch?v=lDpnjE1LUvE
Zilele acestea am urmărit la HBO, un film de o sinceritate și emoție autentice :
,,One More Time With Feeling” (tradus ,,Încă o dată, cu pasiune„) a fost  un eveniment cinematografic unic în  regia  lui Andrew Dominik (Chopper, The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford, Killing Them Softly), ocazie excepțională de a vedea în avanpremieră ,,Skeleton tree” al șaisprezecelea album de studio al cantautorului  Nick Cave & The Bad Seeds . Conceptul filmului se bazează la origine pe o performanță live a acestora,  evoluând spre a deveni mult mai semnificativ, în *contextul tragic al scrierii și  înregistrării albumului. Performanța muzicală a celor de la Bad Seeds este presărată cu interviuri, imagini inedite și intime de lucru, improvizații de text și acorduri/dezacorduri muzicale , însoțite de narațiunea intermitentă și amalgamul de frământări sufletești și mentale ale lui Nick Cave. Este un documentar  impregnat  de doliu și de creație artistică. Durerea , la început o frână, se transfigurează în modalitatea de a aduce  un omagiu, de a ,,deșerta „teama, confuzia, rătăcirea, în  malaxorul inspirației artistice.

Această prezentare necesită JavaScript.

*contextul tragic

Înregistrările au debutat cu câteva luni înaintea tragicului accident, în care a murit Arthur Cave, unul din cei doi fii ai săi gemeni (+Earl Cave) în vârstă de cincisprezece ani, care a căzut de pe o stâncă. Filmările au  început după şapte luni de la moartea lui Arthur.

Jesus Alone
(dedicat lui Arthur)
You fell from the sky
Crash landed in a field
Near the river Adur
Flowers spring from the ground
Lambs burst from the wombs of their mothers
In a hole beneath the bridge
She convalesce, she fashioned masks of twigs and clay
You cried beneath the dripping trees
Ghost song lodged in the throat of a mermaid
With my voice
I am calling you
You’re a young man waking
Covered in blood that is not yours
You’re a woman in a yellow dress
Surrounded by a charm of hummingbirds
You’re a young girl full of forbidden energy
Flickering in the gloom
You’re a drug addict lying on your back
In a Tijuana hotel room
With my voice
I am calling you
With my voice
I am calling you
You’re an African doctor harvesting tear ducts
You believe in God, but you get no special dispensation for this belief now
You’re an old man sitting by a fire, hear the mist rolling off the sea
You’re a distant memory in the mind of your creator, don’t you see?
With my voice
I am calling you
With my voice
I am calling you
Let us sit together until the moment comes
With my voice
I am calling you
With my voice, I am calling you
Compozitor : Nicholas Cave
Versurile cântecului Jesus Alone © Kobalt Music Publishing Ltd.

Regele belgienilor

Dacă ați ratat cumva deschiderea TIFF-ului din acest an, HBO vă oferă ocazia de a urmări spumoasa comedie a regizoarei britanice Jessica Woodworth, realizată împreună cu belgianul Peter Brosens. O coproducţie belgiano-olandeză & bulgară realizată în stil mockumentar.

Dincolo de asta, un road-movie care-l prezintă pe regele ficțional al belgienilor (înalt și slab ca fostul nostru rege Mihai) aflat într-o vizită oficială la Istanbul chiar în momentul când ţara sa intră în criză. Regele (interpretat de Peter Van den Begin) trebuie să se întoarcă să-şi salveze regatul, dar o furtună solară îi pune beţe în roate.

r1Gata cu avioanele și cu telefoanele, singurele sale speranțe vin din partea regizorului britanic însărcinat cu filmul de protocol (care făcea în secret un mockumentary) plus trupa de interpreţi bulgari de muzică populară.

Regele reuşeste să treacă graniţa turcă incognito alături de anturajul său, și aşa începe o odisee de-a lungul Balcanilor, în decursul căreia regele descoperă lumea mini-europeană pe care visa să o reprezinte. Şi în final, se descoperă și pe sine. Linkul filmului aici.

 

Masacrul din Nanking

Acum două seri  am văzut  și   partea a II-a din documentarul despre masacrul de la Nanking, din China anului 1937. Cu doi ani înainte de începerea oficială a celui de-al doilea război mondial, în timpul campaniei sale de cucerire a Chinei , armata  imperială japoneză  a invadat  orașul Nanking, capitala de atunci a Chinei.  Au urmat valuri de crime : soldații chinezi făcuți prizonieri sunt omorâți prin împușcare, înjunghiere, sau arși de vii ,  atrocități  fără precedent în istorie asupra populației civile , execuții în stradă prin decapitare, violuri asupra femeilor și fetelor încheiate invariabil cu mutilarea femeilor și uciderea lor, toate sub pretextul descoperirii soldaților ascunși.   În centrul acestor carnagii, câteva persoane își vor risca viața pentru a crea așa-numita Zonă de securitate , pentru a  ține jurnale , a face filmări pe viu  care să  ajungă  cunoscute în  lume.  Un mic grup de emigranți europeni și americani, oameni  de afaceri , misionari  vestici,  profesori  ,  formau  Zona de Siguranță Nanking,  pentru protejarea , cu riscul propriilor vieti, a civililor din oraș,  de forțele japoneze. O atenție deosebită i se acordă lui  John Rabe, un om de afaceri german (nazist!) ce a organizat Zona de Siguranță Nanking, Bob Wilson,  un chirurg ce a rămas în oraș pentru a avea grijă de victime, și  Minnie Vautrin, o educatoare misionară, ce a acordat îngrijiri miilor de femei din Nanking.  Masacrul  este descris de asemenea și prin prezentarea  interviurilor originale ale supraviețuitorilor chinezi,  ce-și spun propriile povești, precum și  declarațiile soldaților japonezi ce au participat la violențe.Desigur acest film nu  rulat niciodata in Japonia !

 

 A fost pentru mine și probabil și pentru alții care au urmărit miniseria, o experiență cutremurătoare despre cruzimea sălbatică exercitată asupra populației civile chineze: familii  întregi răpite ,violate, cu mic și mare, torturate, desfigurate de grupuri de soldații japonezi, la îndemnul superiorilor militari și politici.  Doar din Nanking , în doar 6 săptămâni , armata japoneză a omorât peste 200 de mii de oameni, răpind alte zeci de mii de  civili.  Văzusem acum câțiva ani experimentul din Manciuria și credeam că am idee ce s-a întâmplat. Din păcate, m-am înșelat, bestialitatea celor pe care nu-i mai putem numi oameni depășește imaginația oricărei persoane normale care a trăit/ trăiește departe de astfel de orori în masă. Hitleriștii chiar par a fi fost depășiți  ,,profesional”  & moral !

Documentar  realizat de Bill Guttentag și Dan Sturman

Adaptare după romanul ,, The Rape of Nanking ” de Iris Chang

 

Fragmente de vieți paralele

Săptămâna aceasta s-a deschis la Cinema “Elvire Popesco” cu proiecția de presă a noului proiect semnat Radu Jude, documentarul “Țara moartă”. Prezentarea oficială îl descrie ca “un eseu documentar compus din peste 500 de fotografii din cele peste 8500 ale colecției Costică Acsinte, texte de Emil Dorian și fragmente de pe coloana sonoră a filmelor de propagandă din anii ’30-’40”.

Pentru spectator, este o invitație de a răsfoi un album foto surprinzând fragmente din viața cotidiană de acum 70-80 de ani, momente publice și momente private, portrete individuale, de familie sau de grup, pe o coloană sonoră parcă desprinsă dintr-o altă lume, sugerând o altă viață. Imaginea și sunetul creează astfel în mintea spectatorului vieți paralele, pentru că par imposibil de adus împreună – oameni în costume de baie, făcând plajă sau înotând, ‘acompaniați’ de povestea drumului spre lagăr a mii de evrei, înghesuiți în vagoane, lipsiți până și de apă, pe care ajungeau să o plătească chiar și 20.000 lei paharul.

Dacă imaginea îl pune uneori pe spectator în postura de a pătrunde în intimitatea unor momente de familie (spre exemplu, părinți plângând lângă coșciugele copiilor), întrebându-se cât de etică este o astfel de invadare, sunetul, prin fragmentele citite de însuși Radu Jude din jurnalul doctorului evreu Emil Dorian, îi dezvăluie ororile petrecute vreme de un deceniu (1937-1946) împotriva evreilor din România. Cu atât par acestea mai grozave, cu cât sunt alternate cu discursuri sau cântece propagandistice, care ridică în slăvi poporul roman, ospitalier, tolerant, milos, precum și pe conducătorii săi. Românii botezați în religia creștină își păstrează tradițiile de marile sărbători, Crăciun, Bobotează sau Înviere, Generalul Antonescu face apel către aceiași creștini să se întoarcă la tradiția milei și întrajutorării. Și în același timp, evreii trăiesc zeci de ani într-unul singur, unele după altele “zile cenușii, friguroase și pătate de sânge”.

Filmul-documentar al lui Jude atinge o coardă sensibilă, dar numai dacă spectatorul îi permite aceasta, cu atât mai mult cu cât regizorul este hotărât să lase în seama sa interpretarea titlului și a filmului însuși. O decizie care pare să indice că spectatorul este esențial în înțelegerea filmului, cu un rol asemănător cititorului unei cărți, așa cum este descris de poetul și prozatorul Cătălin Pavel – “Produsul final se datorează amândurora [scriitor și cititor] și este tocmai libertatea pe care și-o ia cititorul de a interpreta, în moduri pe care nu le poți anticipa, textul tău, care duce la deschiderea lui finală, pe care tu de asemenea nu o poți anticipa” (în emisiunea Identități Culturale din 17 mai 2017).

“Țara moartă” poate așadar să nu facă referire la moartea – ca fenomen – care a atins hotarele României în preajma și în timpul celui de-al doilea Război mondial, și nici măcar la crimele  împotriva evreilor, pe care se concentrează povestea filmului, cât mai degrabă la moartea spirituală a unei națiuni care s-a implicat sau le-a tolerat pe acestea. O interpretare susținută de titlul în engleză, “The Dead Nation”. Jude reușește de asemenea să creeze un pod între trecut și prezent, filmul încheindu-se cu un fragment profetic din jurnalul lui Emil Dorian: “Apoi vor veni alegerile și vom continua să reconstruim țara și să re-educăm oamenii”.

“Țara moartă” reprezintă o incursiune în trecut care nu ar trebui ratată, indiferent de poziția spectatorului față de evenimentele schițate aici. O călătorie care trebuie făcută fără prejudecată, lăsându-te în voia văzului și a auzului, în ciuda contradicțiilor pe care cele două simțuri le creează pe parcursul vizionării. Sursă  foto: cinemagia