Arhive pe categorii: distopie SF

Human, Space, Time and Human

thumbnail
În plin scandal „mitu-it”, iată că ,,Human, Space, Time and Human” un film excesiv de …excesiv în violențe de toate „jănurile” s-a strecurat la Berlinala 2018, după ce organizatorii festivalului au anunțat că au eliminat toate filmele ale căror realizatori au mărturisit că au comis abuzuri sau agresiuni. No, pelicula-i ficțiunea!

Dar, se pare că viața bate filmul încă o dată, deoarece regizorul sud-coreean  Kim Ki-duk a recunoscut la Festivalul Internațional de Film de la Berlin că a pălmuit o actriță în 2013, în timpul filmărilor, asumându-și responsabilitatea, dar fără să regrete „absolut deloc” cele întâmplate. Asta-i fricțiunea!

Filmul Human Space Time and Human realizat în 2017 a fost lansat la ediția a 68- a   Berlinalei din 2018, pe podiumul căreia regizorul a luat în primire un  Urs de  Argint în 2004, pentru „Samaritan girl”. Noul film cu un titlu ușor poetic care trasează de fapt capitolele care structurează  filmul este  o metaforă politică actuală / perenă și o alegorie biblică, un fel de anticipare apocaliptică . Titlul original  îmi sună ca o incantație ,,Inkan, gongkan, sikan grigo inkan „aka ,,The Time of Humans”.

Foamete, pierderea demnității (cavalerism, mai există !)

Ce vrea să fie miracolul cu levitația? Mântuirea?  Un nou Paradis?  Bye, bye, de la această Lume?

Resimțim o sursă difuză de neliniște de la începutul filmului. Prima noapte de croazieră este una fatidică în care se deschide cutia Pandorei și nimic nu mai trebuie supus legitimității pentru că absurdul s-a declanșat și nu cere permisiunea nimănui.

Omul este pradă a basic instincs, animat și de o formă de egoism, care duc, inevitabil, la catastrofă și anarhism fatal. Încercați să descoperiți  „Arca”, pasagerii ei  (un senator și odrasla sa, niște vagabonzi, câțiva tineri cool, un bătrân tăcut și foarte original, o fată și iubitul ei) și cum se joacă cineastul  cu mintea spectatorilor!

Reclame

Black Mirror, sezonul 1 – Imnul național

Un serial SF aflat deja de la sfârșitul anului trecut la cel de-al patrulea sezon și care mi-a scăpat sistematic. Seria a IV-a mi-a trecut prin fața ochilor pe Netflix cu o tema Star Trek care m-a făcut să-l ingnor, nefiind pasionat de retro-SF. Uitasem de preferința britanicilor pentru distopii.

Abia când am citit că seria a migrat de la Channel 4 spre Netflix, după ce a făcut furori explorând anxietățile lumii moderne precum dependența de tehnologie și efectele secundare generate de această adicție, am realizat că e de fapt o satiră science fiction și m-am decis să văd primul episod. Imnul național e un mini-thriller social sau politic, depinde cu cine te identifici.

O parabolă pe dos a epocii Twitter, episodul arată cum viața poate fi și dificilă pentru cei puternici. Acum că informațiile sunt diseminate cu viteza rețelelor informatice, opinia publică a devenit (aparent) mai puternică dar și mai ușor de influențat. Nu m-a dat pe spate, dar nici nu m-a dezamăgit, așa că am să-l urmăresc în continuare. Am înțeles că odată ce a granițele britanice și-a ajuns în State, ca o „serie originală Netflix” continuată de americani, devine mai neomogen, iar stilul și dinamica variază mult.

Dar până atunci sper că mai e, și oricum n-am de gând să vizionez chiar 4 serii. Black Mirror are puține de spus despre cum am ajuns aici și cine suntem, arătând că, de fapt, secolul XXI o ia de la capăt cu spaimele, iar sub staniolul progresist este înfășurat de fapt un regres. Cinematografia propusă e o experiență mai personală, cu mult conținut atât în cadru, cât și dincolo de aparențe.

,,The Circle” (,,Cercul ” sau ,,Puterea de a schimba totul”) 2017

,,The Circle” (,,Cercul ” sau  ,,Puterea de a schimba totul”) este un film S.F. americano –emirate arabe făcut în 2017, cu scenariul si regia lui  James Ponsoldt . Filmul este o adaptare a romanului distopic ,,The Circle” a lui Dave Eggers.

Această prezentare necesită JavaScript.

Mae Holland (Emma Watson) este o tânără care are o existența destul de ternă lângă părinții ei care se descurcă greu (tatăl are scleroză în plăci), un prieten și iubit  fără ambiții prea mari, un job fără viitor. La recomandarea Annei  (Karen Gillan ),o prietenă bună , Mae are norocul de a primi un post în  Silicon Valley, la mega-compania de tehnologie și media socială, cea mai mare și mai puternică din lume, (deținătoarea  tuturor datelor personale ale cetățenilor : nr.de asigurare, analize medicale, conturi, adrese e-mail, tranzacții ) cu condiții de muncă a priori ideale, cu multiple activități de destindere în campus, un parc circular, piscine, săli de concerte, muzee și bineînțeles edificiile lucrative, cu angajați surâzători și bine plătiți. Deși e aici doar un ,,guppy” (peștișor), o novice, șefii descoperă că are mult potențial, fiind muncitoare, ambițioasă, determinată , inteligentă și încă destul de naivă.  Cofondatorul companiei Eamon Bailey (Tom Hanks) chiar  se sfătuiește cu ea și îi cere să participe  la o experiență revoluționară sub deviza ,, Democrație mondială transparentă  ” montându-și o cameră de filmat miniaturală  Seechange-care să transmită în direct ce face ea și familia ei tot timpul . Curând milioane de internauți  vor urmări faptele și gesturile ei în direct. Acest experiment va afecta limitele vieții intime, ale eticii și ale libertății individuale.  Iată și o propunere venind de la Mae, în momentul ei glorios : Înregistrarea tuturor cetățenilor cu drept de vot, ar fi o altă oportunitate pentru ei , la aplicația Circleaccount , pentru că ,,Sharing is caring”(să împărtășești =să iubești ! ). Când Mae devine purtătorul de cuvânt ale unei noi aplicații  SoulSearche prin care poate fi prins în cel mai scurt timp oricine s-ar ascunde (no, sunt vizați răufăcătorii care vor fi vânați și prinși în direct ) evenimentele scapă de sub control și tânăra se vede obligată să-și reconsidere poziția față de politica firmei. Nu prea cred că poate înfrunta  pe un guru versat și imperiul său, mai ales că în final i se propune să fie ,,avansată” în…anonimat, la fel cum se procedase cu al treilea fondator al  firmei,  Ty Lafayette, (John Boyega  ),  în prezent cam neluat în seamă .

The Circle, are arborat cu mândrie  logo-ul un  « C » roșu în formă de* Pac-Man .
* Pac-Man –În jocul video, jucătorul trebuie să-l facă  Pac-Man, un disc galben, să se miște de-a lungul unui labirint. Scopul este să mănnce toate biluțele încercând în același timp să nu fie prins de fantome/monștri.

Fără a fi un film foarte slab, este , după mine, prea tendențios , prea tezist : de la început este  evident că toate scenele de vis din campus sunt o poleială ordinară  în care să se scufunde fraierii și să se ridice cei care nu au scrupule. O viziune anticompanii foarte de stânga (în dreptul) , mai ceva ca  a a tov .Tăriceanu.  Pericolele transparenței privind viața privată  sunt tratate în bla,bla-uri plictisitoare,o teamă de tăcere ,,Secretele sunt minciuni !” se scandează cor (după modelul sectelor ). Filmul suferă de scene cu caracter repetitiv și de la o idee profundă se îneacă în învățătura până la genunchiul broaștei, prin lipsă de originalitate :de o parte facem  deja parte din societatea orwelliană a supravegherii, din acest viitor al eminențelor cenușii abstracte care îi domină pe toți ceilalți, de altă parte este la ordinea zilei manipularea gustului public pentru poveștile de viață ale altora, oricât de neînsemnate dacă știi să condimentezi cu suspans, atingerea oricărui scop, oricât de minor și exploatarea spiritului de turmă.

Filmul ne cam lasă pe noi să ne întrebăm despre pericolele hipersocializării, dreptul la viață privată sau ce inseamnă încrederea în zilele noastre, cum te comporți când nu știi că ești observat și cum te comporți atunci când conștientizezi că ești filmat, ce ar însemna să ne erijăm în justițiari, să ne vânăm, să ne facem singuri dreptate?

In memoriam

Actorii  Bill Paxton (Vinnie Holland) și Glenne Headly (Bonnie Holland) în rolurile părinților lui Mae, au decedat în anul  2017,  la 61 și respectiv 62 de ani.

BIL

G

R.I.P.!

Altered Carbon (Carbon modificat) 2018

Serialul Altered Carbon are parte de o campanie publicitară agresivă care încearcă să escaladeze audiența serialului  HBO „Game of Thrones” Emoji. Filmul propune o narațiune complexă, cum i se cuvine unui film despre incertul (nostru?) viitor, în care se amestecă anchetă polițistă, lume futuristă, nemurire, violență. Adică, vai de Omenirea care evoluează tehnologic, rămânând încă tributară agresivității și cruzimii, inechității sociale.

Vedem în film cum arată și ce simțim când ne plimbăm pe străzile din Bay City, megapolisul aglomerat de pe planeta Terra sau când privim de sus paradisul domeniului miliardarului), pasiunilor și nemuritorului basic instinct  (de la glume sexiste răsuflate chiar și în prezent,  până la scene intime cu nuditate frontală și / sau din bordel – deci, meseria cea ,,mai” veche nu moare, nici nu prea se transformă).

Sinopsis  
Takeshi Kovacs  este un fost soldat, singurul supraviețuitor al unui grup de războinici de elită  învinși într-o revoltă contra Noii Ordini Mondiale. Spiritul acestuia a fost criogenizat de 250 de ani și readus în funcțiune într-un alt corp datorită manevrelor lui Laurens Bancroft, cel mai bogat om al lumii , pentru a conduce o anchetă polițienească din care să se afle cine l-a ucis pe acesta. Kovacs este un adevărat vestigiu al trecutului , ultimul supraviețuitor al unei civilizații vechi de peste două milenii, care uneori ar fi preferat să rămână mort decât să facă ancheta aceasta obositoare, decât să aibă de-a face cu  tot felul de creaturi și situații și să lupte pentru un maths  (bogătan). 


Kovacs este bântuit chiar de mai multe întrebări (decât mineEmoji) decât de uimitoare răspunsuri, ce s-a întâmplat cu femeia pe care a iubit-o, poate avea încredere în polițista Kristin Ortega și în robotul Poe, hotelier al unei clădiri care poartă numele unei nuvele de E. A. Poe. 

Un serial al cărui  scenariu este semnat  de Lanta Kalogridis,  producător  al filmelor „Shutter Island” și  „Avatar”, care ecranizează  romanul  SF  omonim  al scriitorului   Richard K. Morgan.  Povestea reușește să fie destul de credibilă  prin temele  sale:  obținerea nemuririi spiritului, religia devenită cu totul opțională, comportamentul inteligențelor artificiale, natura tensiunilor dintre cyborgi , clone si roboți.


Serialului i se pot reproșa unele concesii făcute pentru a-și spori rating-ul: scenele repetate de violență, scenele explicite de sex, abundența flashback-urilor  și dialogurile într-un fel de (d)esperanto al viitorului. Aflăm ce sunt the stacks, hard-discuri în care sunt stocate personalitatea și amintirile oamenilor, the  sleeves, corpurile în care se poate face la infinit reîncarnarea, deschizând  ,,portalul”  spre nemurire. Un serial în care ești  greu de ucis pentru că de mici oamenii primesc… un cip în Emoji ceafă care îi ajută să se reîntrupeze în alt corp indiferent dacă au fost  asasinați, accidentați. Condiția este ca  acel cip să nu fie deteriorat dar și să ai bani ca să ți-l permiți! Dacă vrei diverse plăceri, le poți obține cu ajutorul hiper-realitătii, mai tranșante decât orice afrodisiac, steroizi, droguri .

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Se pun în mișcare dileme religioase, etice, psihice legate de  ,,ambalajul” care îți este străin. Temele și prezentarea lor sunt alegeri deliberate ale echipei de cineaști care cam bat șaua despre  SUA  zilelor  noastre  prezentându-ne un viitor bun doar pentru  pentru unii, așa cum este și  acum traiul pe Terra. Un viitor ancorat solid în prezentul nostru. Cum să nu ne întrebăm la ce folosește această creștere exponențială a invențiilor, a trucurilor tehnologice? Sunt ele un hobby necesar în evoluția creierului, un maraton pentru autodepășirea tehnologică a omenirii?  Folosește cuiva această stocare de  date?

Cum de nu sunt conectate creierele în serie? Vor mai exista criterii de apreciere socială legate de inteligență și cultură sau toate datele vor intra intr-un creier comun? Oare așa s-a născut  Creația a toate, precum din masa plasmatică de pe ,,Solaris”? A dispărut rasismul? NU. Scena cam caricaturală de la sindrofia familiei Bancrofteste totuși marcantă, bine cusută cu ață albă: toți bogătanii (math) sunt albi și îmbrăcați în alb, pe când aliații de până acum ai lui Kovacs sunt latino și oameni de culoare. Acțiunea se derulează în 2384, deci  Kovacs a fost conservat in anul 2134!

Dubito…ergo sum: dacă ne gândim la baza  potențialului  genetic toate ,, ambalajele” viitoare ar putea fi de culoareEmoji! A dispărut polarizarea societății care pentru unii e mumă pentru alții ciumă? NU. Mai au oamenii suflet sau le-a rămas doar rațiunea? Sunt stăpâni oamenii pe viață lor? NU. Dacă ești sărac nu devii nemuritor (un copil dintr-o familie modestă este găzduit într-un corp de moșneag). Nu prea se mai știe cine sunt cu adevărat persoanele care interacționează pentru că pierderea identității pe care o bănuim a priori prinde înțelesuri diverse, prizonieratul în corpuri necunoscute, pierderea legăturii intime între minte și corp, camuflarea poziției sociale, căutarea Sinelui …

Este acest viitor o încercare disperată și ratată de a salva ceva? A evoluat Omenirea sau s-a degradat? Pare începutul sfârșitului OMENIRII! Efectele speciale sunt tulburătoare: suntem introduși în atmosfera unui megapolis suprapopulat în care plouă din belșug, plină de creaturi stranii, holograme uriașe,la sol mizerie, în stratosferă castele  gotice, arene , mașini , toate au învins gravitația. O voix off, câteva solo-uri melancolice de saxofon și un tip de viață aparte în văzduh: raiul celor bogați. Actorul americano-suedez  Joel Kinnaman  se dovedește încă o dată  un interpret subtil al scenelor intimiste și un tip convingător în scenele de acțiune.
Takeshi Kovacs  (Will Yun Lee / Joel Kinnaman)

The Killing of a Sacred Deer

The Killing of a Sacred Deer este un film controversat cu cronici cam extremiste, care îl consideră de la foarte bun și complex pană la o peliculă dezgustătoare, un fel de început al sfârșitului pentru marele regizor Yorgos Lanthimos.  Poate e nevoie de o anumită abilitate spirituală pentru a reuși distanțarea de cele petrecute pe ecran, dar, aparent  paradoxal, pentru a întoarce filmul pe toate fațetele, pentru a surprinde/inventa subtilitățile acestui film care crescendo intră în zona suprarealismului, oarecum mitic (mitul antic grec al Ifigeniei în Aulida), iar pentru mine și poetic (Moartea căprioarei a lui Labiș), cu diferența că în poemul lui Labiș nu e o dilemă sacrificiul, în timp ce Agamemnon & Steven trebuie să opteze pentru moartea prin sacrificare a unei persoane iubite, pentru a salva cetatea/familia.

În mod obișnuit înțelegerea filmului de către spectatori depinde mai puțin de raționamente decât de experiența subiectivă trăită de fiecare spectator: senzații de disconfort, de încremenire, simțite nu doar fizic, ci mai ales psihic .

Încerc să demontez câteva din tiparele (relațiile interumane artificiale, lipsa de compasiune, prizonieratul în rutină, răzbunarea care stă la pândă să lovească când te prinde cu garda jos) pe care ni le servește Lanthimos cu intenția de a șoca, prin a ne prezența cât de insuportabil de singuri ne simțim noi, chiar și atunci când suntem sănătoși (,aparent?Emoji), cu familie ok, cu profesii, cariere. Filmul este foarte controversat, unii fiind oripilați de modul în care Lanthimos  concretizează vizual, dar și lingvistic  micro-universul unei familii aparent foarte reușite. Voi comenta aproape scenă cu scenă o parte a acestui film pentru a-mi dovedi că e un film peste mediocru atât ca psihodramă, thriller, eventual un soft horror.

Filmul se deschide cu scena (pentru unii) șocantă a unei operații pe cord deschis, care mi-a conturat spre finele filmului cunoscutul aforism  pascalian „Le cœur a ses raisons que la raison ne connaît point”. Pe fond muzical ”Stabat Mater” de Schubert –  Stabat mater dolorosa, „stătea maĭca [Domnuluĭ] întristată” nu este o alegere întâmplătoare, ci are rolul unui corifeu care deja anunță subversiv finalul filmului. Care e mai mult decât o referință la mitul Ifigeniei în Aulida, e un fel de variațiune pe tema dilemei (în mitologia greacă, Agamemnon trebuie să ia o decizie pentru a-și salva poporul și va hotărî să sacrifice ceea ce are mai prețios, pe frumoasa și neprihănita sa fiică Ifigenia.

Conversația despre ceas nu–mi pare atât de deplasată, după concentrarea maximă, răspundere, efort fizic în timpul intervenției chirurgicale, desigur,  trebuie să fie relaxant să discuți despre nimicuri; nu cred că e dezumanizare, nici impasibilitate, mai degrabă o armură: faptul că Steven (de acum omniprezent, îi cumpără lui Martin (Barry Keoghan) un ceas cu curea metalică, cum îi place lui (Steven), nu e  anormal: cei mai mulți avem tendința să facem greșeala de a dărui ceea ce ne place nouă (o dovadă de tandrețe care din punctul de vedere al „beneficiarului” nu e ceea ce și-a dorit, nu-i face bucurie și noi ne simțim lezați); scenele de alcov nu văd de ce au produs așa un șoc, când în cupluri există diverse ritualuri, jocuri erotice, nimic obscen, iar partenera prin „anestezia generală” îi oferă partenerului femeia vie, care tace, foarte relaxant, probabil.

Vizita lui Martin la spital este desigur făcută fără tact, cu intenție pentru a-l face pe doctor să se simtă jenat (de aceea acesta  începe dea explicații anestezistului). Băiatul este insistent, enervant, genul despre care se spune adesea că dacă îl întâlnești pe cutare îți merge rău toată ziua. Blestemele lui Martin, redate cam buñuelian sunt un fel de dreptate divină. Pregătirea înainte de consfătuire, repartizarea muncilor casnice în familie este normală. Anna Murphy este  frumoasă, stilată, organizată , eficientă dar nu până la a fi maniacă. După conferință, la cocteil, Steven Murphy, întrebat despre familie, nu e chiar deplasat când spune despre fiica lui că e la primul ciclu (e o conversație între medici, știu cum vorbesc între ei, pentru noi, cam trivial). Paralizia e intruziunea fantasticului, la fel de absurd ca intruziunea lui Martin în familia Murphy ,un fel de blestem.
Imaginile cu culoarele clinicilor albe, sterile (care par abandonate), da pot înfricoșa dar nu atât cât imaginile din clinicile de la noi cu bolnavi îmbulzindu-se în fața ușilor cabinetelor medicale.

Această prezentare necesită JavaScript.

Pentru mine a fost o experiență oripilantă, dar captivantă prin atâtea simboluri,  metafore și alegorii chiar dacă destul de străvezii, dar mai ales scenografia inventivă, cu cadraje îndrăznețe, planuri apropiate inedite (scena cu cartofi prăjiți și ketchup), schimbarea profunzimii câmpului vizual (la spital, în sala de recepții), treceri abile din interioare la exterior și invers, folosirea constanța a oglinzilor, geamurilor a diferitelor transparente), toate fotografii superbe ale directorului de imagine Thimios Bakatakis.

Problema sacrificiului: în civilizația antică exista ideea de a sacrifica ceva, pe cineva, pentru a obține în schimb grația zeilor – noroc, iertare, prosperitate, victorie. Cu cât jertfa era mai prețioasă cu atât șansele de a fi gratificat găseau sorți de izbândă!