Arhive pe categorii: comparații

comparații între filme, film/carte

Un top personal al filmelor anului 2017

Recunosc că în 2017 m-am concentrat mai mult pe filmografia românească și în mod special pe scurtmetraje, astfel încât din producțiile internaționale ale anului nu am reușit să văd atât de multe pe cât aș fi vrut. Cu toate acestea, un top sincer, personal si foarte subiectiv al filmelor anului 2017, cu bune și cu rele, ar arăta cam așa:

1. Mother! – De departe, marele favorit în topul anului. Încă de la primele momente în care mi s-a dezvăluit alegoria biblică, mi-a și sărit gândul la Dogville al lui Lars von Trier. Dacă ești în căutarea unui thriller, nu ai nimerit bine aici. Aronofsky jongleaza cu mituri biblice, spune povestea Genezei și a păcatului originar, apoi a lui Cain si Abel și a Rastignirii, urmate în final de Apocalipsă, asa cum nu a mai facut-o nimeni pana acum.

Nu se reține de la cadre grotești, morbide și manipulează simbolurile cu un talent de veritabil maestru suprarealist, iar Javier Bardem a fost cea mai bună alegere pe care o putea face. Filmul acesta este, fără îndoială, unul din categoria celor care nu îți vor da pace, în fața căruia te vei revolta și vei fi oripilat intens înainte de a ajunge la mesianismul mesajului său.

2. Dunkirk – Filmul anului după părerea multora, eu aș putea spune că e un film sublim aproape fără protagoniști, unde războiul și coloana sonoră își joacă propriul rol. Mai multe despre Dunkirk am spus aici.

3. On body and soul – Foarte bun, neobișnuit, insolit și tulburător, o poveste erotică în registru ușor suprarealist, în care protagoniștii descoperă că au avut amândoi, de multă vreme, același vis nocturn, în care el este un cerb, iar ea este căprioara lui. Frumoasă metafora abatorului și, în mod bizar, minim dezagreabilă – în ciuda scenelor cumplite cu vitele aflate în fața morții sau a valurilor de sânge din decor. O poveste năucitoare despre sufletele-pereche, despre aparenta libertate și despre aparenta încătușare.

4. The Beguiled – Despre vulnerabilitate, invidie și gelozie dublate, în mod bizar și straniu, de consecvență și solidaritate feminină. Foarte bună Nicole Kidman, i-am resimțit oarecum vibe-ul din Cold Mountain.

5. Victoria and Abdul – Un film bazat pe o poveste reală, despre prietenia morganatică, interzisă și care a revoltat aristocrația britanică, dar o prietenie sinceră, extrem de strânsă și înduioșătoare dintre regina Victoria și Abdul, un dascăl indian din colonii. Judy Dench  este delicioasă și coboară de pe piedestal o regină, transformând-o într-o doamnă tristă, însingurată în pragul morții, vulnerabilă și sensibilă, umană.

6. Octav – Aparent, o clasică rețetă Hallmark cu clișee idilice goale de conținut, însă plină de cadre superbe, în care domină grațiosul și sublimul vizual, auditiv și emoțional. Totul este executat în registru ludic, proiecția în trecut a protagonistului se realizează mereu în și prin joacă. Discutabilă din punctul meu de vedere este interpretarea copiilor (nu înțeleg de ce regizorii români nu știu să lucreze deloc cu copiii, iar rezultatele sunt, cel mai adesea, reacții stângace, mimici necredibile sau emoții nesincere). Final superficial și usor inconsecvent, însă, trăgând linie, l-am acceptat ca pe o gură de aer proaspăt în contextul încrâncenărilor, încruntărilor, dramelor, nemulțumirilor și violentei care domină la modul saturativ majoritatea scenariilor românești.

7. Unforgettable – Un thriller destul de previzibil, care nu are cum să nu te ducă cu gândul la Fatal Attraction,cu Michael Douglas și Glenn Close. Comparația, desigur, nu îl avantajează deloc.

8. Gifted – O fetiță-geniu al matematicii este disputată de tutori, un film înduioșător şi emoționant  despre greșelile pe care le putem face din dorinţa de protecție sau din iubirea fără discernământ. Foarte realistă și credibilă interpretarea micuței Mckenna Grace.

9. Thelma Un horror elaborat cu un ușor mesaj religios, despre consecințele abandonului moralei creștine și credinței în favoarea îndoielii sau a desfrâului. Posesiunea demonică a Thelmei este potențată de prezența senzuală a Anjei, pentru care simte o atracție fizică si emotională inexplicabile și cu care va duce propriul război pe parcursul întregului film.

10. It – Dacă ar fi fost să mă las pradă primului impuls, aş fi oprit filmul înainte de jumătate, din cauza abuzului de jumpscares groteşti, de înjurături și limbaj scabros excesiv al puştilor sau de umor discutabil şi nelalocul lui, plasat în scene nepotrivite. După gustul meu, un horror de calitate are drept primă regulă respectarea cu sfinţenie a sintagmei „less is more”, dozarea decentă a CGI-urilor și alternarea discretă a credibilului cu neverosimilul, regulă pe care nu am regăsit-o deloc aplicată aici. Prefer oricând versiunea din 1990 cu John Ritter si Annette O’Toole.

 

Din păcate, nu am reuşit să văd (încă) Un pas în urma serafimilor si The Square, iar din producțiile anului 2016 pe care am reușit să le văd abia în 2017, o ordine personală ar arata așa:

1. Moonlight – Scos din contextul Oscar, context care ar focaliza discuția strict pe conținutul social politically correct, care a atras după sine multe dezamăgiri, eu una socotesc că a fost un proiect reușit și emoționant, o poveste dramatică a unui destin damnat, cu promiscuitate, cu suferință și decizii grele. Însa Best Movie mi s-a parut, totuși, cam mult.

2. Silence – De departe o confesiune sinceră și surprinzătoare, mărturisirea de credința a lui Scorsese, un proiect grandios și destul de reușit despre misionarismul creștin în Japonia secolului XVII, însă cu adresabilitate mult prea restrânsă, destinat unui public mult prea de nișă, lucru care îi diminuează mult din succesul – zic eu – cuvenit.

3. Manchester By The SeaExcepțional. Despre auto-inculpare fără dramatism hollywoodian inutil care l-ar fi aruncat în derizoriu. Cel mai european film american al anului, aș completa eu.

4. Lion – Saroo: Drumul către casă – Excesiv de melodramatic pentru gustul meu, aș fi preferat o abordare ceva mai realistă și mai temperata a ideii de căutare și de regăsire. M-am pomenit singura insensibilă într-o sală de cinema plină de oameni lăcrimând. Îmi pare rău, nu m-a mișcat.

5. Arrival – Profund și elaborat prin inserțiile științifice din spectrul psihologiei, comunicării și limbajului, printre puținele filme de anticipație all times care m-au emoționat, eu nefiind deloc un fan al genului. Despre acest film a scris și Marius aici.

6. La La Land – Un omagiu insolit adus artei cinematografice,cu eforturi majore pentru construcția naratiunii-pretext despre urmarea visului, o idee frumoasă dar care pe mine nu m-a convins, cam plină de stridențe în încercarea lui Chazelle de a plăcea cu orice preț demersul său. Ceva îi lipseste din punctul meu de vedere și am senzația unei ușoare supraevaluări. Mi-a plăcut mai mult Whiplash.

7. Florence Foster Jenkins – O exploatare reușită a grotescului-înduioșător, care te face sa o îndrăgești subit pe Florence ca personaj atipic și plin de tare, însă onest, ingenuu și nevinovat, la care suspectezi un oarecare autism emoțional, dar care te transforma rapid într-un aliat și te îndeamnă să îi demonizezi fără cruțare detractorii și manipulatorii. Mai pe larg, recenzia Adrianei-Ortansa aici.

8. Sieranevada – Și aici mă nedumerește abordarea cinematografică în manieră obositoare, veristă, de la lumini și sunet până la scenariu ori la filmarea zgâlțâită cu camera mobila și ma face să ma întreb, o dată în plus, de ce aș vrea să văd întruna, pe peliculă, realitatea explicită de pe stradă, ori dramele familiale scabroase din apartamentul vecin, indiferent care ar fi sensul mesajului dorit a mi se transmite.          De la a 7-a artă ma încăpățânez să aștept cu totul altceva.

9. Câini – Scene dure, exces de sânge, scenariu absolut neverosimil într-o premieră de thriller romanesc, însa un Vlad Ivanov mai diabolic și mai memorabil decât oricând. Mai pe larg despre neajunsurile filmelor românești aici.

10. Toni Erdmann – Cu un mesaj limpede despre rezistența prin umor în fața alienării corporatiste, însă mult prea diluat cu scene în care nu se întamplă nimic și care cresc inutil și disconfortant dimensiunea filmului.

Ergo, acestea fiind zise, aștept cu multă curiozitate Globurile și nominalizările la Oscar și trag nădejde într-un 2018 cinematografic spectaculos și memorabil.

 

Anunțuri

Top 10 filme aşteptate ale verii

Nu de mult am intrat in domeniul verii (desi vremea nu o arata) si m-am gandit ca ar fi o idee buna sa trec in revista cele mai asteptate filme ale anotimpului caniculos, cand copiii iau vacanta, toate locurile pe litoral s-au ocupat, sau pur si simplu o zi ploioasa ne impinge spre activitati in interior, si care este cea mai buna cale de a ne destinde decat un film in cinema. Filmele pe care le enumar aici au date de lansare in Romania cuprinse intre lunile iunie si august, asa ca vor lipsi filme precum Detroit, All Eyez on Me sau Ghost Story, filme cu data de lansare inca neanuntata la noi. Ca un avertisment, acesta este un top personal, deci rog anticipat fanii Transformers sa ma ierte. Acestea fiind spuse…

#10 The Mummy (9 iunie)

The-Mummy-2017-1

Pentru ca este primul film din seria Dark Universe pe care Universal Pictures planuieste sa o aduca pe marile ecrane, pentru carismaticul Tom Cruise, pentru legendarul Russell Crowe in rolul doctorului Jekyll, pentru ca imi aduc aminte cu placere de filmele „cu mumia” de la inceputul anilor 2000 si pentru ca este un film cu monstii pur si simplu.

Sunt destule motive bine intemeiate, sau mai putin, pentru care The Mummy merita o vizita in cinema la inceput de iunie, si chiar daca stim prea bine ca nu urmeaza sa vizionam un film de Oscar, spectacolul este garantat, dupa cum am putut vedea si in trailere, despre echipa din spatele filmului nu pot avea decat cuvinte de lauda, si sunt curios de noua directie in care se indreapta Universal cu aceste filme dupa esecul care a fost Dracula Untold (2014). A, si sa nu uitam de Sofia Boutella (Kingsman: The Secret Service).

#9 Valerian and the City of a Thousand Planets (21 iulie)

valerian

Bazat de data aceasta pe o banda desenata frantuzeasca, Valerian reprezinta un proiect in curs de dezvoltare pe o perioada de 20 de ani, dupa spusele regizorului Luc Besson. Acesta este cunoscut pentru filme ca Léon, The Fifth Element, sau mai recentul Lucy, iar fiind unul dintre regizorii care isi pun amprenta pe filmele regizate, este drept sa ne asteptam nu numai la efecte speciale si lumi extratereste colorate si populate cu creaturi interesante, dar si la o poveste captivanta, pe scurt un film numai bun pentru mijlocul verii.

Chiar daca din trailere nu am ramas cu mare lucru in afara imaginilor psihedelice, nici macar faptul ca Rihanna urmeaza sa interpreteze un rol in acest film nu imi scade entuziasmul pentru momentul in care va aparea in cinema.

#8 Death Note (25 august – exclusiv pe Netflix)

death note

Poate nu am fost in totalitate sincer cu mersul in cinema dat fiind ca locul 8 este ocupat de un film produs si distribuit de Netflix, dar cum platforma este momentan disponibila si la noi, nu puteam sa trec cu vedere lansarea Death Note, varianta americana. Probabil unul dintre cele mai bune anime-uri, Death Note a urmat deja calea mai multor lung-metraje live-action produse in Japonia. Si cum adaptarile live-action japoneze sunt de aceeasi calitate ca remake-urile americane dupa filme japoneze, acum ar fi momentul potrivit sa imi reduc asteptarile si poate asa ma voi bucura mai mult de aparitia acestui film.

Doua motive sunt suficiente pentru ca Death Note sa ocupe un loc pe aceasta lista: Netflix si regizorul Adam Wingard. Cizelat fiind in genul horror-thriller, The Guest fiind filmul meu preferat al lui, din pacate frecvent trecut cu vederea, Wingard este o alegere perfecta pentru acest remake-adaptare, dat fiind elementele de horror si supranatural ale materialului original, lucru care imi aduce aminte sa imi reinnoiesc contul de Netflix.

#7 Atomic Blonde (4 august)

zatomic

Un alt film bazat pe un graphic novel, o a doua prezenta a Sofiei Boutella pe aceasta lista si iarasi un regizor talentat, David Leitch, care cu un trecut exclusiv in cascadorii, a reusit sa faca din John Wick cea mai placuta surpriza a anului 2014. Daca este sa ne luam dupa trailere si scenele de actiune pe care le putem urmari in John Wick, Atomic Blonde se anunta action-thriller-ul verii, plin de cascadorii inventive, lupte corp-la-corp cu coregrafii impecabile si un joc actoricesc, ei bine, Charlize Theron, James McAvoy, John Goodman, Toby Jones, judecati voi.

#6 The Dark Tower (4 august)

thedark

Bazat pe magnum opus (dupa cum insusi autorul a numit-o) a lui Stephen King, o serie ce se intinde pe nu mai putin de 8 romane si peste 4,000 de pagini, The Dark Tower urmareste evenimente ce au loc dupa actiunea din carti (probabil de teama ca nimeni nu o sa aiba timp sa le citeasca pe toate), in prim-plan fiind confruntarea dintre The Gunslinger (Idris Elba) si The Man in Black (Matthew McConaughey). Iar cum toate filmele bazate pe cartile lui King sunt niste capodopere… glumesc, desi mi-as dori asta, The Dark Tower este totusi interesant prin premisa, actori, si atmosfera de aventura intunecata. Dintre toate filmele de pe aceasta lista, niciunul nu ma face mai nesigur decat acesta; pare genul de film care poate fi inceputul unei noi serii de aventuri sau doar „a, da, anul asta a aparut si ala”. Verdictul pe 4 august.

#5 Baby Driver (30 iunie)

zbaby

Filmul a avut deja premiera in martie la festivalul american de film South by Southwest, unde criticii i-au laudat originalitatea si creativitatea, lucruri de asteptat de la regizorul unor filme precum Shaun of the Dead sau Scott Pilgrim vs. the World. Vorbesc desigur despre Edgar Wright, unul dintre cei mai originali regizori in genul comediei (mentionam Cornetto trilogy – de cautat pe google). Si chiar daca umorul lui nu e pe placul oricui, sa aruncam o privire asupra premisei acestui film.

Un sofer talentat (Ansel Elgort), care in urma unui accident are nevoie sa asculte muzica in casti pentru a ramane concentrat, se indragosteste de o chelnerita (Lily James), si trebuie sa scape de sub controlul unui mafiot (Kevin Spacey) dand un ultim jaf si sperand ca in final sa plece cu iubirea lui spre apus. Ok, e un synopsis aproximativ, dar ati prins ideea. Distributia este completata de Jamie Foxx, Jon Berenthal si Jon Hamm. Iar daca nimic din ce am zis nu va face curiosi de acest film, mi-am pierdut orice speranta.

#4 Wonder Woman (2 iunie)

wonder

Pe Wonder Woman (Gal Gadot) o stim deja din regretatul Batman v Superman, ce a aparut acum un an, dar de data aceasta avem ocazia sa o cunoastem mai bine in acest film unde ocupa rolul titular. Universul DC Comics isi contureaza un viitor promitator dupa slab-apreciatele Man of Steel, BvS si Suicide Squad, cel putin cu aceasta noua intrare in serie, un film cu o super-eroina in rol principal, o regizoare care revine dupa 14 ani, ultima data regizand Monster (pentru care Charlize Theron a obtinut singurul ei Oscar), un film detasat de universul din care face parte, actiunea fiind plasata in trecut (deci vizionabil chiar si de cei neavizati in filmele de gen).

Daca un film cu Batman regizat de Ben Affleck a devenit nu foarte de curand un vis uitat, si chiar si sansa de a-l vedea de mai multe ori in acest rol fiind slaba, macar ne putem bucura de Gal Gadot jucand-o pe Diana Prince, acompaniata de tot-mai-prezentul Chris Pine, cel putin pana la inevitabilul Justice League din toamna, unde Affleck si Gadot vor avea ocazia sa straluceasca din nou impreuna, dar despre asta vom vorbi cu alta ocazie.

#3 War for the Planet of the Apes (14 iulie)

war

In eventualitatea in care acest film este doar ok, tot pot spune cu mana pe inima ca va incheia cea mai buna trilogie de la Lord of the Rings incoace, si poate cea mai buna pentru inca multi ani. Acum imaginati-va ca ar fi un film fantastic! Andy Serkis, pardon, Caesar se intoarce. Si daca in trecut a fost acompaniat de James Franco sau Gary Oldman, de data asta Woody Harrelson ne arata inca din trailer un mod badass de a te rade in cap, mai ceva ca in Breaking Bad.

Primatele preiau controlul! Ei bine, nu inca, dar pentru oricine are idee de seria anilor 70, sau de remake-ul oribil din 2001, stiti incotro se indreapta povestea, insa mai intai razboiul. Sunt pregatit pentru un nou motion-capture excelent, care sa ma faca sa imi pese de maimute mai mult decat de oameni, pentru o poveste captivanta, si sa vars o lacrima urmarind soarta lui Caesar si ale sale rudenii. Simplu spus, War for the Planet of the Apes este singurul razboi pe care il astept cu sufletul la gura.

#2 Dunkirk (21 iulie)

zdunk

Orice film ce poarta marca Christopher Nolan nu trebuie ratat si la fel stau lucrurile si cu Dunkirk. Plasat in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, filmul urmareste cea mai mare operatiune de salvare a unor soldati (na de aici Saving Private Ryan), operatiune care a schimbat soarta razboiului si care din vara poate fi urmarita in format IMAX, cu nu mai putin de 100 de minute in acest format, complimente lui Nolan si Warner Bros.

Tom Hardy, Kenneth Branagh si Mark Rylance alcatuiesc distributia, din care face parte si Harry Styles (inteleg ceva cu One Direction), dar tineti minte ce am spus de Rihanna. In State au fost deja proiectate cateva minute bune din film, iar reactiile sunt pe masura asteptarilor, deci fiti fara grija. Banuiesc ca am comis o greseala, sunt doua razboaie pe care le astept cu nerabdare in aceasta vara.

#1 Spider-Man: Homecoming (7 iulie)

zspider

Tom Holland este a treia incarnare a lui Spider-man pe marele ecran in nici 14 ani, si dupa cele 10-15 minute din Captain America: Civil War pot spune ca este cea mai apropiata versiune de benzile desenate si serialul TV, un simplu pusti aruncat intr-o lume violenta si careia incearca sa ii faca fata cu umorul si inteligenta caracteristice, vazandu-si in acelasi timp de viata personala si problemele specifice varstei. Demn de mentionat ca de aceasta data Spider-man este sub tutela Marvel (filmele precedente sunt productii exclusive Sony), deci sub „tutela” lui Tony Stark (Robert Downey Jr.), pentru ca da, avem din nou ocazia sa il vedem pe Iron Man interactionand cu Spider-man, sa speram ca in mai mult decat doua scene.

Iar cum ne-au obisnuit in cele 15 filme din MCU de pana acum, studiourile Marvel au ramas constante calitativ, lucru ce imi da incredere si pentru acesta, unde mai pui faptul ca inspiratie pentru viata cotidiana a lui Peter Parker sunt filmele anilor 80 ale lui John Hughes (precum Ferris Bueller sau The Breakfast Club), nimic mai potrivit pentru un personaj adolescent, mai ales daca acesta poarta si numele de Spider-man.

In concluzie, ne asteapta o vara plina de actiune, actiune si… actiune. Asta poate si pentru ca acesta este genul de filme cu care ne-am obisnuit in acest sezon. Pana la toamna, cand vom avea aparitii ceva mai diverse in cinema, va invit sa va bucurati de aceste filme si va urez vizionare placuta!

Blog sau site-uri?

Până acum 2 luni se publicau pe acest blog 1-2 recenzii de film, zilnic. Din octombrie ne-am mutat pe site-ul http://www.cefilmevad.eu, din noiembrie am deschis http://www.cefilmevad.com și în curând vom publica frecvent și pe http://www.cefilmevad.ro. Pe acest blog au rămas cu articole Liliana Laura Crihan și Adriana-Ortansa Lazar.

Ne bucurăm că ne citiți în continuare, pentru că săptămânal se abonează 2-3 persoane la postările blogului. Nedumerirea mea este următoarea: recenziile apar pe site cu o săptămână mai devreme, iar multe nu mai apar aici deloc (autorilor li se pare o muncă în plus să le copieze). Întrebare pentru cititori: nu vă plac formatele noastre de site-uri? Sau nu le-am promovat suficient pentru ca să le frecventați? Ori, poate este vorba de puterea obișnuinței 🙂

Lumea văzută de sus: Mungiu, Bacalaureat

Cu acest film plin de situații recognoscibile ce reușesc, cumva, să nu fie totuși felii de viață, ci semi-sfere pe care protagonistul încearcă să le taie mereu în felii, odată ajuns acasă, regizorul Cristian Mungiu își dă examenul de maturitate

Spre deosebire de Cristi Puiu, a cărui Sieranevada care pornește dintr-o marcă proprie – un intimism – și virează apoi în zona burlescului italian, Mungiu rămâne cu Bacalaureat în zona cinemaului de auteur. Ce au în comun aceste două mari filme românești care au participat în competiția oficială a Festivalului de la Cannes 2016 este faptul că ambele reprezintă continuări, sau mai bine zis evoluții ale unor scene din filmele lor anterioare.

Dacă microuniversul din Sieranevada are, așa cum remarca Andrei Gorzo, un antecedent în Aurora (scena în care protagonistul își lasă fiica în vecini, în apartamentul cărora ușile se închid și se deschid, scoțând la iveală personaje) Fotografiile de familie (primul nume sub care a început să toarne Cristian Mungiu secvențele acestui film) sunt o continuare a Povestirilor din epoca de aur (2009), subintitulate Legende urbane din perioada comunistă.

Nu vreau să spun cu asta că vreunul din cele filme ar fi doar atât, o continuare, remarc doar (sau mă laud, vorba anunțului blondei) existența unei asemănări între ele. Care, dacă e să o ducem la extrem, poate ajunge mult mai departe. Aș porni de la afirmația lui Cristi Puiu din celebrul său dialog de seară cu Lucian Georgescu, cu ocazia celor 15 ani de realism:

Bine, n-aș merge până acolo încât să-i spun lui Mungiu că ceva din Palme d’Or-ul ăla e și al meu…

Ei bine, poate că o parte din premiul pentru regie din acest an i s-ar fi cuvenit, pentru că Bacalaureat conține, pe lângă cele două reverențe evidente (la Reconstituirea – batista lui Ivanov în scena de pe Făgăraș și la Liceenii – prin muzica de final a Stelei Enache) și o referință, ceva mai subtilă și ca atare, mai greu sesizabilă, la Moartea domnului Lăzărescu. Afirm asta pentru că Bacalaureat-ul poate fi perceput drept un …Lăzărescu în oglindă, „o frescă a societății românești” din perspectiva – de această dată – a doctorului Romeo, și nu a pacientului Romeo Dante. Sunt convins că această coincidență de nume nu este deloc întâmplătoare; în plus, Mungiu afirma în interviurile date cu ocazia lansării Bacalaureatului:

Fac filme realiste și, prin urmare, instituțiile astea, nu știu cum să spun, se vâră ele singure în film.

bac_5Ori, acest realism – resimțit de spectatori drept mizerabilism – este o marcă înregistrată Cristi Puiu (ca „inventator” al ultra-realistului Nou val românesc), perfecționată și adusă la zi de ceilalți doi C, Porumboiu și Mungiu. Ok, oamenii nu mai mor azi în spitale – sau dacă totuși li se întâmplă ceva, ei n-o mai pățesc datorită doctorilor (care îi protejează), ci datorită altor probleme (sistemice, insinuează Mungiu, corupția fiind un cancer generalizat). Atât cu similitudinile forțate, revin la continuări, reluând afirmația din deschidere:

Ce au în comun filmele românești selecționate în competiția oficială de la Cannes e faptul că ambele reprezintă continuări, sau mai bine zis evoluții ale unor scene din filmele lor anterioare

Referindu-mă în continuare strict la Bacalaureat, vreau să enumăr argumentele potrivit căror filmul este o culme a Povestirilor din epoca de aur și, anulând remarca (forțată) a similarității cu mizerabilismul lui …Lăzărescu, să remarc că acest film nu insistă pe clasica (deja) ciorbă. De fapt, personajul interpretat excelent de Adrian Titieni (care face un rol mult mai complex decât cel din Ilegitim – deși întrucâtva asemănător) primește o ciorbă reîncălzită într-o scenă scurtă, de seară – când se cazează la amantă. Însă Mungiu reîncălzește ciorba tezaurul folcloric al comunității pre-decembriste, al cărei exponent remarcabil era (până la acest film) seria sa Amintiri din Epoca de Aur.

bac_3S‑a spus despre acest film (și pe bună dreptate, remarca Alex Cistelecan în excelentul său Popularoid din volumul colectiv Politicile filmului) că „face parte din al doilea val de raportare la regimul comunist: după o primă reacție de condamnare și demascare a realităților fostului regim, a urmat o a doua abordare, mult mai soft și mai lirică, în care ironia și nostalgia alunecă foarte ușor una în cealaltă”, tot el remarcând că „nostalgia după regimurile comuniste este, în primul rând, nostalgia după această sferă a intimității colective pierdute, care s‑a constituit tocmai prin contrastul cu atotprezența sistemului politic. Rezistența prin cultură nu este decât o subspecie mai snoabă a acestei universale rezistențe prin intimitate”.

După cum recunoștea Cristian Mungiu, și Bacalaureatul este o (între)țesătură a mai multor povești, asemenea Povestirilor… anterioare. Continuarea, pe noul nostru format CeFilmeVăd.Eu

Între „Aurora” și „Un etaj mai jos”

Încerc să compar Aurora și Un etaj mai jos – două filme asemănătoare (voi explica din ce punct de vedere), făcute pentru public diferit (cam în aceeași perioadă de timp) de către cineaști diferiți (deși asimilați aceluiași Nou val).

Dacă ar fi să te iei după cele citite (în presă) despre Aurora înainte sau după vizionare ai senzația că asiști la un film despre psihologia unui asasin, cu toate că filmul este despre altceva – Puiu afirmă că e despre un om prins într-un proiect. Ambele titluri amintite au la bază aceeași Dogmă, aceleași elemente constitutive – de o mare rigoare estetică și formală. Însă, în vreme ce Aurora nu-și propune să surprindă (deși atinge, tangențial câteva alveole) vreo realitate socială,  Un etaj mai jos o face asumat, livrând chiar un gen de mesaj în locul convențiilor de gen: nu este un film polițist, ci unul anti-polițist, care surprinde una din caracteristicile omului contemporan, care evită să se implice în problemele altora.

Ambele filme susțin că se rezumă la a prezenta, fără judeca ori a livra concluzii, Aurora – asasinul prins în propriul proiect, Un etaj mai jos – martorul tăcut, (echi)distant, până este provocat de (prezumtivul) asasin. Realismul microscopic al lui Puiu atinge însă (așa cum remarca Andrei Gorzo pe blogul său, în cronica Sieranevadei) la un moment dat, în ultima dintre cele trei ore ale filmului, alveola unei altei realități, citez: ”protagonistul sună la ușa unei femei care nu mai apăruse până atunci în film – o vecină de-a mamei sale, în apartamentul căreia petrece câteva minute… Puiu nu-i permitea spectatorului ca, în cele câteva minute petrecute în apartament, să-și facă o idee prea clară despre ce hram poartă fiecare; (dar) lasă spectatorul cu o impresie de realism dens – impresia că acel apartament de bloc, cu tot cu locuitorii săi, fusese imaginat până în cele mai mici detalii – combinată cu o impresie de mister.

Tocmai datorită densității lor, detaliile nu i se livreau spectatorului la o întrezărire de numai câteva minute. Un personaj abia dacă se lăsa întrezărit înainte de a se închide în baie; un altul se închidea împreună cu primul, ca să șușotească inaudibil împreună”. Este, conchide Gorzo, o operă de realism polemic, pornit să denunțe implicit ca facilă tehnica realistă pe care alți regizori români o preluaseră parțial de la Puiu (din Moartea domnului Lăzărescu). Ori, aici se desparte realismul lui Puiu (unul re-construit la nivel microscopic, până devine credibil spectatorului) de realismul lui Muntean (în care ultimul nu crede decât la nivel formal, în măsura în care este capabil de a livra sau nu un mesaj – care, conchide el, nici nu este necesar).

one-floor-below.jpg

De ce altceva să fie necesară (corecta) precizare a genului în cronica de întâmpinare sau în teaser-ul filmului? Una e să stai să aștepți tot filmul un deznodământ – și să ieși de la film cu buza umflată – și alta să știi de la-nceput că nu e nici vorbă de așa ceva. Dincolo de actorii sau autorii preferați, ne alegem (mă refer la cinefili pasionați) filmele după gen. Preferăm un anumit gen de film (care ok, este genul predilect al unui autor, care lucrează cu anumiți actori – care se potrivesc acolo) la care mergem cu un întreg set de așteptări, în concordanță cu standardele genului.

Dacă Andrei Gorzo face o probă a simțului său critic, identificând similitudinea ușilor interioare din Aurora cu cele din Sieranevada, în momentul în care afirmă că Puiu e luat în brațe cu Sieranevada cu mult mai multă căldură decât au stârnit filmele lui precedente și că lumea începe să „catch up with him”, din cauză că el bate, magisterial, pasul pe loc… este subiectiv.

Pentru că o face după o paranteză cum că, firește, Piu își merită succesul, deoarece a contribuit – major, în multe cazuri – la deschiderea multor ochi de cineaști români din generația lui sau mai tineri; că e cea mai importantă figură din istoria filmului românesc. Dar că – pe baza acestui film – nu mai e un înnoitor. Și că Puiu s-a instalat momentan în poziția de clasic în viață, pentru a susține că înnoitorul este Radu Jude – știind că până la premiera lungmetrajului Inimi cicatrizat în cinematografele românești, nici nu-l poate contrazice cineva.

Dacă exprimarea „clasic în viață” se referă la modul impecabil în care și-a construit filmul, a dat chei de citire în interviuri (făcând inutile dezvăluirile criticilor) și s-a ocupat de lansare, sunt de acord. A fost nevoit să facă toate acestea pentru că nici nu prea avea cine altcineva să le facă. Că mai e sau nu înnoitor, asta cred că rămâne de văzut după vizionarea ambelor producții (La conac și Inimi cicatrizate), așa că disputa se amână pentru mai târziu.