Arhive pe categorii: comparații

comparații între filme, film/carte

Top 10 filme aşteptate ale verii

Nu de mult am intrat in domeniul verii (desi vremea nu o arata) si m-am gandit ca ar fi o idee buna sa trec in revista cele mai asteptate filme ale anotimpului caniculos, cand copiii iau vacanta, toate locurile pe litoral s-au ocupat, sau pur si simplu o zi ploioasa ne impinge spre activitati in interior, si care este cea mai buna cale de a ne destinde decat un film in cinema. Filmele pe care le enumar aici au date de lansare in Romania cuprinse intre lunile iunie si august, asa ca vor lipsi filme precum Detroit, All Eyez on Me sau Ghost Story, filme cu data de lansare inca neanuntata la noi. Ca un avertisment, acesta este un top personal, deci rog anticipat fanii Transformers sa ma ierte. Acestea fiind spuse…

#10 The Mummy (9 iunie)

The-Mummy-2017-1

Pentru ca este primul film din seria Dark Universe pe care Universal Pictures planuieste sa o aduca pe marile ecrane, pentru carismaticul Tom Cruise, pentru legendarul Russell Crowe in rolul doctorului Jekyll, pentru ca imi aduc aminte cu placere de filmele „cu mumia” de la inceputul anilor 2000 si pentru ca este un film cu monstii pur si simplu.

Sunt destule motive bine intemeiate, sau mai putin, pentru care The Mummy merita o vizita in cinema la inceput de iunie, si chiar daca stim prea bine ca nu urmeaza sa vizionam un film de Oscar, spectacolul este garantat, dupa cum am putut vedea si in trailere, despre echipa din spatele filmului nu pot avea decat cuvinte de lauda, si sunt curios de noua directie in care se indreapta Universal cu aceste filme dupa esecul care a fost Dracula Untold (2014). A, si sa nu uitam de Sofia Boutella (Kingsman: The Secret Service).

#9 Valerian and the City of a Thousand Planets (21 iulie)

valerian

Bazat de data aceasta pe o banda desenata frantuzeasca, Valerian reprezinta un proiect in curs de dezvoltare pe o perioada de 20 de ani, dupa spusele regizorului Luc Besson. Acesta este cunoscut pentru filme ca Léon, The Fifth Element, sau mai recentul Lucy, iar fiind unul dintre regizorii care isi pun amprenta pe filmele regizate, este drept sa ne asteptam nu numai la efecte speciale si lumi extratereste colorate si populate cu creaturi interesante, dar si la o poveste captivanta, pe scurt un film numai bun pentru mijlocul verii.

Chiar daca din trailere nu am ramas cu mare lucru in afara imaginilor psihedelice, nici macar faptul ca Rihanna urmeaza sa interpreteze un rol in acest film nu imi scade entuziasmul pentru momentul in care va aparea in cinema.

#8 Death Note (25 august – exclusiv pe Netflix)

death note

Poate nu am fost in totalitate sincer cu mersul in cinema dat fiind ca locul 8 este ocupat de un film produs si distribuit de Netflix, dar cum platforma este momentan disponibila si la noi, nu puteam sa trec cu vedere lansarea Death Note, varianta americana. Probabil unul dintre cele mai bune anime-uri, Death Note a urmat deja calea mai multor lung-metraje live-action produse in Japonia. Si cum adaptarile live-action japoneze sunt de aceeasi calitate ca remake-urile americane dupa filme japoneze, acum ar fi momentul potrivit sa imi reduc asteptarile si poate asa ma voi bucura mai mult de aparitia acestui film.

Doua motive sunt suficiente pentru ca Death Note sa ocupe un loc pe aceasta lista: Netflix si regizorul Adam Wingard. Cizelat fiind in genul horror-thriller, The Guest fiind filmul meu preferat al lui, din pacate frecvent trecut cu vederea, Wingard este o alegere perfecta pentru acest remake-adaptare, dat fiind elementele de horror si supranatural ale materialului original, lucru care imi aduce aminte sa imi reinnoiesc contul de Netflix.

#7 Atomic Blonde (4 august)

zatomic

Un alt film bazat pe un graphic novel, o a doua prezenta a Sofiei Boutella pe aceasta lista si iarasi un regizor talentat, David Leitch, care cu un trecut exclusiv in cascadorii, a reusit sa faca din John Wick cea mai placuta surpriza a anului 2014. Daca este sa ne luam dupa trailere si scenele de actiune pe care le putem urmari in John Wick, Atomic Blonde se anunta action-thriller-ul verii, plin de cascadorii inventive, lupte corp-la-corp cu coregrafii impecabile si un joc actoricesc, ei bine, Charlize Theron, James McAvoy, John Goodman, Toby Jones, judecati voi.

#6 The Dark Tower (4 august)

thedark

Bazat pe magnum opus (dupa cum insusi autorul a numit-o) a lui Stephen King, o serie ce se intinde pe nu mai putin de 8 romane si peste 4,000 de pagini, The Dark Tower urmareste evenimente ce au loc dupa actiunea din carti (probabil de teama ca nimeni nu o sa aiba timp sa le citeasca pe toate), in prim-plan fiind confruntarea dintre The Gunslinger (Idris Elba) si The Man in Black (Matthew McConaughey). Iar cum toate filmele bazate pe cartile lui King sunt niste capodopere… glumesc, desi mi-as dori asta, The Dark Tower este totusi interesant prin premisa, actori, si atmosfera de aventura intunecata. Dintre toate filmele de pe aceasta lista, niciunul nu ma face mai nesigur decat acesta; pare genul de film care poate fi inceputul unei noi serii de aventuri sau doar „a, da, anul asta a aparut si ala”. Verdictul pe 4 august.

#5 Baby Driver (30 iunie)

zbaby

Filmul a avut deja premiera in martie la festivalul american de film South by Southwest, unde criticii i-au laudat originalitatea si creativitatea, lucruri de asteptat de la regizorul unor filme precum Shaun of the Dead sau Scott Pilgrim vs. the World. Vorbesc desigur despre Edgar Wright, unul dintre cei mai originali regizori in genul comediei (mentionam Cornetto trilogy – de cautat pe google). Si chiar daca umorul lui nu e pe placul oricui, sa aruncam o privire asupra premisei acestui film.

Un sofer talentat (Ansel Elgort), care in urma unui accident are nevoie sa asculte muzica in casti pentru a ramane concentrat, se indragosteste de o chelnerita (Lily James), si trebuie sa scape de sub controlul unui mafiot (Kevin Spacey) dand un ultim jaf si sperand ca in final sa plece cu iubirea lui spre apus. Ok, e un synopsis aproximativ, dar ati prins ideea. Distributia este completata de Jamie Foxx, Jon Berenthal si Jon Hamm. Iar daca nimic din ce am zis nu va face curiosi de acest film, mi-am pierdut orice speranta.

#4 Wonder Woman (2 iunie)

wonder

Pe Wonder Woman (Gal Gadot) o stim deja din regretatul Batman v Superman, ce a aparut acum un an, dar de data aceasta avem ocazia sa o cunoastem mai bine in acest film unde ocupa rolul titular. Universul DC Comics isi contureaza un viitor promitator dupa slab-apreciatele Man of Steel, BvS si Suicide Squad, cel putin cu aceasta noua intrare in serie, un film cu o super-eroina in rol principal, o regizoare care revine dupa 14 ani, ultima data regizand Monster (pentru care Charlize Theron a obtinut singurul ei Oscar), un film detasat de universul din care face parte, actiunea fiind plasata in trecut (deci vizionabil chiar si de cei neavizati in filmele de gen).

Daca un film cu Batman regizat de Ben Affleck a devenit nu foarte de curand un vis uitat, si chiar si sansa de a-l vedea de mai multe ori in acest rol fiind slaba, macar ne putem bucura de Gal Gadot jucand-o pe Diana Prince, acompaniata de tot-mai-prezentul Chris Pine, cel putin pana la inevitabilul Justice League din toamna, unde Affleck si Gadot vor avea ocazia sa straluceasca din nou impreuna, dar despre asta vom vorbi cu alta ocazie.

#3 War for the Planet of the Apes (14 iulie)

war

In eventualitatea in care acest film este doar ok, tot pot spune cu mana pe inima ca va incheia cea mai buna trilogie de la Lord of the Rings incoace, si poate cea mai buna pentru inca multi ani. Acum imaginati-va ca ar fi un film fantastic! Andy Serkis, pardon, Caesar se intoarce. Si daca in trecut a fost acompaniat de James Franco sau Gary Oldman, de data asta Woody Harrelson ne arata inca din trailer un mod badass de a te rade in cap, mai ceva ca in Breaking Bad.

Primatele preiau controlul! Ei bine, nu inca, dar pentru oricine are idee de seria anilor 70, sau de remake-ul oribil din 2001, stiti incotro se indreapta povestea, insa mai intai razboiul. Sunt pregatit pentru un nou motion-capture excelent, care sa ma faca sa imi pese de maimute mai mult decat de oameni, pentru o poveste captivanta, si sa vars o lacrima urmarind soarta lui Caesar si ale sale rudenii. Simplu spus, War for the Planet of the Apes este singurul razboi pe care il astept cu sufletul la gura.

#2 Dunkirk (21 iulie)

zdunk

Orice film ce poarta marca Christopher Nolan nu trebuie ratat si la fel stau lucrurile si cu Dunkirk. Plasat in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, filmul urmareste cea mai mare operatiune de salvare a unor soldati (na de aici Saving Private Ryan), operatiune care a schimbat soarta razboiului si care din vara poate fi urmarita in format IMAX, cu nu mai putin de 100 de minute in acest format, complimente lui Nolan si Warner Bros.

Tom Hardy, Kenneth Branagh si Mark Rylance alcatuiesc distributia, din care face parte si Harry Styles (inteleg ceva cu One Direction), dar tineti minte ce am spus de Rihanna. In State au fost deja proiectate cateva minute bune din film, iar reactiile sunt pe masura asteptarilor, deci fiti fara grija. Banuiesc ca am comis o greseala, sunt doua razboaie pe care le astept cu nerabdare in aceasta vara.

#1 Spider-Man: Homecoming (7 iulie)

zspider

Tom Holland este a treia incarnare a lui Spider-man pe marele ecran in nici 14 ani, si dupa cele 10-15 minute din Captain America: Civil War pot spune ca este cea mai apropiata versiune de benzile desenate si serialul TV, un simplu pusti aruncat intr-o lume violenta si careia incearca sa ii faca fata cu umorul si inteligenta caracteristice, vazandu-si in acelasi timp de viata personala si problemele specifice varstei. Demn de mentionat ca de aceasta data Spider-man este sub tutela Marvel (filmele precedente sunt productii exclusive Sony), deci sub „tutela” lui Tony Stark (Robert Downey Jr.), pentru ca da, avem din nou ocazia sa il vedem pe Iron Man interactionand cu Spider-man, sa speram ca in mai mult decat doua scene.

Iar cum ne-au obisnuit in cele 15 filme din MCU de pana acum, studiourile Marvel au ramas constante calitativ, lucru ce imi da incredere si pentru acesta, unde mai pui faptul ca inspiratie pentru viata cotidiana a lui Peter Parker sunt filmele anilor 80 ale lui John Hughes (precum Ferris Bueller sau The Breakfast Club), nimic mai potrivit pentru un personaj adolescent, mai ales daca acesta poarta si numele de Spider-man.

In concluzie, ne asteapta o vara plina de actiune, actiune si… actiune. Asta poate si pentru ca acesta este genul de filme cu care ne-am obisnuit in acest sezon. Pana la toamna, cand vom avea aparitii ceva mai diverse in cinema, va invit sa va bucurati de aceste filme si va urez vizionare placuta!

Anunțuri

Blog sau site-uri?

Până acum 2 luni se publicau pe acest blog 1-2 recenzii de film, zilnic. Din octombrie ne-am mutat pe site-ul http://www.cefilmevad.eu, din noiembrie am deschis http://www.cefilmevad.com și în curând vom publica frecvent și pe http://www.cefilmevad.ro. Pe acest blog au rămas cu articole Liliana Laura Crihan și Adriana-Ortansa Lazar.

Ne bucurăm că ne citiți în continuare, pentru că săptămânal se abonează 2-3 persoane la postările blogului. Nedumerirea mea este următoarea: recenziile apar pe site cu o săptămână mai devreme, iar multe nu mai apar aici deloc (autorilor li se pare o muncă în plus să le copieze). Întrebare pentru cititori: nu vă plac formatele noastre de site-uri? Sau nu le-am promovat suficient pentru ca să le frecventați? Ori, poate este vorba de puterea obișnuinței 🙂

Lumea văzută de sus: Mungiu, Bacalaureat

Cu acest film plin de situații recognoscibile ce reușesc, cumva, să nu fie totuși felii de viață, ci semi-sfere pe care protagonistul încearcă să le taie mereu în felii, odată ajuns acasă, regizorul Cristian Mungiu își dă examenul de maturitate

Spre deosebire de Cristi Puiu, a cărui Sieranevada care pornește dintr-o marcă proprie – un intimism – și virează apoi în zona burlescului italian, Mungiu rămâne cu Bacalaureat în zona cinemaului de auteur. Ce au în comun aceste două mari filme românești care au participat în competiția oficială a Festivalului de la Cannes 2016 este faptul că ambele reprezintă continuări, sau mai bine zis evoluții ale unor scene din filmele lor anterioare.

Dacă microuniversul din Sieranevada are, așa cum remarca Andrei Gorzo, un antecedent în Aurora (scena în care protagonistul își lasă fiica în vecini, în apartamentul cărora ușile se închid și se deschid, scoțând la iveală personaje) Fotografiile de familie (primul nume sub care a început să toarne Cristian Mungiu secvențele acestui film) sunt o continuare a Povestirilor din epoca de aur (2009), subintitulate Legende urbane din perioada comunistă.

Nu vreau să spun cu asta că vreunul din cele filme ar fi doar atât, o continuare, remarc doar (sau mă laud, vorba anunțului blondei) existența unei asemănări între ele. Care, dacă e să o ducem la extrem, poate ajunge mult mai departe. Aș porni de la afirmația lui Cristi Puiu din celebrul său dialog de seară cu Lucian Georgescu, cu ocazia celor 15 ani de realism:

Bine, n-aș merge până acolo încât să-i spun lui Mungiu că ceva din Palme d’Or-ul ăla e și al meu…

Ei bine, poate că o parte din premiul pentru regie din acest an i s-ar fi cuvenit, pentru că Bacalaureat conține, pe lângă cele două reverențe evidente (la Reconstituirea – batista lui Ivanov în scena de pe Făgăraș și la Liceenii – prin muzica de final a Stelei Enache) și o referință, ceva mai subtilă și ca atare, mai greu sesizabilă, la Moartea domnului Lăzărescu. Afirm asta pentru că Bacalaureat-ul poate fi perceput drept un …Lăzărescu în oglindă, „o frescă a societății românești” din perspectiva – de această dată – a doctorului Romeo, și nu a pacientului Romeo Dante. Sunt convins că această coincidență de nume nu este deloc întâmplătoare; în plus, Mungiu afirma în interviurile date cu ocazia lansării Bacalaureatului:

Fac filme realiste și, prin urmare, instituțiile astea, nu știu cum să spun, se vâră ele singure în film.

bac_5Ori, acest realism – resimțit de spectatori drept mizerabilism – este o marcă înregistrată Cristi Puiu (ca „inventator” al ultra-realistului Nou val românesc), perfecționată și adusă la zi de ceilalți doi C, Porumboiu și Mungiu. Ok, oamenii nu mai mor azi în spitale – sau dacă totuși li se întâmplă ceva, ei n-o mai pățesc datorită doctorilor (care îi protejează), ci datorită altor probleme (sistemice, insinuează Mungiu, corupția fiind un cancer generalizat). Atât cu similitudinile forțate, revin la continuări, reluând afirmația din deschidere:

Ce au în comun filmele românești selecționate în competiția oficială de la Cannes e faptul că ambele reprezintă continuări, sau mai bine zis evoluții ale unor scene din filmele lor anterioare

Referindu-mă în continuare strict la Bacalaureat, vreau să enumăr argumentele potrivit căror filmul este o culme a Povestirilor din epoca de aur și, anulând remarca (forțată) a similarității cu mizerabilismul lui …Lăzărescu, să remarc că acest film nu insistă pe clasica (deja) ciorbă. De fapt, personajul interpretat excelent de Adrian Titieni (care face un rol mult mai complex decât cel din Ilegitim – deși întrucâtva asemănător) primește o ciorbă reîncălzită într-o scenă scurtă, de seară – când se cazează la amantă. Însă Mungiu reîncălzește ciorba tezaurul folcloric al comunității pre-decembriste, al cărei exponent remarcabil era (până la acest film) seria sa Amintiri din Epoca de Aur.

bac_3S‑a spus despre acest film (și pe bună dreptate, remarca Alex Cistelecan în excelentul său Popularoid din volumul colectiv Politicile filmului) că „face parte din al doilea val de raportare la regimul comunist: după o primă reacție de condamnare și demascare a realităților fostului regim, a urmat o a doua abordare, mult mai soft și mai lirică, în care ironia și nostalgia alunecă foarte ușor una în cealaltă”, tot el remarcând că „nostalgia după regimurile comuniste este, în primul rând, nostalgia după această sferă a intimității colective pierdute, care s‑a constituit tocmai prin contrastul cu atotprezența sistemului politic. Rezistența prin cultură nu este decât o subspecie mai snoabă a acestei universale rezistențe prin intimitate”.

După cum recunoștea Cristian Mungiu, și Bacalaureatul este o (între)țesătură a mai multor povești, asemenea Povestirilor… anterioare. Continuarea, pe noul nostru format CeFilmeVăd.Eu

Între „Aurora” și „Un etaj mai jos”

Încerc să compar Aurora și Un etaj mai jos – două filme asemănătoare (voi explica din ce punct de vedere), făcute pentru public diferit (cam în aceeași perioadă de timp) de către cineaști diferiți (deși asimilați aceluiași Nou val).

Dacă ar fi să te iei după cele citite (în presă) despre Aurora înainte sau după vizionare ai senzația că asiști la un film despre psihologia unui asasin, cu toate că filmul este despre altceva – Puiu afirmă că e despre un om prins într-un proiect. Ambele titluri amintite au la bază aceeași Dogmă, aceleași elemente constitutive – de o mare rigoare estetică și formală. Însă, în vreme ce Aurora nu-și propune să surprindă (deși atinge, tangențial câteva alveole) vreo realitate socială,  Un etaj mai jos o face asumat, livrând chiar un gen de mesaj în locul convențiilor de gen: nu este un film polițist, ci unul anti-polițist, care surprinde una din caracteristicile omului contemporan, care evită să se implice în problemele altora.

Ambele filme susțin că se rezumă la a prezenta, fără judeca ori a livra concluzii, Aurora – asasinul prins în propriul proiect, Un etaj mai jos – martorul tăcut, (echi)distant, până este provocat de (prezumtivul) asasin. Realismul microscopic al lui Puiu atinge însă (așa cum remarca Andrei Gorzo pe blogul său, în cronica Sieranevadei) la un moment dat, în ultima dintre cele trei ore ale filmului, alveola unei altei realități, citez: ”protagonistul sună la ușa unei femei care nu mai apăruse până atunci în film – o vecină de-a mamei sale, în apartamentul căreia petrece câteva minute… Puiu nu-i permitea spectatorului ca, în cele câteva minute petrecute în apartament, să-și facă o idee prea clară despre ce hram poartă fiecare; (dar) lasă spectatorul cu o impresie de realism dens – impresia că acel apartament de bloc, cu tot cu locuitorii săi, fusese imaginat până în cele mai mici detalii – combinată cu o impresie de mister.

Tocmai datorită densității lor, detaliile nu i se livreau spectatorului la o întrezărire de numai câteva minute. Un personaj abia dacă se lăsa întrezărit înainte de a se închide în baie; un altul se închidea împreună cu primul, ca să șușotească inaudibil împreună”. Este, conchide Gorzo, o operă de realism polemic, pornit să denunțe implicit ca facilă tehnica realistă pe care alți regizori români o preluaseră parțial de la Puiu (din Moartea domnului Lăzărescu). Ori, aici se desparte realismul lui Puiu (unul re-construit la nivel microscopic, până devine credibil spectatorului) de realismul lui Muntean (în care ultimul nu crede decât la nivel formal, în măsura în care este capabil de a livra sau nu un mesaj – care, conchide el, nici nu este necesar).

one-floor-below.jpg

De ce altceva să fie necesară (corecta) precizare a genului în cronica de întâmpinare sau în teaser-ul filmului? Una e să stai să aștepți tot filmul un deznodământ – și să ieși de la film cu buza umflată – și alta să știi de la-nceput că nu e nici vorbă de așa ceva. Dincolo de actorii sau autorii preferați, ne alegem (mă refer la cinefili pasionați) filmele după gen. Preferăm un anumit gen de film (care ok, este genul predilect al unui autor, care lucrează cu anumiți actori – care se potrivesc acolo) la care mergem cu un întreg set de așteptări, în concordanță cu standardele genului.

Dacă Andrei Gorzo face o probă a simțului său critic, identificând similitudinea ușilor interioare din Aurora cu cele din Sieranevada, în momentul în care afirmă că Puiu e luat în brațe cu Sieranevada cu mult mai multă căldură decât au stârnit filmele lui precedente și că lumea începe să „catch up with him”, din cauză că el bate, magisterial, pasul pe loc… este subiectiv.

Pentru că o face după o paranteză cum că, firește, Piu își merită succesul, deoarece a contribuit – major, în multe cazuri – la deschiderea multor ochi de cineaști români din generația lui sau mai tineri; că e cea mai importantă figură din istoria filmului românesc. Dar că – pe baza acestui film – nu mai e un înnoitor. Și că Puiu s-a instalat momentan în poziția de clasic în viață, pentru a susține că înnoitorul este Radu Jude – știind că până la premiera lungmetrajului Inimi cicatrizat în cinematografele românești, nici nu-l poate contrazice cineva.

Dacă exprimarea „clasic în viață” se referă la modul impecabil în care și-a construit filmul, a dat chei de citire în interviuri (făcând inutile dezvăluirile criticilor) și s-a ocupat de lansare, sunt de acord. A fost nevoit să facă toate acestea pentru că nici nu prea avea cine altcineva să le facă. Că mai e sau nu înnoitor, asta cred că rămâne de văzut după vizionarea ambelor producții (La conac și Inimi cicatrizate), așa că disputa se amână pentru mai târziu.

Streap-tease dance, în filme din secolul trecut

(continuare de aici)

Striptisul (din engleză streap-tease/dezbrăcare provocatoare ) apare în filme ,adesea  ca un spectacol dat din disperare, uneori ca o modalitate de seducție a unei anumite persoane, adesea ca o simplă plăcere de exhibare. Până acum cel mai mult  m-a impresionat streaptease-ul din filmul „The full monty”

,,The full monty” (1997)  regizat de  Peter Cattaneo

Șase șomeri din Sheffield rămăși fără joburi, în anii`80, după criza din metalurgie sunt foarte strâmtorați financiar așa că, bazându-se pe succesul fenomenal în orașul lor al trupei „Chippendales ” se hotărăsc, la îndemnul lui Gary « Gaz » Scofield (imprevizibilul Robert Carlyle, BAFTA Awards pentru rol principal) să  monteze un singur spectacol de strip-tease total. Filmul e un regal, chiar dacă nu veți vedea abdomene și mușchi sclipicioși, „lucrați” la sală: doar bărbați obișnuiți, și o încărcătură de sensibilitate și umor de-a râsu`plânsu`.

,,Nine and Half weeks”(1986) filmul lui Adrian Lyne

În acest film Kim Basinger perfectă, feminină, fermecătoare, sexy și foarte sugestivă  face cea mai frumoasă și celebră scenă de streap-tease integral în fața unui *Mickey Rourke stilat, șarmant (un fel de  Gérard Philip mai modern) și fin cunoscător. Scena a inspirat multe femei dar a și făcut celebru  cântecul „You can leave your hat on” a lui Joe Cocker, cântec asociat de-atunci definitiv cu dezbrăcatul.

 * Îl compătimesc; nu  știu ce a făcut/ce au făcut cu el de a ajuns de nerecunoscut!

 

,,Body Double” (1984) thriller erotic în regia lui Brian De Palma

Body Double este o dublură corporală (figurantă) de care se folosesc unele actrițe pentru a fi substituite în scene în care trebuie să se dezbrace. Filmul este o poveste în stil Hitchcock despre seducție, mister și crimă. Un  șomer, altfel voieurist, are timp să urmărească zilnic spectacolul de streap-tease oferit de vecina exhibiționistă de vizavi  (Deborah Shelton) în fața geamului ei .

(va urma)