Arhive pe categorii: comedie

filme de comedie

Hateship, Loveship (2013)

Un film al cărui titlu vine dintr-un joc de copii cum e şi mă iubește, nu mă iubește: Hateship, Friendship, Courtship, Loveship, Marriage. Acesta e și primul titlu al volumului de povestiri scurte scrise de Alice Munro, volum publicat în 2001. În 2006, povestirea The Bear Came over the Mountain este adaptată în filmul Away from Her, regizat de Sarah Polley, cu Julie Christie şi Gordon Pinsent in rolurile principale.

După apariţia filmului, volumul de povestiri Hateship, Friendship, Courtship, Loveship, Marriage este republicat sub titlul Away from Her. În 2013 apare pe ecrane (la TIFF-ul canadian) cea de-a doua adaptare a unei scurte povestiri din volum, cu Kristen WiigGuy PearceHailee Steinfeld și Nick Nolte. hatePe lângă protagoniști, în roluri secundare mai apar Jennifer Jason Leigh sau Christine Lahti – un film cu actori puțini, dar roluri bine făcute. Este lansat în cinematografe în 2014 şi înregistrează la Box office doar $80,588, o sumă ridicol de mică vizavi de calitatea filmului, şi mai ales după precedenta adaptare, care strânsese nu mai puţin de 9.1 millioane $.

Ceea ce înseamnă că nu toate poveştile bune se vând la fel de bine. Iar Hateship, Loveship chiar este o poveste bună, foarte bine adaptată la peliculă, un film de savurat care oferă câteva momente speciale. Regizoarea Liza Johnson e de urmărit, a mai regizat Elvis & Nixon pentru Amazon Studios, de văzut. Am remarcat filmul după reviewul de pe blogul de cinema rogertebert.com – pe care vi-l recomand cu căldură.

 

Reclame

Under the Silver Lake

Un film care nu trebuie recomandat (se va impune singur), deși a intrat recent în cinematografe, după ce a fost în competiția oficială la Cannes 2018. Considerat de revista Variety ca un omagiu adus lui David Lynch – afirmatie cam snoabă, referințele posibile fiind doar blonda protagonistă și absurdul cautat al situațiilor – „Sub lacul de argint” pare mai degrabă un omagiu adus lui Robert Altman, dacă tot e să venim cu astfel de aprecieri.

Filmul îi are în distribuție pe Andrew Garfield, cunoscut pentru rolurile din Spider-Man (Marc Webb), Silence (Martin Scorsese), Hacksaw Ridge (Mel Gibson) și pe Riley Keough – nepoata lui Elvis Presley – cu roluri în The House That Jack Built (Lars von Trier) și American Honey (Andrea Arnold).

Distribuția este completată de Topher Grace, Callie Hernandez, Don McManus, Jeremy Bobb, Riki Lindhome, Zosia Mamet, Patrick Fischler, Jimmi Simpson, Grace Van Patten și India Menuez. Andrew Garfield are un rol destul de tricky: îl joacă pe Sam – un șomer de 33 de ani din Los Angeles, cam natâng, cu alte preocupari decat supravietuirea, căutarea unui job șamd. De fapt, uneori chiar se enervează, iar alteori răspunde sec (mamei) cind este intrebat de job. Sam visează la succes, ca toti cei din Orașul Îngerilor, și este obsedat de cultura pop. Când Sarah, tânăra și enigmatica sa vecină dispare, Sam pornește în căutarea ei, traversând orașul într-o anchetă suprarealistă și cam obsesivă. Astfel, fără prea multi bani în buzunar, ajunge să se scufunde în lumea tenebroasă a LA-ului pentru a elucida dispariții și crime misterioase, născute de scandaluri și conspirații.

Am făcut spoilerul ăsta pentru că filmul e mai degrabă o satiră cu elemente noir, decât unul bazat pe o acţiune de luat ca atare. Nu se remarcă prin acțiune, deși premiza te face curios la început, după care îl urmărești numai ca să vezi până unde va ajunge, fiindcă ți-e clar că amestecul de parodie și (auto)ironie nu face altceva decât să complice situația.

Under the Silver Lake poate părea la suprafaţă doar o comedioară cu accente de thriller, dar e genul de film care va crește în timp. Pe masură ce simbolurile prezentate vor fi preluate tot mai insistent de altii și se vor demonetiza, Sub lacul de argint poate deveni chiar un film-cult. Interpretarea lui Andrew Garfield poate părea ușor exagerată, chiar falsă – mie însă mi-a amintit de Chiriașul (The Tenant) lui Polanski.

Crescut în suburbiile orașului Detroit, regizorul David Robert Mitchell spune că filmul este viziunea proprie asupra istoriei Los Angeles-ului – pe care o ”condimentează” cu tot felul de simboluri misterioase şi fragmente de teorii ale conspiraţiei. Under the Silver Lake este cel de-al treilea lungmetraj al său, după It Follows – considerat unul dintre filmele cele mai terifiante din istoria Sundance – și The Myth of the American Sleepover, premiat la Festivalul South by Southwest.

Blackklansmann

Probabil filmul cu cele mai multe șanse la Oscar în 2019, în ciuda nominalizărilor strânse de Favorita (9 la număr) față de numai 6 pentru Agent provocator. Marele premiul al juriului la Cannes spune însă ceva despre acest film. Povestea e genială: un poliţist afro-american din Colorado, Ron Stallworth, reuşeşte să se infiltreze în Ku Klux Klan şi devine căpetenia filialei locale.

Ce poate fi mai absurd? Filmul lui Spike Lee scoate în evidență discrepanța dintre negrii si albii Americii, una care dăinuie de foarte multă vreme. Altfel, dincolo de subiectul tezist, o comedie surprinzător de lejer jucată. Pe cât de firești apar și sunt interpretate  atitudinile rasiste ale unor polițiști, colegi cu Ron, la fel de firești (și cu atât mai surprinzătoare) vin și reacțiile absolut normale din partea detectivilor cu care ajunge să lucreze.

Fiul lui Denzel Washington, John David, face un rol de parcă n-ar fi jucat în  NFL și ar fi trăit doar prin studiouri. Bun spre foarte bun. Poate și datorită lui Adam Driver cu care se completează, deoarece Flip Zimmerman este un doppelganger. Mă opresc înainte să fac spoiler, pentru că misiunea lor e prea amuzantă ca s-o dau de gol.

Într-o scenă din film apare și Harry Belafonte rememorând linșajul lui Jesse Washington; bazat pe o poveste adevărată, scenariul comprimă romanul scris de Ron Stallworth și îi amplifică dramatismul, prin alegeri cum ar fi originea evreiască a partenerului – dublură, sau trimiterea la Polul Nord a membrilor „militari” ai clanului.

The Favourite

Filmul meu favorit la premiile Oscar din acest an. Chiar dacă la Globurile de aur a luat doar un premiu din trei nominalizări, și anume pentru rol principal feminin – Olivia Colman. The Favourite este un film lung, care te ține cu sufletul la gură, grație unui casting excelent.

fav4Actrița care face rolul reginei Anne este pusă în valoare de cele două favorite Sarah (interpretată de magnifica Rachel Weisz, devenită o actriță – fetiș a lui Lanthimos, pare-se) și Abigail – Emma Stone face aici un rol de Oscar. Cum ambele sunt nominalizate pentru rol secundar, sunt convins că filmul va puncta și aici, ca și la costume, scenografie, regie.

Filmul vine în continuarea problematizării relațiilor din The Lobster, împinsă, la fel ca și acolo, spre absurd. Mult mai evidentă aici ironia mușcătoare, mixată cu nebunia specifică unei case regale, dar și tragedie, și una peste alta, multa emoție. O bijuterie cinematografică, cu o scene aparent minore făcute minuțios, o imagine superbă și un dozaj atent al intensității.

Emma Stone stars in Fox Searchlight Pictures' "THE FAVOURITE."De excepție rolul făcut de Emma Stone, care începe ușor în rolul verișoarei favoritei, pentru ca jocul ei să prindă apoi un alt suflu, pe măsura ascensiunii personajului. Indiewire scrie despre film: „The Favourite” raises Yorgos Lanthimos’ wicked humor to a royal power, iar The Guardian se întreabă în ce măsură „limbajul murdar” din scenariu îi va afecta șansele de Oscar.

Emma Stone crede că această imagine unei femei competitive, bitchy chiar, este o narativă deja tradițională a poveștilor de la Hollywood. Cățeaua, vampa… și lista continuă, creează o ficțiune. Totul merge apoi spre clișeu, adică într-un loc sigur. „Și e un clișeu”, continuă Stone, într-un mic moment de epifanie, pentru că sunt povești scrise de bărbați. În mare parte, femeile din filme se luptă împotriva unui bărbat…

… iar asta este, pentru un bărbat, o chestie sexy! o completează Rachel Weisz. ”Uită-te la cățelușele astea cum se luptă pentru mine! E o fantezie, împlinirea dorinței de a fi dorit de femei, atât de mult încât acestea să fie gata să se omoare una pe cealaltă. O poți chiar înțelege, din acest punct de vedere”. Despre The Favourite am mai scris aici.

 

In Good Company (2004)

Un film pe care l-aș putea adăuga în lista mea de filme despre vânzări, deși… ăsta e doar un subiect, pentru că agenții fac o singură vânzare, spre final, iar povestea e mult mai romanțată decât ar fi putut să fie, de fapt.

Dan (Dennis Quaid) este un bărbat de vârstă mijlocie, director de vânzări al unei publicații de 20 de ani. Genul tipului care știe ce vrea să facă, și care crede în misiunea lui. Are o căsnicie reușită și două fete la vârsta adolescenței. Cea mai mare, Alex (Scarlett Johansson), vrea la altă facultate, așa că tatăl își ia, ca orice american middle-class, o a doua ipotecă – nimic nou până aici.

Doar că, pe nesimite, viața sa așezată e dată peste cap când „Sports Illustrated”, pentru care lucrează el, este cumpărată de către o multinațională, iar poziția lui de lider este preluată de un yuppie pe nume Carter (Topher Grace). Carter are 26 de ani și are doar câteva noțiuni superficiale în domeniul vânzărilor. Are abilități de corporatist, știe ce vor șefii, dar în rest nu are pic de experiență.

Conflictul dintre generații dintr-o companie, între personaje precum Carter și Dan, putea fi subiectul acestui film – de altfel prima ne lasă chiar cu impresia asta, Carter ajungând, după câteva scene scurte, să ocupe biroul lui Dan. Avem parte de o serie de dialoguri elocvente și întrezărim ceva din psihologia „micii companii” înghițită de corporație.

Cei care se regăsesc pe pista asta falsă vor fi putin dezamăgiți în a doua jumătate a filmului, pentru că Weitz, după ce surprinde „cu garda jos” câteva personaje din aceasta lume, pare să abandoneze subiectul, realizând poate că a pus față în față două generații de yuppies, și subiectul nu merită o dezvoltare, cât un final… didactic. Adică, dacă-mi permiteți să fac un pic de SPOILER, filmul nu se termină bine, dar nici nu se termină rău.

Așa că disputa dintre cei doi planează lin, acțiunea curge firesc și până la urmă avem o poveste de dragoste, salvată de câțiva actori înzestrați. Toată povestea cu vânzarea brandului intră în derizoriu când „Sports Illustrated” este plasată mai departe, altei companii, iar protagoniștii sunt nevoiți să facă altceva sau același lucru.

Deși vechiuț și ușor didactic în final, Șef, și puțin mai mult! (închipuiți-vă, sub acest titlu retro a rulat filmul în cinematografele de la noi) reușește să te pună puțin pe gânduri. Până la urmă, dintr-o privire asupra universului capitalist global, Weitz scoate un sitcom liberal-umanist, ceea ar putea trece chiar drept o performanță, dacă nu ar fi aici un pic prea mult sirop. Bine, poate nici nu poți evita asta când o ai pe Scarlett Johansson în distribuție.

Ca să spunem totuși lucrurilor pe nume, după ce am evidențiat părțile bune, să recunoaștem că filmul nu taie prea adânc și ratează astfel miza, pentru a încerca să fie în același timp și amuzant, și fermecător. In Good Company se vrea a fi despre transformarea lui roboțelului corporatist Carter în om, dar din păcate ce lipsește e adevărata dramă sau suspans, deoarece scenariul îl face să-și mărturisească nesiguranța chiar de la început.

În plus Weitz, care a scris și scenariul, face câteva greșeli schimbând ritmul filmării și acest aspect pare că lasă filmul să se dilueze, dar acestea sunt greșelile unui regizor mult prea atașat de personajele și actorii săi. Din rechinii corporatiști ce amenințau să muște unul din celălalt, cei doi sfârșesc asemenea peștișorului din „poveste”, singuri în acvariu.