Arhive pe categorii: comedie

filme de comedie

Gold (2016)

Când poveștile sunt prea bune pentru a fi adevărate, apar filme precum acest Gold (2016), tradus la noi ca Goana după aur. Cu un scenariu deosebit (autor: Patrick Masset), inspirat după un caz real – un adevărat scandal petrecut la bursa din Toronto – al micii companii canadiene Bre-X din Calgary (Washoe Mining Inc – în film, mutată în Reno, Nevada) Gold e destul de departe de Goana după aur realizată de Charlie Chaplin în 1925, dar asta nu-l oprește să fie totuși una din cele mai bune intrări ale lunii trecute în cinematografe.

Și asta datorită actorilor principali: Matthew McConaughey s-a ras în cap, și-a pus dinți falși și s-a îngrășat mâncând cheesburgheri și milk-shake-uri plus pizza și bere la ore mici – iar rolul făcut (un personaj la marginea prăpastiei) este în aceeași notă cu cel din Dallas Buyers Club; Matthew l-a declarat rolul său favorit, din tot ce a jucat până acum. Iar Edgar Ramirez face un rol apropiat de cel din remake-ul Point Break – de aceea mi-am și imaginat cum e prezentat producătorilor: o combinație de Dallas Buyers Club și Point Break, pe fundal de comedie financiară gen The Big Short.

Rețeta este cam aceeași: un scenariu aparte, actori experimentați (într-o variantă anterioară de regie rolul principal i-a fost propus lui Christian Bale), glume memorabile („Inventatorul hamburgherului a fost un tip deștept, însă cel care a inventat cheeseburger-ul… un geniu“, sau toastul: „pentru raton“) și un final neașteptat, totul bazat pe o poveste prea bună pentru a fi adevărată. Și totuși, după cum afirmau producătorii, tocmai amănuntele senzaționale – cele mai puțin credibile – sunt cele reale, abia restul e ficțiune.

Autorii folosesc de regulă genul acesta de scenariu (Loosely Based On A True Story) când decid să schimbe ambalajul poveștii de viață, nu atât pentru a proteja personajele reale, prea puțini fiind interesați în ziua de azi de viața privată a cuiva, se pare – cu toate lozincile, ci pentru a o face mai atractivă. În cazul acesta situația este pe dos povestea atractivă era deja (poate chiar prea-prea) și trebuia făcută mai… credibilă. Dar cum faci o poveste adevărată să pară și credibilă?

Toată această încercare de re-asamblare a personajelor (de conturare a lor), face prima parte a filmului mai puțin atractivă pentru cinefilul cu pretenții, care vrea să vadă bomboana de pe tortul autorului încă din primele 15 minute. Așa că povestea te pune la încercare și pe tine ca spectator, acțiunea conturându-se ceva mai lent, dar răbdarea îți va fi răsplătită, chiar dacă te vei bucura de un final previzibil. Filmul tocmai asta își propune, să te bucure în final, după ce te-a chinuit puțin 🙂

Anunțuri

Am remarcat cu ocazia recenziei de pe platfoma CeFilmeVăd.ro – dedicată în principal filmului românesc – câteva apariții cu totul noi în peisajul autohton printre care și cele Două lozuri ale lui Paul Negoescu. Scriam acolo că firescul unei comedii cu subiect cunoscut apare aproape ca o ciudățenie în acest film agreabil, care se mulțumește să afișeze pe ecran scene din banalitatea vieții de zi.

Două lozuri este un film cu buget mic (30.000 euro) care nu se răsfrânge asupra peliculei. Rezultatul este un produs reușit, profesionist – dar fără să epateze, reușind să-și atingă în subsidiar și obiectivul de a-i pune la treabă pe absolvenții Școlii de actorie conduse de Dragoș Bucur, Alexandru Papadopol și Dorian Boguță. Nu este vorba însă de un filmuleț de reclamă (tras de păr, ca Love building), ci de o producție de mare succes la public – ceva ieșit din comun (din Dogmă sau din Noul Val – cum vreți să-i ziceți) pentru cinematografia română.

Nu are cine știe ce mostre de actorie – majoritatea (tinerilor) actori jucându-se pe ei înșiși, fiind distribuiți în roluri cât mai apropiate de felul lor de a fi – profesorii dând aici adevăratul examen prin trei roluri ieșite din comun ale „tovarășilor de pahar”: Dragoș Bucur oferă o altă mostră a dezinvolturii sale de băiat care „umple ecranul” – aici un tâmplar impulsiv și fără prea multe la mansardă, dar care influențează cursul evenimentelor.

Dorian Boguță este un mecanic – tipul muncitor „pâinea lui Dumnezeu” – de care până și iubita pare să profite, iar cel cel mai funny rol îl face Alexandru Papadopol fiind cel care vine cu cea mai bună compoziție.

Papi este actorul care se joacă cel mai puțin „pe el însuși” (playing himself) în acest film – construind un personaj diferit personalității sale – un conțopist, adică altceva decât ceea ce a propus până acum pe ecran. Singurele secvențe care amintesc de „clasicul” Papadopol sunt cele auto-referențiale și ușor ironice la adresa cinematografiei române, un exemplu de film dezavuat fiind tocmai Marfa și banii – momentul în care a început totul.

Pentru ca tacâmul să fie complet, filmul a beneficiat și de o mică furtună într-un pahar cu apă (de care pomenea și Laura aici), care a dovedit că publicitatea negativă este tot publicitate. Rumorile stârnite în acest context în jurul celor Două Lozuri au traversat social-media din România, și astfel mulți au aflat de existența filmului și automat, lumea a devenit curioasă. Așa se face că Două lozuri a strâns mai mult public în cinematografele românești decât Sieranevada 🙂

De prin La La Land

În timp ce luam bilete la filmul „La La Land”, m-a atenționat Maria:
– Uite, The Great Wall, un alt film despre chinezi în care apar americani
La care tipul cu biletele:
– Să știi că e foarte tare, gen 300.
Publicitate de cinema de mall, am fost dat pe spate.
the-great-wall
Ajunși în sala de cinema, am asistat la primul muzical văzut pe marele ecran – nici unul dintre noi nefiind mari iubitori de acest gen. Ne-au împins de la spate recenziile pozitive şi topurile de anul trecut ce-l puneau în poziţii fruntașe. De-obicei filmele de Oscar la noi rulează târziu, spre februarie, când are loc marea festivitate. Se pare că a fost o premieră din multe puncte de vedere, dar un lucru a fost cert: am dat peste un film excelent care s-a desfășurat cu patos.
la-la-land-ryan-gosling-emma-stone
Filmul cântat a mers întotdeauna cu sezonul iernatic, un pic de muzică, de această dată jazz, reușește să-ţi încânte urechile, iar dansul să-ţi facă privirea să tresalte. Ryan Gosling şi Emma Stone fac o pereche perfectă pentru a scoate la suprafaţă romantismul unui trecut glorios: Hollywood-ul de altădată şi muzica jazz.

Scris de Piratul Cinefil. C-o altă recenzie se screme Marius aici.

Toni Erdmann

Propunerea Germaniei la Oscar, recent lansată în cinematografele românești, mai are pe afiș premiul FIPRESCI (acordat de criticii de film prezenți la Cannes) pentru cel mai bun film din competiţia oficială. A fost inclusă recent în Top 100 Cele mai bune filme ale secolului XXI, realizat de BBC Culture.

În pregătirea recenziei (a fost un film lung, de aproape trei ore), am să remarc prezența actorilor români Vlad Ivanov (într-un rol cuminte) și Alexandru Papadopol (bun într-un rol ceva mai rău) ca și a actrițelor Cezara Dafinescu (Dorina), Ingrid Bisu (Anca) și Victoria Cociaș (Flavia). Mai apar Manuela Ciucur și Radu Bânzaru. Un film despre expați – îl prezenta producătoarea Ada Solomon, sau cum văd nemții România – nu sașii plecați, ci restul, cei abia ajunși pe-aici .

Fără să fie nume cunoscute, actorii principali Peter Simonischek (Toni/Winfried) și Sandra Hüller (Ines) fac un cuplu bun, cu tot umorul acela nemțesc oarecum sec: mai puțin expresiv decât al nostru, dar nu întrutotul lipsit de farmec. Mă gândeam la un moment dat, pe parcursul filmului (humor nemțesc filmat într-un stil franțuzesc), că un film românesc (din Noul val înrudit cu mai-vechiul vague) s-ar fi terminat deja. După primele două ore, trama ajunsese într-un punct în care nemții ajunși în București livrau deja suficientă emoție, numai că nota minimalistă cu care mă obișnuise Noul cinema românesc nu juca aici nici un rol.

Am văzut filmul în prima zi de Comedy Cluj, la Cinema Victoria, foarte bună alegere din partea organizatorilor (mai ciudată includerea Inimilor cicatrizate, în următoarea, deși m-am bucurat că am ocazia să-l văd)! Toni Erdmann este chiar o comedie, una drăguț-tristă; mai degrabă o tragicomedie de familie, și da, cu expați, mai precis un tată ieșit la pensie și o fiică-surogat, corporatristă în București sau aiurea. Dar mai mult în București, decât aiurea 🙂

Spicuiesc din interviul regizoarei Maren Ade pentru news.ro:

Privind din perspectiva slujbei lui Ines. Sunt foarte multe detalii în film legat de asta. Era nevoie de atât de mult?

Este viaţa ei şi noi petrecem atât de mult timp cu munca noastră, iar în filme, de obicei, ni se arată asta foarte scurt, apoi se revine la povestea din viaţa personală. Mulţi oameni sunt foarte dedicaţi muncii lor şi asta este viaţa. M-am gândit că este foarte important şi interesant pentru film să accentuăm asta, să înţelegem termenii în care lucrează şi cum este slujba ei, să ştim mai mult decât tatăl.

Pentru recenzii mai noi decât cele de pe blog, accesați http://www.cefilmevad.eu