Arhive pe categorii: comedie

filme de comedie

Heaven can wait (1978)

Un film regizat de Buck Henry (cu două nominalizări la Oscar, pentru scenariul de la Absolventul și regia de aici) și Warren Beatty în care ultimul, care joacă și rolul principal, și-o caută cu lumânarea – după care filmul se transformă într-o fantezie romantică a aceluiași cu Julie Christie. Pe Buck Henry l-am mai remarcat ca scenarist în curajoasa încercare de adaptare a nuvelei lui Philip Roth, Umilirea – alături de tânăra Michal Zebede (scenarista serialului Devious Maids). Rezultatul: comedia erotică The Humbling și un rol excelent făcut de Al Pacino.

Raiul mai poate aștepta, cea de-a doua ecranizare a piesei lui Harry Segall, a avut nouă nominalizări la Premiile Oscar și a luat doar o statuetă, pentru cea mai bună scenografie. A luat în schimb trei Globuri de Aur, pentru cel mai bun film comedie/musical, cel mai bun actor în rol principal (Warren Beatty) și cea mai buna actriță în rol secundar – (Dyan Cannon).

Ca gen, filmul s-ar încadra mai degrabă la fantezie, jocul lui Warren Beatty fiind cel care-l duce întâi în zona filmului sportiv, apoi într-o fază comică, după care ideile ușor naive pe care marșează îl transformă într-o soap-opera despre destinul amoros care învinge până și moartea. În ciuda tuturor acestor dulcegării, la vremea respectivă filmul a fost foarte bine primit, fiind un succes de critică (ca dovadă numeroasele premii și nominalizări) și de public.

Succesul comercial al acestul film i-a permis lui Warren Beatty (care a contribuit și la scenariu) să-și finanțeze următorul film, Roșii (1981) tot la Paramount. Acest succes se datorează unui farmec aparte, chiar dacă ușor desuet și ideilor romantice (a recunoaște o persoană într-alta) și metafizice (suntem chiriași în propriile corpuri) pe care pelicula reușește să le materializeze.

Anunțuri

Jaf cu stil (2017)

Cand Christopher Lloyd (Back To The Future) este cea mai buna parte intr-un film cu Morgan Freeman si Michael Caine este clar ca accentul nu se pune pe actorie, ci mai mult pe prezenta scenica a acestora. Iar cand trei nume ca ei decid sa faca o comedie despre oameni batrani à la The Intern sau Last Vegas asteptarile nu sunt foarte ridicate.

Dupa ce asista la un jaf armat, si in urma problemelor financiare cu bancile si taierea pensiilor de catre firma la care a lucrat o viata, Michael Caine (Joe) isi convinge vechii prieteni, Morgan Freeman (Willie) si Alan Arkin (Albert) sa dea o spargere sub pretextul ca nu au nimic de pierdut chiar daca ar fi prinsi, iar in urma unor mici ezitari acestia accepta.

Dintr-un motiv sau altul sunt un fan al filmelor cu spargeri de banci, dar nu atat de mult al comediilor, mai ales pentru ca majoritatea filmelor de gen ma dezamagesc dupa vizionare. Going in Style (Jaf cu stil) este o combinatie neinspirata intre cele doua stiluri, iar jaful reprezinta mai mult un motiv decat un scop real in cadrul scenariului. Majoritatea scenelor sunt sketch-uri cu cei trei facand glume despre batranete si avand reactii acide unul la adresa celuilalt, care surprinzator sunt amuzante in cele din urma, tot creditul fiind al actorilor, il locul carora daca ar fi fost alte nume din comedie probabil ca nu ar fi fost la fel de credibile.

Scena mea preferata ii surprinde pe cei trei „antrenandu-se” pentru marele jaf incercand sa fure dintr-un supermarket o intreaga lista de cumparaturi. Un motiv este probabil si faptul ca le da actorilor mai multa libertate sa se miste efectiv si sa iasa din monotonia de a sta jos si discuta banalitati (desi atunci cand urmaresc The Bachelorette – aur). Un element amuzant, dar putin folosit este, cum am mentionat mai devreme, Christopher Lloyd in rolul lui Milton, un batran senil cu replici atat de neasteptate si de senin livrate ca fura toate alea patru scene in care e prezent.

Momentele bune sunt prezente, dar prea putine si prea spatiate de scene de familie care nu te fac sa te atasezi de personajele secundare, scene ce nu avanseaza povestea si gag-uri care nu functioneza. Nu am regretat totusi vizionarea, probabil si pentru ca atinge doar o ora si 36 de minute, dar daca nimic din ce am spus nu v-a atras atentia nu este un film pentru voi.

Jaf cu stil în cinematografe

Morgan Freeman, Michael Caine şi Alan Arkin îşi învaţă fanii cum să facă un ,,Jaf cu stil”

Din 14 aprilie, comedia „Jaf cu stil” îi aduce împreună pe: Morgan Freeman („O fată de milioane”), Michael Caine („Legea Pământului”, „Hannah și surorile ei”) și Alan Arkin („Fiecare se crede normal”), toți trei laureați ai premiului Oscar.

Pe marile ecrane vor putea fi admiraţi în portretizarea personajelor Willie, Joe și Albert, prieteni de o viață care decid să-și riște viețile liniștite de pensionari și să abandoneze calea cea dreaptă pentru prima oară, atunci când fondurile lor de pensii sunt pierdute din cauza unor tertipuri bancare.

Din distribuția comediei mai fac parte Ann-Margret, de două ori nominalizată la premiile Oscar („Tommy”, „Cunoaștere carnală”), Joey King („Trăind printre demoni”, „Rolul vieții mele”), John Ortiz („Kong: Insula Craniilor”), Peter Serafinowicz („Gardienii galaxiei”), Kenan Thompson („Saturday Night Live”), Matt Dillon, nominalizat la premiile Oscar („Povești din L.A.”) și Christopher Lloyd (trilogia „Înapoi în viitor”).

Zach Braff („Garden State”, „Rolul vieții mele”) regizează filmul, bazându-se pe scenariul scris de Theodore Melfi, nominalizat la premiile Oscar („Hidden Figures”, „Sf. Vincent”).

„Jaf cu stil” este produs de Donald De Line („Jaf în stil italian”). Tobby Emmerich, Samuel J. Brown, Michael Disco, Andrew Haas, Jonathan McCoy, Tony Bill (producător al filmului „Going in Style” din 1979) și Bruce Berman sunt producători executivi.

Din echipa creativă fac parte Rodney Charters, director de imagine („24 de ore”), Anne Ross, scenografă („Rătăciți printre cuvinte”), Myron Kerstein, editor de imagine („Garden State”, „Rolul vieții mele”), Gary Jones, designer de costume („De Anul Nou”) și Rob Simonsen, compozitor („Foxcatcher”, „Rolul vieții mele”).

New Line Cinema prezintă, în parteneriat cu Village Roadshow Pictures, o producție marca De Line Pictures Production și Zach Braff – „Jaf cu stil”. Pelicula va fi distribuită de compania de divertisment Warner Bros. Pictures și în unele teritorii de Village Roadshow Pictures.

Gold (2016)

Când poveștile sunt prea bune pentru a fi adevărate, apar filme precum acest Gold (2016), tradus la noi ca Goana după aur. Cu un scenariu deosebit (autor: Patrick Masset), inspirat după un caz real – un adevărat scandal petrecut la bursa din Toronto – al micii companii canadiene Bre-X din Calgary (Washoe Mining Inc – în film, mutată în Reno, Nevada) Gold e destul de departe de Goana după aur realizată de Charlie Chaplin în 1925, dar asta nu-l oprește să fie totuși una din cele mai bune intrări ale lunii trecute în cinematografe.

Și asta datorită actorilor principali: Matthew McConaughey s-a ras în cap, și-a pus dinți falși și s-a îngrășat mâncând cheesburgheri și milk-shake-uri plus pizza și bere la ore mici – iar rolul făcut (un personaj la marginea prăpastiei) este în aceeași notă cu cel din Dallas Buyers Club; Matthew l-a declarat rolul său favorit, din tot ce a jucat până acum. Iar Edgar Ramirez face un rol apropiat de cel din remake-ul Point Break – de aceea mi-am și imaginat cum e prezentat producătorilor: o combinație de Dallas Buyers Club și Point Break, pe fundal de comedie financiară gen The Big Short.

Rețeta este cam aceeași: un scenariu aparte, actori experimentați (într-o variantă anterioară de regie rolul principal i-a fost propus lui Christian Bale), glume memorabile („Inventatorul hamburgherului a fost un tip deștept, însă cel care a inventat cheeseburger-ul… un geniu“, sau toastul: „pentru raton“) și un final neașteptat, totul bazat pe o poveste prea bună pentru a fi adevărată. Și totuși, după cum afirmau producătorii, tocmai amănuntele senzaționale – cele mai puțin credibile – sunt cele reale, abia restul e ficțiune.

Autorii folosesc de regulă genul acesta de scenariu (Loosely Based On A True Story) când decid să schimbe ambalajul poveștii de viață, nu atât pentru a proteja personajele reale, prea puțini fiind interesați în ziua de azi de viața privată a cuiva, se pare – cu toate lozincile, ci pentru a o face mai atractivă. În cazul acesta situația este pe dos povestea atractivă era deja (poate chiar prea-prea) și trebuia făcută mai… credibilă. Dar cum faci o poveste adevărată să pară și credibilă?

Toată această încercare de re-asamblare a personajelor (de conturare a lor), face prima parte a filmului mai puțin atractivă pentru cinefilul cu pretenții, care vrea să vadă bomboana de pe tortul autorului încă din primele 15 minute. Așa că povestea te pune la încercare și pe tine ca spectator, acțiunea conturându-se ceva mai lent, dar răbdarea îți va fi răsplătită, chiar dacă te vei bucura de un final previzibil. Filmul tocmai asta își propune, să te bucure în final, după ce te-a chinuit puțin 🙂

Am remarcat cu ocazia recenziei de pe platfoma CeFilmeVăd.ro – dedicată în principal filmului românesc – câteva apariții cu totul noi în peisajul autohton printre care și cele Două lozuri ale lui Paul Negoescu. Scriam acolo că firescul unei comedii cu subiect cunoscut apare aproape ca o ciudățenie în acest film agreabil, care se mulțumește să afișeze pe ecran scene din banalitatea vieții de zi.

Două lozuri este un film cu buget mic (30.000 euro) care nu se răsfrânge asupra peliculei. Rezultatul este un produs reușit, profesionist – dar fără să epateze, reușind să-și atingă în subsidiar și obiectivul de a-i pune la treabă pe absolvenții Școlii de actorie conduse de Dragoș Bucur, Alexandru Papadopol și Dorian Boguță. Nu este vorba însă de un filmuleț de reclamă (tras de păr, ca Love building), ci de o producție de mare succes la public – ceva ieșit din comun (din Dogmă sau din Noul Val – cum vreți să-i ziceți) pentru cinematografia română.

Nu are cine știe ce mostre de actorie – majoritatea (tinerilor) actori jucându-se pe ei înșiși, fiind distribuiți în roluri cât mai apropiate de felul lor de a fi – profesorii dând aici adevăratul examen prin trei roluri ieșite din comun ale „tovarășilor de pahar”: Dragoș Bucur oferă o altă mostră a dezinvolturii sale de băiat care „umple ecranul” – aici un tâmplar impulsiv și fără prea multe la mansardă, dar care influențează cursul evenimentelor.

Dorian Boguță este un mecanic – tipul muncitor „pâinea lui Dumnezeu” – de care până și iubita pare să profite, iar cel cel mai funny rol îl face Alexandru Papadopol fiind cel care vine cu cea mai bună compoziție.

Papi este actorul care se joacă cel mai puțin „pe el însuși” (playing himself) în acest film – construind un personaj diferit personalității sale – un conțopist, adică altceva decât ceea ce a propus până acum pe ecran. Singurele secvențe care amintesc de „clasicul” Papadopol sunt cele auto-referențiale și ușor ironice la adresa cinematografiei române, un exemplu de film dezavuat fiind tocmai Marfa și banii – momentul în care a început totul.

Pentru ca tacâmul să fie complet, filmul a beneficiat și de o mică furtună într-un pahar cu apă (de care pomenea și Laura aici), care a dovedit că publicitatea negativă este tot publicitate. Rumorile stârnite în acest context în jurul celor Două Lozuri au traversat social-media din România, și astfel mulți au aflat de existența filmului și automat, lumea a devenit curioasă. Așa se face că Două lozuri a strâns mai mult public în cinematografele românești decât Sieranevada 🙂