Arhive pe categorii: anticipatie

Limitless (serial TV)

Este sequel-ul TV al thriller-ului Limitless (2011) cu Bradley Cooper în rol principal. Din distribuție fac parte acum Jake McDorman (în rolul protagonistului), Jennifer Carpenter (Dexter), Mary Elizabeth Mastrantonio și… Bradley Cooper, starul filmului apărând în episodul pilot al serialului, chiar în rolul Eddie Morra, personajul jucat în film.

În serial, Eddie Morra este un personaj misterios, care dispare după ce-i prezintă noului personaj principal Brian (Jake McDorman) drogul NZT-48 și cum poate contracara efectele sale secundare. Cu ajutorul său, cele mai prostești acțiuni se vor dovedi cele mai inteligente momente ale vieții sale. Brian Sinclair va folosi medicația pentru a ajuta FBI la rezolvarea cazurilor.

Deşi aruncă nade spre un viitor mult mai complicat decât aventurile din episodul pilot, Limitless preferă să-şi joace eficient cărţile: regizorul Marc Webb (Uimitorul Om-Păianjen) preia metodele inventive ale lui Neil Burger din film (prezentarea vizuală a efectul drogului asupra minţii eroului sau travellingurile camerei pe străzi, prin ganguri și pe trotuare) și le amplifică. Implicarea lui Cooper în noua serie nu este singurul motive pentru care aceasta este un sequel.

„Dacă voiam să-l avem pe Cooper pe micile ecrane, nu mai era nevoie să găsim pe altcineva pentru rolul lui Eddie Morra. Dar cred că am fi ales această cale oricum, deoarece una din trăsăturile care atrag atât de mult la acest subiect este că motivul pentru care ți-ai dori pastilele NZT sunt infinite. Deci de ce n-am fi spus povestea interacțiunii unei alte persoane cu acest drog?” – a spus producătorul executiv Craig Sweeny.

Serialul preia inițial multe din premisele filmului, schimbându-le ușor: personajul principal nu este un scriitor ci un artist, cel care-i dă drogul moare și îl pune pe protagonist în fața unei alegeri, făcându-l să-și dea seama că treaba e groasă. În episodul doi se apare și fosta iubită, șamd. Ce dă farmec serialului este faptul că merge mai departe pe firul pastilelor NZT care măresc puterea creierului; în film nu era timp de așa ceva, accentul era pe conflict.

Acesta e și motivul pentru care povestea în sine (deși o știai) și mai ales consecințele sale te țin prins de ecran, chiar dacă nu mai ai aceeași actori de calibru din film. Ca spectator, este imposibil să nu te implici și să-ți imaginezi că ai deveni mai isteț peste noapte. Chiar și pentru atât, filmul are meritul de a-ți pune imaginația pe jar, devenind o experiență cinefilă antrenantă. Fără să fie vreun film zguduitor – nici pe departe – la sfârșit te lasă cu dorințe la indigo: „hmm, aș putea încerca o pastilă de-asta”.

So, google NZT. Au chiar apărut după film.

Reclame

Westworld

Nu știu alții cum sunt dar eu, când vine vorba să aleg între două filme, îl nimeresc întâi pe cel mai prost. Cred că de-asta există blogurile de specialitate, ca să evităm greșeala asta în care picăm și să nu mai alegem filmele după subiect sau actori, ci după un criteriu mult mai simplu: dacă merită sau nu timpul pierdut.

Westworld propune multe teme de reflecție pornind de la un subiect, cel puțin aparent, simplu. Ajunși într-un parc tematic western, utilizatorii se bucură de o experiență virtuală greu de deosebit de lumea reală. Singurul detaliu care-i menține în avantaj este faptul că ei știu că e doar un joc, în timp ce androizii evoluați, numiți gazde, nu au conștiință de sine. De fapt, acest parc este doar fundalul filmului, care suscită interpretări și reușește să ridice întrebări.

Ce se întâmplă în seria a II-a când androizii evoluați reușesc să treacă de această condiționare? Observăm că gazdele inteligenței artificiale, chiar construite după chipul și asemănarea lor, sunt exact opusul oamenilor. Spre deosebire de oameni, care sunt ei înșiși doar când sunt offline, gazdele IA sunt vulnerabile online. Din partea a II-a a seriei, parcurile tematice se amestecă iar protagoniștii din WestWorld ajung și în SamuraiWorld.

O altă întrebare interesantă din primele episoade ale celei de-a doua serii sună așa: visele sunt doar zgomot de fond, nu sunt reale. Ce este real atunci? Doar ce este de neînlocuit. Lisa Joy și Jonathan Nolan au recunoscut că toate aceste întrebări și răspunsuri sunt rezultatul dialogurilor dintre ei despre IA. Subiectul inteligenței artificiale ocupă agenda internă a majorității companiilor din tehnologie, dincolo de business-planul la vedere.

Recent, Google a prezentat o tehnologie numită Duplex, asemănătoare cu Google Assistant de pe telefoane, în care computerul „învață” un domeniu, un subiect de discuție, și poate purta o conversație naturală cu o altă persoană. Această tehnologie a trecut testul Turing care testează dacă IA poate imita o persoană umană, suficient de bine pentru a nu fi recunoscută de partenerul de discuției. Alan Turing, unul dintre titanii informaticii, a propus ca testul să fie unul bazat pe dialog.

Un om comunică, prin mesaje text sau prin voce, cu un computer – fără a fi informat despre această situație. Când computerul îi răspunde la fel de bine, fluent și natural ca o persoană umană, iar subiectul testului nu-și poate da seama că vorbește cu o mașină, atunci se spune că acel computer trece testul Turing. Aici am ajuns, iar Westworld este despre ce implică toate astea.

Head in the Clouds

Postarea nu e despre filmul din 2004 cu Charlize Theron și Penélope Cruz ci despre episodul 9 din serialul Altered Carbon, despre care a scris Adriana-Ortansa mai pe larg aici. Pe când mă amuzam mai tare de stack-ul acela ca un diamant încapsulat într-o carcasă de HDD, aflu de existența Nectome, un startup american care pretinde că se pot salva conexiunile neuronale ale creierului unei persoane într-un computer.

altmanȘi, mai ales, că există 25 de persoane din lumea reală care au plătit 10.000$ ca să fie pe o listă de așteptare – printre ele și tânărul antreprenor Sam Altman din Silicon Valley, în imaginea alăturată. Denumirea firmei vine de la ConNectome (o hartă a memoriei), iar procesul presupune o îmbălsămare în detaliu microscopic a creierului, astfel încât acesta să poată fi ulterior simulat pe un computer, conform MIT Technology Review.

Ideea este că într-o bună zi, după atingerea singularității tehnologice (Ray Kurzwell afirmă că anul în care s-ar putea întâmpla asta ar fi 2045), oamenii de știință vor putea scana creierul astfel îmbălsămat și îl vor transfera pe un calculator sofisticat, într-un simulator. În felul acesta cineva foarte asemănător cu tine – deși nu chiar tu – ar putea mirosi din nou florile, de undeva dintr-un server unde va fi încărcat atunci când tehnologia o va permite.

Altered-CarbonAșa că numele acestui episod – Head in the Clouds – tradus mot-a-mot, poate însemna și cu creierul în cloud, nu neapărat cu capul în nori. Serial se vrea o replică la Westworld, însă diavolul stă în detalii: cu tot scenariul și vizualul interesant, actorii fac diferența, iar cei din Altered Carbon nu prea reușesc să compună personaje memorabile, pentru că majoritatea sunt lipsiți de carismă.

Sfatul meu legat de acest serial este că în momentul în care vă plictisește (eu m-am dat bătut la apariția surorii) puteți sări fără grijă la acest episod sau chiar la ultimul, ca să puteți face legătura cu sezonul doi. Conform informaţiilor publicate de cei de la Production Week, sezonul 2 este programat să intre în producție din octombrie 2018 în Vancouver. Am auzit că primul volum din trilogia Takeshi Kovacs (cel care dă și titlul serialului) e mai bun decât ecranizarea asta și e și singurul tradus la noi, deocamdată.

Până la reeditare, doritorii îl pot achiziţiona de aici.

Annihilation (2018)

Avanpremieră: Annihilation este adaptarea romanului omonim, publicat în 2014 (care va deveni o trilogie, în curs de scriere încă) a lui Jeff VanderMeer,  laureat al prestigiosului premiu Nebula pentru cel mai bun roman. Scenariu și regie Alex Garland (vezi „Ex machina”)

giphy
Un biolog, interpretat de Natalie Portman, împreună cu o echipă din care mai fac parte un psiholog, un geolog și un antropolog, toate femei, pornesc în căutarea soțului primei, dispărut într-o expediție. Explorarea sitului straniu numit «Area X» din care acesta nu s-a mai întors, este captivantă și înfricoșătoare deoarece legile naturii par să funcționeze aici puțin diferit, având faună și floră total neobișnuite. Această zonă, abandonată de 30 de ani, este una izolată de restul civilizației și echipa de cercetători de acum constituie a douăsprezecea expediție din zonă din ultimii ani. Din expedițiile precedente nu prea sunt informații, membri lor fiind fie sinucigași, fie dispăruți sau loviți de forme agresive de cancer și alte traumatisme. Casting: Lena – Natalie Portman, soțul dispărut – Oscar Isaac, Tessa Thompson – Gina Rodriguez.

SOLARIS – două ecranizări distante

Preambul: Scriind rândurile de mai jos îl am în minte şi pe cititorul care nu a văzut filmele şi/sau nu a citit cartea: încerc să nu deconspir lucrurile (să nu-i răpesc plăcerea vizionării sau lecturării), formulând chestiunile astfel încât lui să-i anime curiozitatea, dar ele să fie înţelese rezonant mai ales de cel care a citit/văzut ‘Solaris’.

Cu cât ne imersăm mai adânc în lectura romanului „Solaris” (Stanlislaw Lem, 1961) cu atât ne convigem că el este greu de transpus în film (mult mai greu decât majoritatea operelor literare ecranizate), din multe considerente: curge lent şi meditativ, foloseşte multe recursuri bibliografice, acţiunea este relativ săracă şi dificil decupabilă de contextul descriptiv. Iar ‘materialul’ gnoseologic – cu ale sale dezbateri ştiinţifice şi etice din gândurile lui Kris Kelvin (eroul narator al romanului) sau din dialogurile cu celelalte personaje – ridică şi el serioase probleme la transpunerea în film artistic.

sol

Avem deci un context ce ne provoacă să vizionăm cu paradoxală curiozitate (paradoxală prin dialectica de scepticism şi optimism implicată) cele două încercări de ecranizare a romanului SOLARIS: cea sovietică (1972, regizor Andrei Tarkovski, cel care în 1979 reuşea prin „Călăuza” o ecranizare magistrală a cărţii „Picnic la marginea drumului” scrisă de fraţii Arkadi şi Boris Strugaţki), şi cea americănească (2002, regizor Steven Soderbergh, producător James Cameron).

Versiunea americană

Din perspectivă modernă (economică, capitalistă), o oră şi treizeci de minute constituie durata ideală, aşa că filmul lămureşte spectatorul destul de repede asupra contextului spaţio-temporal. Chiar dacă – spre deosebire de firul epic ceva mai contorsionat al ecranizării ruseşti – vedem aici de la-nceput respectându-se secvenţialitatea din roman, realizatorii filmului american operează câteva abateri de la povestea originară: schimbă două-trei personaje; motivaţiile expansiunii cosmice sunt unele mai actuale (economicul surclasează ştiinţificul); fizica atomică devine aici mecanică cuantică (deşi, dacă ar fi scris romanul cu un deceniu mai târziu, Stanislaw Lem – pasionat cum era de filosofie şi de fizică – ar fi recurs şi el la bozoni şi cuarci în locul neutrinilor pentru a destabiliza substanţa extraterestră).

sol2Modificările de personaje, deşi surprinzătoare pe alocuri, nu sunt neinspirate, ele aducând o echilibrare a ponderilor (inclusiv din perspective de ‘corectitudine politică’) şi chiar rezolvări interesante. De exemplu, Snaut/Snow, aici afectat mental, ne apare mai pitoresc, adăugând un pic de sare-şi-piper atmosferei apăsătoare. Şi, apropo de atmosferă, vom observa cum coloana sonoră – amintind de cea de pe nava din ‘Odiseea Spaţială 2001’ – susţine dramatismul poveştii ecranizate. De asemenea, remarcăm, la imaginea de film, folosirea intensă a filtrelor-efect specifice cinematografiei actuale (inclusiv acel obsedant filtru albastru-maron[1]).

sol1O altă abatere, de această dată destul de indigestă pentru cel ce, lecturând romanul, s-a lăsat fascinat de tulburătoarea chestiune a nepotrivirii dintre inteligenţa noastră şi cea extraterestră: în carte, oceanul planetei Solaris este un personaj central, un substrat cheie pentru toată povestea. Or, filmul american îl ignoră, aproape-ratând miza SF principală: incompatibilitatea inteligenţelor la întâlnirea dintre civilizaţii cosmice.

Filmul aduce o notă în plus: erotismul. Deşi cam reţetardă, sugestia sexuală folosită în ecranizare este nu doar acceptabilă, ci şi cumva reparatorie. Pentru că, citind cartea te cam aştepţi ca erotismul să transpară printre rânduri, ca un liant normal al relaţiei bărbat-femeie – relaţie esenţială în povestea SOLARIS –, iar un cititor modern ar putea reproşa platonismul tratării originare. (Plusăm şi cu filmogenia scenelor erotice: compunerea cadrelor statice, folosirea clar-obscurului, a luminilor şi culorilor).

sol3

[1] Filtru numit uneori „Teal and Orange”

autor: Mircea Băduţ – eseu publicat în volumul ‘DonQuijotisme AntropoLexice’, Editura Europress, 2017; citiți continuarea pe cefilmevad.ro