Arhive pe categorii: actiune

The Incredibles (2004) – „Am murit! Am murit! Am supraviețuit, dar am murit!”

Cu un an înaintea lui Batman Begins (2005) și cu patru ani înainte ca Iron Man (2008) să pornească Universul Marvel, studiourile Pixar spuneau prima lor poveste cu super-eroi bazată pe personaje originale. X-Men începuse deja o serie de filme și deși la momentul apariției The Incredibles a beneficiat de recenzii favorabile, inclusiv două nominalizări la premiile Oscar, nu a rămas în memoria colectivă atât cât ar fi meritat, astfel că a durat nu mai bine de 14 ani pentru o continuare ce va apărea și la noi anul acesta.

mv5bmta1nze3nda5nzreqtjeqwpwz15bbwu3mda5ntg5mjm-_v1_sx1777_cr001777739_al_După ce guvernul decide să scoată acțiunile super-eroilor în afara legii aceștia sunt nevoiți să trăiască ascunși niște vieți normale cu care doar câțiva sunt mulțumiți, astfel că nu durează mult până când Bob Parr (fostul Mr. Incredible), acum un familist convins, este cooptat de o organizație secretă cu scopuri îndoielnice, cu promisiunea că va putea să își facă liniștit ”meseria” de super-erou; toate astea în timp ce încearcă să păstreze aparențele în fața familiei.

Ca majoritatea filmelor Pixar, de The Incredibles se pot bucura atât copiii cât și adulții. Pe fondul unei dispute super-erou/răufăcător, plină de momente amuzante și lupte ingenioase ce implică mai multe super-puteri, fimul reușește să spună o poveste despre familie, despre asumarea responsabilității și acceptarea momentelor dificile prin care viața te încearcă. Cu toate că scenariul nu aduce nimic nou, personajele ușor caricaturale și glumele deștepte sunt cele care dau savoare narațiunii.

The Incredibles e tot ceea ce ar fi putut fi filmele cu Fantastic Four. Oferă o perspectivă nouă despre ce înseamnă viața unei familii de super-eroi și cum trebuie să se descurce aceștia într-o lume din care nu fac parte și care nu îi acceptă așa cum sunt.

De la animație și până la sound design și interpretări vocale, filmul excelează la toate nivelele. Cu toate că are o vârstă respectabilă, multe animații din prezent s-ar chinui să țină pasul cu nivelul de detaliu pe care îl regăsim aici, filmul putând să rivalizeze ușor cu ultimele apariții în cinema. Și în curând va avea și ocazia. Incredibles 2 are lansarea în cinema pe 27 iulie, iar dacă nu ați apucat încă să vă familiarizați cu seria acesta este cel mai bun moment.

 

 

 

Reclame

Avengers: Infinity War (2018) – „Sper că o să-și amintească de tine”

Zece ani, 3 faze, și 18 filme au trecut de la premiera lui Iron Man (2008) și lansarea Universului Marvel. Acum studiourile Marvel ne prezintă prima instanță din evenimentul ce va urmări două filme pe parcursul unui an, menite să schimbe definitiv direcția filmelor viitoare, Avengers: Infinity War.

Un film ce se anunța sosind încă din scena de după finalul lui Avengers (2012) în care Thanos își face apariția pentru prima dată pe marele ecran, un cunoscut antagonist din benzile desenate. Cu toate că Thanos a mai fost prezent în scurte scene pe parcurs, putem spune că Infinity War este într-adevăr povestea lui, iar cu o interpretare (motion-capture) capabilă din partea lui Josh Brolin, un design vizual veridic și impunător și o mv5bmtg1mjmwntq3mf5bml5banbnxkftztgwmdg4mjkzntm-_v1_sx1777_cr001777937_al_motivație credibilă, frații Russo reușesc să creeze probabil cel mai bun villain din filmele Marvel.

Cu un număr exagerat de mare de personaje avem parte de ciocniri interesante, preferatele mele fiind Iron Man cu Doctor Strange (sau cei doi Sherlock Holmes, nu numai pentru că amândoi au interpretat personajul, dar rolurile lor seamănă și aici) și Thor cu Rocket Racoon („sweet rabbit” e cea mai amuzantă replică din film). La o așa prezență numeroasă, scenariul alege varianta evidentă de a grupa personajele și fiecare grup va avea propria misiune, cu scopul final de a-l opri pe Thanos să strangă toate Pietrele Infinitului, necesare pentru scopul său, de a anihila jumătate din ființele vii din Univers. Deși părea greu de crezut, niciuna dintre aceste aventuri separate nu plictisesc și există sentimentul de coeziune între firele narative, culminând cu un final mai mult decât satisfăcător.

Dacă în mod normal susțin că filmele din seriile cu super-eroi ar trebui să poată fi văzute și de un public neavizat, nu e și cazul lui Infinity War, el bazându-se puternic pe cunoașterea personajelor și mitologiei setate anterior. Dupa 10 ani de filme, Universul Marvel se aseamănă mai mult cu un serial decât cu o serie de filme, iar Infinity War ar putea fi finalul primului sezon.

Aflați la cârma unui film Marvel pentru a treia oară, frații Joe și Anthony Russo fac dovada unei înțelegeri în amănunt a personajelor și a direcției pe care este nevoie să o mv5bngu5y2yxmtatymizzi00ngy4lwixnjitytu5otk0nzc3mgi0xkeyxkfqcgdeqxvyntc5otmwotq-_v1_urmeze, se folosesc de capacitățile individuale ale fiecăruia pentru a-i scoate în evidență în cadrul grupului și reușesc să le ofere măcar un moment, toate astea în timp ce spun cea mai importantă poveste de până acum, în nici 2 ore și jumătate.

Sacrificiul reprezintă tema de bază a filmului, ceea ce cu toții încearcă să evite, dar pe măsură ce evenimentele se precipită devine tot mai evident că nu poate fi evitat. Miza este uriașă, iar inamicul mai puternic decât tot ce au întâlnit eroii până acum. Am spus că filmul este povestea lui Thanos, atât de mult încât el se transformă în protagonist, fiind de fapt primul film Marvel văzut prin ochii villain-ului, o alegere curioasă, un risc imens pentru un film cu așa așteptări, dar cu o răsplată pe măsură.

Infinity War și Avengers 4 (cu lansarea în mai 2019) spun o poveste legată și cea care va urma să decidă viitorul componenței echipei Avengers. Momentan este anunțată cu certitudine doar o continuare pentru Spider-Man: Homecoming, deci ne putem aștepta ca Spider-Man să revină și după filmul anului viitor, însă pentru ceilalți nimic nu este sigur. Un lucru este cert, dacă Avengers 4 se va ridica la nivelul lui Infinity War vom avea parte de o încununare ca la carte pentru acest deceniu de filme „super”.

 

Sicario 2: Soldado (2018) – „Deci vrei să devii un asasin?”

După un film foarte reușit al regizorului canadian Denis Villeneuve, Sicario (2015), un film care a și beneficiat de 3 nominalizari la Oscar, iată că avem parte și de o continuare, una pe care nimeni nu a cerut-o și cu care mai-sus-menționatul regizor nu a avut nimic de a face. Cu toate acestea, scriitura îi aparține aceluiași Taylor Sheridan (Sicario, Hell or High Water) și deși Emily Blunt nu se întoarce să își reia partitura din primul film, avem parte din nou de prezența carismaticilor Benicio Del Toro și Josh Brolin, motive suficiente cât să pună acest sequel pe lista filmelor așteptate de anul asta.

Sicario 2: Soldado păstrează atmosfera și tematica primei părți, atât cât și spațiul de desfășurare (granița Mexic-SUA), abordând teme precum imigrația și traficul de droguri, și nu lipsesc bineînțeles asasinatele și atacurile armate. Momentele de acțiune se pierd totuși între scene menite să seteze evenimente viitoare sau printre scene tensionate, uneori sărace în dialog, dar lipsite de gravitate în economia scenariului. Și desi sunt adeptul unui astfel de scenariu, militând pentru limitarea acțiunii explozive la câteva momente-cheie, Sicario 2 nu reușește să împletească aceste elemente la fel de bine ca predecesorul și riscă să devină anost, mai ales în prima jumătate.

mv5bmjqwmjiynduwn15bml5banbnxkftztgwmjc0mze0ndm-_v1_Daca am plâns puțin după plecarea lui Emily Blunt, Del Toro șBrolin sunt prezența salvatoare, amândoi cu interpretari de calitate (probabil cel mai bun an al lui Josh Brolin, după apariții în Avengers, Deadpool 2 și acum Sicario 2); și cu completările tinerilor Isabela Moner (Transformers) și Elijah Rodriguez (The Book of Life) nici nu încăpea îndoială că acest lucru se va întâmpla. Alte puncte forte sunt imaginea, cu care Dariusz Wolski (Prometheus) face o treabă bună, suficient cât să îi țină torța lui Roger Deakins și sunetul, față de care nu pot avea obiecții.

Este Sicario: Soldado o continuare demnă de prima parte? Nu. Și nici nu trebuia să fie. Merită Sicario: Soldado o vizită în cinema? Hmm, poate. Privind oferta de filme din această vară remarc o lipsa în genul filmelor thriller/acțiune, iar până la Mission: Impossible aș spune că Sicario este cea mai bună variantă pentru amatori, iar cu o continuare anunțată fară rușine de o scenă finală absolut nenecesară este posibil ca Day of the Soldado să nu ramană ultima incursiune în războiul drogurilor dintre cartelele mexicane și autoritățile americane.

Deadpool 2 (2018) – „Îmi place dubstep-ul”

The Merc With a Mouth, sau Deadpool, sau Ryan Reynolds revine pe ecrane după succesul neașteptat de mare care a fost Deadpool (2016) și este exact ce așteptam. În stilul caracteristic avem o comedie (pe alocuri neagră, foarte neagră) plină de referințe pop-culture, majoritatea direcționate către celelalte francize cu super-eroi, toate pe fondul unei povești ce are ca temă de data aceasta familia (față de prima parte în care tema principală a fost iubirea).

MV5BMjMzMjU2NTAxOV5BMl5BanBnXkFtZTgwMDAwNjQxMzI@._V1_SY1000_SX1000_AL_Și toate elementele sunt prezente la un potențial aproape maxim, mai puțin însăși povestea, baza pe care sunt construite toate scenele, fie ele de acțiune, comedie sau emoționale. Dar, după primul Deadpool, nici nu am intrat în sală așteptându-mă la un scenariu de Oscar („sloppy writing” cum ar zice chiar Deadpool).

Dacă prima parte a fost un risc pentru studiourile Fox, bugetul fiind unul redus, aici remarcăm din prima un interes crescut, atât prin cantitatea de efecte speciale și decorurile de amploare, cât și prin prezența unui mai mare număr de personaje – multe noi, multe apariții scurte (chiar și de câteva frame-uri). Din personajele nou introduse se remarcă Domino (Zazie Beetz) si Cable (Josh Brolin), a căror prezență dă oportunitatea unor interacțiuni interesante și amuzante cu Deadpool, dar care nu plictisesc nici în absența lui. Cable, promovat ca marele antagonist, nu se face însă simțit atât cât mi-aș fi dorit și este sub-utilizat având în vedere abilitățile sale și importanța pe care o are în universul X-Men.

La fel ca și în prima parte, reflectoarele sunt îndreptate asupra umorului care funcționează foarte bine, chiar mai bine pentru cineva investit în ce înseamnă benzi desenate și filmele inspirate din ele, iar violența este dusă la un cu totul alt nivel (aviz pentru persoanele mai sensibile), de cele mai multe ori motivată tot prin umor.

Puțin mai lung, puțin mai lucrat, însă nu la fel de memorabil, Deadpool 2 merită vizita în cinema chiar și pentru cineva care nu e la curent cu ultimele apariții Marvel sau DC, cu atât mai mult pentru cei care sunt. Și dacă sunteți, nu vă ridicați 2 minute de pe scaun, pentru că am văzut multe scene după credite, dar ce veți vedea aici le bate pe toate, o dovadă de auto-ironie neîntâlnită altundeva.

Rampage: Scăpaţi de sub control (2018)

Reţetă: Se ia un joc vechi de mai bine de 30 de ani, populat cu 3 creaturi ce distrug oraşe, un actor popular al momentului plin de carismă, se adaugă tone de efecte speciale şi se trage de o poveste simplistă pentru aproximativ două ore. Gata filmul! Rampage este primul film al lui Dwayne Johnson de pe anul acesta şi al doilea cu distrugeri de proporţii (după Pacific Rim) şi este exact la ce v-aţi aştepta.

Brad Peyton nu are multe filme la activ, dintre care San Andreas şi Journey 2: The Mysterious Island chiar cu Johnson în rol principal, semn că cei doi au o colaborare de bun augur, schemă pe care o repetă şi de data aceasta. Despre poveste nu sunt multe de spus, Davis (Johnson) este un zoolog anti-social (greu de crezut în cazul lui The Rock) ce are în grijă o gorilă albinoasă foarte simpatică şi care se vede nevoit să pornescă împotriva ei atunci când un ser este eliberat din greşeală pe Pământ, lucru ce face ca gorila şi alte două animale să crească în dimensiuni, să se regenereze rapid şi să devină incontrolabile.

Lucrul pe care încă nu îl înţeleg este de ce e nevoie de 5 scenarişti pentru un film de acest gen. Aşteptările mele nu erau mari, însă chiar şi aşa, umorul este cu mult sub ceea ce speram, riscând uneori să treacă în penibil, iar cele mai savuroase momente sunt date de interacţiunea lui Davis cu George (gorila); povestea, după cum spuneam, e simplă, populată de personaje secundare neinteresante ce apar şi dispar la nevoie (excepţie face Jeffrey Dean Morgan a cărui prezenţă a ridicat scenele în care apare), cu două personaje negative (fraţi) al căror plan este haotic încă de la început, şi încă o dezamăgire din partea lui Malin Akerman pe care rolul nu o avantajează deloc.

Dar asta este doar partea mea critică, pentru că era clar că nu merg la un film de Oscar, așadar, cum stăm la capitolul distracție? Binișor. Este plin de scene de acțiune, unele mai bine coregrafiate decât altele, efectele speciale nu au încetat să mă surprindă nicio clipă, mai ales în ceea ce privește creaturile, și deși slab în ceea ce privește umorul, filmul se prezintă respectabil pe parte sentimentală (încep să cred că se ia mai în serios decât era cazul). Un lucru care m-a surprins, demn de menționat, este gradul de violență aproape explicită din film, având în vedere rating-ul la care a fost încadrat (vorbesc aici de morți brutale, nu un pumn sau puțin sânge).

Luat separat aș spune că nu merită văzut, dar dacă este să îl compar cu celelalte filme bazate pe jocuri video sau celelalte filme cu monștrii, cred ca Rampage merită cel puțin o mențiune. Și poate sună chiar mai bine dacă spun The Rock, King Kong și Godzilla (un fel de), toate în același ambalaj.