Toate articolele de Simona Cosma

Spulberat de critici, face sălile să vuiască: Bohemian Rhapsody  

O poveste-tribut despre viața legendarului Freddie Mercury, care urmărește istoria trupei Queen din anul 1970 și până la concertul caritabil-gigant Life Aid din 1985 de pe Wembley, cu Rami Malek (Freddie Mercury), Ben Hardy (Roger Taylor), Joseph Mazzelo (John Deacon) si Gwilym Lee (Brian May), asupra căreia criticii s-au năpustit cu păreri amestecate, de la laude la critici.

La câteva săptămâni de la lansare, părerile despre film sunt tot împărțite și disputele tot mai aprinse, dar în toată vremea asta sălile sunt arhipline, lumea se duce năvală să îl vadă și filmul sparge record după record de box office.

Pe de o parte, criticii au fost necruțători cu filmul, acuzându-i pe producători că, deși au beneficiat de sprijin și consultanță din partea membrilor trupei rămași în viață, ai biografilor lui Mercury și a lui Mary Austin (iubita heterosexuală din tinerețe a lui Freddie și confidenta sa, cea căreia i-a lăsat moștenire cea mai mare parte din avere), s-au încăpățânat să modifice sau să omită aspecte esențiale din viața artistului. Că scenariul e plin de clișee și distorsionează realitatea.

Că filmul este mediocru sub aspectul firului narativ și excesiv moralizator și că au făcut din Freddie o caricatură naivă și manipulabilă, în timp ce el era, în realitate, un drac împielițat. Că Rami Malek nu este chiar atât de senzațional și ar aduce mai degrabă cu Marc Anthony decât cu Freddie Mercury sau că nu-i deloc ca Val Kilmer in The Doors. Foarte adevărat

Pe de altă parte, fanii înfocați ai trupei și buni cunoscători ai biografiei lui Freddie sunt revoltați de inadvertențele din film: cum că cei patru membri nu s-ar fi cunoscut în anul 1970 ci cu un an înainte; cum că Mary Austin nu ar fi lucrat la magazinul de haine, ci că ea obișnuia doar să frecventeze acel magazin împreună cu Freddie; cum că Jim Hutton (iubitul lui homosexual al lui Freddie, care I-a rămas alături până la moarte) nu era majordom ci frizer, iar cei doi nu s-au cunoscut în camera de hotel ci într-un club, dar mai ales că trupa nu s-ar fi despărțit niciodată și nu au fost niciun fel animozități între ei, atunci când Freddie a înregistrat un album solo.

Și asta e cât se poate de adevărat. Dar de cealaltă parte este publicul. Cel care a bătut din palme și a tropăit la We Will Rock You. Care și-a strâns în brațe iubita, unduindu-se pe Love Of MyLife sau care cântat din toți plămânii și a ridicat pumnul spre cer la We Are The Champions. Care a vrut să cânte și să-l mai aplaude o dată. Publicul care l-a iubit pe Freddie și care s-a dus la film să vadă ce știa deja.

Pariul producătorilor a fost câștigător, au tras lozul cel mare, iar criticii sunt nedumeriți: cum a fost posibil așa ceva? Păi, foarte simplu: Ce a fost, de fapt, Bohemian Rhapsody, piesa care în anii ‘70 a fost considerată mult prea lungă (5:55 min), despre care se credea că nu va ajunge niciodată să fie difuzată la radio, dar a ajuns să fie ulterior votată ca cel mai bun cântec din toate timpurile?

A fost tocmai mesajul lui Freddie pentru publicul lui, în care se dezvăluie tuturor pe sine însuși, așa cum a fost în realitate: copilăros, năzdrăvan și amuzant, dar plin de complexe, nesiguranțe și probleme. Un tânăr sărac care a răzbătut, a făcut una din cele mai mari trupe ale lumii și care și-a scăpat viața de sub control. Nu ascunde nimic, spune totul. Cui? Publicului său, care îi răspunde pe măsură.

Ce știa Freddie să facă mai bine decât oricine? Să comunice și să empatizeze cu publicul, să îi răspândească energia și să o primească îndărăt, să aducă zeci de stadioane în pragul extazului, comunicând cu ei, vorbind cu ei, mesmerizându-i genial. Iar producătorii par să fi intuit foarte bine acest lucru.

Au înțeles că publicul este lozul câștigător și au decis să empatizeze cu el. Să se adreseze publicului, nu criticilor. Publicul este cel care răspunde, care se emoționează și cel care te face mare. Publicul are nevoie de legende, mai cu seamă dacă sunt previzibile și stângace, umane. Publicul este cel care plătește biletele și cel care aduce banii. Publicul a fost cel care a contat pentru ei, la fel cum a contat pentru Freddie, chiar dacă pecuniar, interesat sau meschin.

Iar ceea ce se întâmplă acum în sălile de cinema, în ciuda tuturor detractorilor, dovedește că au avut dreptate, legendele pentru public sunt bune mereu:

Roger Taylor: You’re a legend, Fred.

Freddie Mercury: We’re all legends.

(pauză)
Freddie Mercury: But you’re right, I am a legend.

 

 

Reclame

Moromeții 2 – o moștenire grea

În Moromeții 2, saga familiei Moromete continuă cu un salt de opt ani, până în 1945 și are la bază atât volumul 2 al romanului, cât și secvențe din Viața ca o pradă sau publicistica lui Preda. Peste lumea lor a trecut războiul, ordinea socială este răsturnată, regimul nou instaurat propovăduiește egalitatea, iar colectivizarea este impusă cu forța. Numai obsesia pentru pământ a lui Moromete a  rămas intactă.

Pe Ilie Moromete (Horațiu Mălăele)  îl regăsim îmbătrânit; din cei trei fii ai săi din prima căsătorie, unul a murit pe front, iar din ceilalți doi plecați la Bucureșți, unul este bolnav. Fetele îi sunt măritate, mezinul Niculae (Iosif Paștina) a abandonat școala din motive financiare, iar acum se află în sat. Relația cu cea de-a doua soție, Catrina (Dana Dogaru cu un look inedit), este deteriorată de conflictele de o viață, drept pentru care are o relație adulterină cu cumnata lui, Fica (Oana Pellea), sora primei neveste. Inadaptat și nereușind  să-și găsească locul în noua societate, dar nici să scape de obsesia lui pentru pământ, și-l va împărți la final copiilor, însă numai din teama că îi va fi luat de comuniști.

moro3

În film, reflectoarele sunt puse în mod deosebit pe Niculae,  jucat binișor de Iosif Paștina. Silitor de mic dar nevoit să abandoneze școala, are mereu o carte în mâna. Socotește că venirea comuniștilor i-ar putea oferi ocazia să-și continue școala fără să plătească și se declară gata să îmbrățișeze noile idei proletare. Însă violența și intimidarea de care au parte cei care refuză să își cedeze agoniseala de o viață ori susținătorii vechiului regim monarhic îl fac să-și pună repede semne de întrebare legat de moralitatea și adevărurile comuniștilor. În urma unor modificări aduse prin scenariu, Niculae nu va deveni activist de partid, ca în roman, ci scriitorul Marin Preda. 

Cel mai dificil lucru, când vizionezi Moromeții 2, este să uiți prima parte.

Să ți-l scoți minte pe Rebengiuc și să scapi de tentația comparației. Raportarea la prima parte, desigur, nu îl avantajează deloc, însă cred  merită toată îngăduința, dacă se are în vedere bugetul extrem de limitat cu care au fost  nevoiți să se descurce, în condițiile în care producțiile de epocă și reconstituirile istorice sunt mereu extrem de costisitoare. Pe de altă parte, ar fi fost fizic și practic imposibilă continuarea filmului cu aceiași actori: de la prima producție au trecut nu mai puțin de 32 de ani, în vreme ce acțiunea din film are loc după doar opt ani de la sfârșitul primei părți. Și nu în cele din urmă, toată lumea știe că volumul al doilea al romanului este, la randul său inferior primului, ca puls, dinamică și vigoare.

În ce îl privește pe Mălăele –  cel mai mare pariu al acestui film – cred că a reușit să contureze foarte bine un Ilie Moromete exact așa cum este acum: îmbătrânit dar încă în putere, îngenuncheat, gângav, încăpățânat și ursuz, uneori filosof, perdant în relația cu familia și căruia, așa cum îi spunea nevasta, îi plăcea mai mult să pălăvrăgească și să bea tutun. 

moro1

O observație legată de calitatea sunetului: Producătorii recomandă vizionarea filmului în multiplexuri (cinematografe cu săli mici), unde sunetul se aude fără cusur. Confirm la rândul meu, sunetul chiar este bun. Se pare însă că unele impedimente de ordin tehnic din cinematografele mai vechi afectează considerabil calitatea sunetului, drept pentru care unele premiere oficiale din câteva orașe și mai multe proiecții ulterioare au eșuat lamentabil. 📷 Raluca Erdei ◘ http://komiti.media/

 

Darkest Hour (Ziua decisivă) – a masterpiece

Nominalizat la Oscar 2018 la șase categorii, Cel mai bun film, Cel mai bun actor în rol principal – Gary Oldman, Cea mai bună imagine, Cel mai bun machiaj, Cele mai bune costume, Cea mai bună scenografie, Darkest Hour spune povestea celui care a schimbat cursul istoriei în cel de-al doilea război mondial printr-o decizie spectaculoasă, Primul Lord al Amiralității, controversatul premier britanic Winston Churchill (jucat de Gary Oldman, într-o spectaculoasă transformare).

În Dunkirk al lui Christopher Nolan, am asistat cu toții la Operațiunea Dynamo, care a dus la salvarea a aproximativ 300.000 de soldații aliați încolțiți de armata nazistă pe plaja de la Dunkerque, însă nu și la complicatele decizii politice care s-au aflat în spatele ciudatului și controversatului raționament strategic de salvare.

În Darkest Hour vedem cum s-a ajuns la situația de evacuare și mai ales la ce se întâmplase, de fapt, în spatele ușilor închise, unde o decizie luată de un singur om ar fi putut duce la pierderea de mii de vieți omenești, a unei întregi armate. Sau nu.

Cu un debut aproape caricatural, personajul lui Oldman este demitizat, coborât de pe piedestal și foarte ușor de îndrăgit. Regizorul Joe Wright te aduce în fața unui spectacol mai amuzant decât pare la prima vedere.

Personal, am ales să nu mă concentrez atât de tare (nu suntem la cursul de istorie, nu-i așa?) asupra elementelor sofisticate de strategie militară și politică externă interbelică din Cabinetul de Război, ci să savurez, o dată în plus, o minunată colecție de replici memorabile, unele perfect autentice, altele ușor prelucrate și adaptate, dar care fac deliciul întregului film:

– ”Știi, nu am mers niciodată cu autobuzul. Nu am stat niciodată la coadă pentru pâine. Cred că pot fierbe un ou, dar numai pentru că am văzut cum se face”.

– ”Chiar și un ceas oprit are dreptate de două ori pe zi.”

(În dialog cu Regele, imediat după investire):
”- Cred că trebuie să ne întâlnim regulat. Cum ți se pare lunea la ora 4?
– Imposibil. La ora 4 trag un pui de somn.
– Este…permis?
– Nu este permis, dar este necesar. Lucrez târziu.”

”- Va trebui să îl întâlniți (pe Rege) doar o dată pe săptămână…
– Asta e ca și cum ai spune că trebuie să îți scoți dintele doar o dată pe săptămână”

 ”- Nu am nimic de oferit decât sânge, trudă, lacrimi și sudoare”

 ”- Întrebați care e scopul nostru? Vă pot spune într-un singur cuvânt: Victorie. Victorie cu orice preț… Căci fără victorie nu poate exista supraviețuire.”

 ”- I-am biciuit.”

 ”- Refuz să văd în acest raid spectaculos al tancurilor Panzer o invazie reală. În lipsa unor unități de infanterie care să le susțină, sunt doar niște stegulețe înfipte pe o hartă”.

 ”- Delirează, delirează complet. E îndrăgostit de sunetul vocii sale. Are 100 de idei pe zi, din care 4 sunt bune, celelalte 96 sunt de-a dreptul periculoase… În această conjunctură critică pentru imperiu, avem un bețiv la volan”.

 ” – Se trezește cu scotch, o sticlă de șampanie la prânz, încă una la cină, brandy și porto până la ore târzii…nu l-aș lăsa să îmi împrumute bicicleta.”

 ”- Vrei să încetezi să mă întrerupi în timp ce te întrerup?” (preferata mea)

 și, firește, celebra replică ce a făcut istorie:

”We shall never surrender!”

Spre marele meu regret în ce privește Oscar-urile, nu sunt neapărat optimistă legat de șansele lui la Best Movie, în condițiile în care tendințele validării în spiritul politically correctness sunt mai mult decît evidente și avem încă cel puțin alte două nominalizări mult mai aproape de decizia finală relativ previzibilă. Însă i-aș da șanse majore la cel puțin doua statuete: pentru Cel mai bun actor lui Gary Oldman si Cel mai bun machiaj lui Kazuhiro Tsuji, care îl transformă pe Oldman într-un Churchill mai mult decât credibil și care s-a întrecut în mod spectaculos pe sine.

Cât de prost este cel mai prost film din istorie?

Povestea making-of-ului celui mai prost film din istoria cinematografiei, The Room” (2003) și catalogat de unii drept trăznaia absolută a sezonului în cinema, ”The Disaster Artist” se alege cu unul din Globurile de Aur 2018 (James Franco pentru cel mai bun actor într-un film comedie sau musical) și îl acoperă indirect – dar oficial – de glorie pe Tommy Wiseau, după cincisprezece ani de dizgrație și suplicii. Și pentru că nu ai cum să savurezi pe deplin ”The Disaster Artist” fără să fi văzut mai întâi ”The Room”, sfatul meu este să începi cu acesta din urmă. 

Cât de prost este, așadar, cel mai prost film din istorie?

Avem un tânăr bancher, pe Johnny, un personaj caraghios și excentric, de o candoare și stupizenie care te vor duce imediat cu gândul la Florence Foster Jenkins, pe care iubita Lisa îl înșală cu cel mai bun prieten, Mark, și care, trădat și devastat, se sinucide monologând shakespearian, trăgându-și un glonț în gură.

Eu aș zice că e cel mai bun film prost pe care l-am văzut vreodată, într-adevăr un film-cult despre cum nu se face un film, un clasic al filmelor proaste și care, în mod bizar, a fost acceptat cu o înduioșătoare bunăvoință de public și de critici și a lăsat în urmă replici care au făcut istorie, cum e celebra ”You’re Tearing Me Apart, Lisa!”. Faptul că e jucat atât de grotesc și că e plin de cadre stupide ori dialoguri mai proaste decât un film porno te vor face să te întrebi dacă nu care cumva totul a fost aranjat deliberat și dacă… nu cumva te afli în fața unei parodii? 

După cum vei vedea ulterior în ”The Disaster Artist”, răspunsul este categoric negativ. ”The Room” nu a fost deloc o parodie, ci într-adevăr, a fost chiar atât de prost pe cât ai văzut. Cu origine etnică și vârstă incerte, plin de bani, excentric și ambițios, însă de o idioțenie monumentală, Tommy Wiseau se visează  actor tragedian și îl adoră pe Shakespeare. Complet lipsit de talent, joacă grotesc, neadecvat și strident și, respins de studiouri și producători, decide să își facă propriul film, să îl regizeze, să scrie singur scenariul și să fie protagonistul totodată. 

Din vanitate și ipocrită filantropie, îl cooptează în acest proiect și pe Greg (interpretul lui Mark, prietenul infidel  din ”The Room”) pe care îl va manipula,  îl va teroriza și îl va șantaja emoțional cu fiecare ocazie. Tiran și nesuferit, filmează după bunul plac; echipa nu îndrăznește să aibă obiecții nici în fața lipsei crase de talent a ”omului cu banii”, nici în fața mojiciei și nemerniciei lui. Filmarea este dusă la bun sfârșit, bugetul este epuizat și în seara premierei se va găsi în fața unei săli pline de oameni veseli și amuzați care nu îi vor huidui producția caraghioasă – așa cum el însuși se aștepta – ci, dimpotrivă, îl vor acoperi, generoși, de aplauze și ovații și, amuzați de genialitatea stupizeniei întregului film, îl vor băga irevocabil în istorie.

Așadar, printr-o ironie adorabilă a sorții, ”The Room” devine mai cunoscut și mai vizionat acum ca oricând (personal, mizez pe o creștere considerabilă a notei lui pe IMDb), iar Tommy Wiseau, cu Globul de Aur în mână, alături de James Franco, își vede visul împlinit, chiar dacă nu așa cum plănuise inițial. Până la urmă, nici Bela Lugosi nu a luat vreodată un Oscar pentru ”Dracula”, dar l-a luat Martin Landau, jucându-l pe Bela Lugosi in ”Ed Wood”, nu-i așa?

Un top personal al filmelor anului 2017

Recunosc că în 2017 m-am concentrat mai mult pe filmografia românească și în mod special pe scurtmetraje, astfel încât din producțiile internaționale ale anului nu am reușit să văd atât de multe pe cât aș fi vrut. Cu toate acestea, un top sincer, personal si foarte subiectiv al filmelor anului 2017, cu bune și cu rele, ar arăta cam așa:

1. Mother! – De departe, marele favorit în topul anului. Încă de la primele momente în care mi s-a dezvăluit alegoria biblică, mi-a și sărit gândul la Dogville al lui Lars von Trier. Dacă ești în căutarea unui thriller, nu ai nimerit bine aici. Aronofsky jongleaza cu mituri biblice, spune povestea Genezei și a păcatului originar, apoi a lui Cain si Abel și a Rastignirii, urmate în final de Apocalipsă, asa cum nu a mai facut-o nimeni pana acum.

Nu se reține de la cadre grotești, morbide și manipulează simbolurile cu un talent de veritabil maestru suprarealist, iar Javier Bardem a fost cea mai bună alegere pe care o putea face. Filmul acesta este, fără îndoială, unul din categoria celor care nu îți vor da pace, în fața căruia te vei revolta și vei fi oripilat intens înainte de a ajunge la mesianismul mesajului său.

2. Dunkirk – Filmul anului după părerea multora, eu aș putea spune că e un film sublim aproape fără protagoniști, unde războiul și coloana sonoră își joacă propriul rol. Mai multe despre Dunkirk am spus aici.

3. On body and soul – Foarte bun, neobișnuit, insolit și tulburător, o poveste erotică în registru ușor suprarealist, în care protagoniștii descoperă că au avut amândoi, de multă vreme, același vis nocturn, în care el este un cerb, iar ea este căprioara lui. Frumoasă metafora abatorului și, în mod bizar, minim dezagreabilă – în ciuda scenelor cumplite cu vitele aflate în fața morții sau a valurilor de sânge din decor. O poveste năucitoare despre sufletele-pereche, despre aparenta libertate și despre aparenta încătușare.

4. The Beguiled – Despre vulnerabilitate, invidie și gelozie dublate, în mod bizar și straniu, de consecvență și solidaritate feminină. Foarte bună Nicole Kidman, i-am resimțit oarecum vibe-ul din Cold Mountain.

5. Victoria and Abdul – Un film bazat pe o poveste reală, despre prietenia morganatică, interzisă și care a revoltat aristocrația britanică, dar o prietenie sinceră, extrem de strânsă și înduioșătoare dintre regina Victoria și Abdul, un dascăl indian din colonii. Judy Dench  este delicioasă și coboară de pe piedestal o regină, transformând-o într-o doamnă tristă, însingurată în pragul morții, vulnerabilă și sensibilă, umană.

6. Octav – Aparent, o clasică rețetă Hallmark cu clișee idilice goale de conținut, însă plină de cadre superbe, în care domină grațiosul și sublimul vizual, auditiv și emoțional. Totul este executat în registru ludic, proiecția în trecut a protagonistului se realizează mereu în și prin joacă. Discutabilă din punctul meu de vedere este interpretarea copiilor (nu înțeleg de ce regizorii români nu știu să lucreze deloc cu copiii, iar rezultatele sunt, cel mai adesea, reacții stângace, mimici necredibile sau emoții nesincere). Final superficial și usor inconsecvent, însă, trăgând linie, l-am acceptat ca pe o gură de aer proaspăt în contextul încrâncenărilor, încruntărilor, dramelor, nemulțumirilor și violentei care domină la modul saturativ majoritatea scenariilor românești.

7. Unforgettable – Un thriller destul de previzibil, care nu are cum să nu te ducă cu gândul la Fatal Attraction,cu Michael Douglas și Glenn Close. Comparația, desigur, nu îl avantajează deloc.

8. Gifted – O fetiță-geniu al matematicii este disputată de tutori, un film înduioșător şi emoționant  despre greșelile pe care le putem face din dorinţa de protecție sau din iubirea fără discernământ. Foarte realistă și credibilă interpretarea micuței Mckenna Grace.

9. Thelma Un horror elaborat cu un ușor mesaj religios, despre consecințele abandonului moralei creștine și credinței în favoarea îndoielii sau a desfrâului. Posesiunea demonică a Thelmei este potențată de prezența senzuală a Anjei, pentru care simte o atracție fizică si emotională inexplicabile și cu care va duce propriul război pe parcursul întregului film.

10. It – Dacă ar fi fost să mă las pradă primului impuls, aş fi oprit filmul înainte de jumătate, din cauza abuzului de jumpscares groteşti, de înjurături și limbaj scabros excesiv al puştilor sau de umor discutabil şi nelalocul lui, plasat în scene nepotrivite. După gustul meu, un horror de calitate are drept primă regulă respectarea cu sfinţenie a sintagmei „less is more”, dozarea decentă a CGI-urilor și alternarea discretă a credibilului cu neverosimilul, regulă pe care nu am regăsit-o deloc aplicată aici. Prefer oricând versiunea din 1990 cu John Ritter si Annette O’Toole.

 

Din păcate, nu am reuşit să văd (încă) Un pas în urma serafimilor si The Square, iar din producțiile anului 2016 pe care am reușit să le văd abia în 2017, o ordine personală ar arata așa:

1. Moonlight – Scos din contextul Oscar, context care ar focaliza discuția strict pe conținutul social politically correct, care a atras după sine multe dezamăgiri, eu una socotesc că a fost un proiect reușit și emoționant, o poveste dramatică a unui destin damnat, cu promiscuitate, cu suferință și decizii grele. Însa Best Movie mi s-a parut, totuși, cam mult.

2. Silence – De departe o confesiune sinceră și surprinzătoare, mărturisirea de credința a lui Scorsese, un proiect grandios și destul de reușit despre misionarismul creștin în Japonia secolului XVII, însă cu adresabilitate mult prea restrânsă, destinat unui public mult prea de nișă, lucru care îi diminuează mult din succesul – zic eu – cuvenit.

3. Manchester By The SeaExcepțional. Despre auto-inculpare fără dramatism hollywoodian inutil care l-ar fi aruncat în derizoriu. Cel mai european film american al anului, aș completa eu.

4. Lion – Saroo: Drumul către casă – Excesiv de melodramatic pentru gustul meu, aș fi preferat o abordare ceva mai realistă și mai temperata a ideii de căutare și de regăsire. M-am pomenit singura insensibilă într-o sală de cinema plină de oameni lăcrimând. Îmi pare rău, nu m-a mișcat.

5. Arrival – Profund și elaborat prin inserțiile științifice din spectrul psihologiei, comunicării și limbajului, printre puținele filme de anticipație all times care m-au emoționat, eu nefiind deloc un fan al genului. Despre acest film a scris și Marius aici.

6. La La Land – Un omagiu insolit adus artei cinematografice,cu eforturi majore pentru construcția naratiunii-pretext despre urmarea visului, o idee frumoasă dar care pe mine nu m-a convins, cam plină de stridențe în încercarea lui Chazelle de a plăcea cu orice preț demersul său. Ceva îi lipseste din punctul meu de vedere și am senzația unei ușoare supraevaluări. Mi-a plăcut mai mult Whiplash.

7. Florence Foster Jenkins – O exploatare reușită a grotescului-înduioșător, care te face sa o îndrăgești subit pe Florence ca personaj atipic și plin de tare, însă onest, ingenuu și nevinovat, la care suspectezi un oarecare autism emoțional, dar care te transforma rapid într-un aliat și te îndeamnă să îi demonizezi fără cruțare detractorii și manipulatorii. Mai pe larg, recenzia Adrianei-Ortansa aici.

8. Sieranevada – Și aici mă nedumerește abordarea cinematografică în manieră obositoare, veristă, de la lumini și sunet până la scenariu ori la filmarea zgâlțâită cu camera mobila și ma face să ma întreb, o dată în plus, de ce aș vrea să văd întruna, pe peliculă, realitatea explicită de pe stradă, ori dramele familiale scabroase din apartamentul vecin, indiferent care ar fi sensul mesajului dorit a mi se transmite.          De la a 7-a artă ma încăpățânez să aștept cu totul altceva.

9. Câini – Scene dure, exces de sânge, scenariu absolut neverosimil într-o premieră de thriller romanesc, însa un Vlad Ivanov mai diabolic și mai memorabil decât oricând. Mai pe larg despre neajunsurile filmelor românești aici.

10. Toni Erdmann – Cu un mesaj limpede despre rezistența prin umor în fața alienării corporatiste, însă mult prea diluat cu scene în care nu se întamplă nimic și care cresc inutil și disconfortant dimensiunea filmului.

Ergo, acestea fiind zise, aștept cu multă curiozitate Globurile și nominalizările la Oscar și trag nădejde într-un 2018 cinematografic spectaculos și memorabil.