Toate articolele de Simona Cosma

Rămășițele zilei

r3Ca unul din oamenii momentului, n-ai cum să nu vrei să-l (re)citești cât mai degrabă pe Ishiguro sau măcar să (re)vezi ecranizarea după „Rămășițele Zilei”. S-a spus despre el că ar fi „cel mai mare stilist al limbii engleze dintre scriitorii în viaţă” și, în acest cadru, poate ar fi fost o idee mai bună să fi început cu lectura romanului, nu cu vizionarea filmului.

Pe scurt, povestea majordomului Stevens, un personaj dedicat peste măsură slujbei sale (și lordului Darlington, stăpânul său), un personaj ce dezvoltă o obsesie patologică pentru perfecționism și scrupulozitate și care nu se dă în lături să își sufoce din fașă orice urmă de sensibilitate, mergând până la anularea fără milă a propriei vieți personale. r2În subsidiar, asistăm și la o poveste amoroasă cu menajera-șefă pentru care nutrește sentimente intense, dar pe care, la fel de intens, și le reprimă deliberat, descătușându-le fără succes când se va dovedi a fi prea târziu. Fără îndoială, rolul majordomului Stevens îi vine ca o mănuşă lui Anthony Hopkins; mereu i s-au potrivit rolurile de personaj introvertit şi aparent lipsit de sentimente, capabil să îşi camufleze sub o morgă impenetrabilă orice tresărire emoţională sau să-şi reprime cu ușurință orice urmă de slăbiciune.

Convingător și credibil, Hopkins ne face să ne regăsim în conduita și abordarea păguboasă a devoțiunii profesionale fără limite a lui Stevens, de care nu suntem scutiți, până la urmă, niciunul din noi. Personajul său ne reamintește că, rispiți în scrupulozitate și perfecționism profesional, ne îndreptăm spre sfârșitul carierei și al vieții. Și că, uneori, orice încercare de schimbare poate fi prea târzie sau lovită de inadaptare și eșec.

Cadre fabuloase, decoruri fabuloase şi un scenariu extrem de atent până la cele mai mici detalii pentru construcţia replicilor, pentru rigoarea şi măiestria limbajului aristocratic, solemn şi reverenţios. Cred că mi-ar plăcea să revăd filmul după ce voi fi citit romanul. Probabil o voi face, de această  dată, într-o sală de cinema.

Anunțuri

Dunkirk (2017)

Din capul locului, filmul regizat de Christopher Nolan se anunță extenuant, greu de dus, menit să îţi facă creierii ţăndări și de aceea imi este dificil să îl recomand; l-aș așeza mai degrabă în categoria „exclusiv pentru amatorii genului”.

Un film despre Dunkerque (în limba franceză) și plajele din nordul Franței, la începutul celui de-al II-lea război mondial, istoria operațiunii Dynamo pentru evacuarea orașului în 1940 și exodul populației evacuate spre Anglia. Soldații belgieni, francezi și britanici prinși în ambuscadă de către trupele germane vor trebui să ducă o bătălie sângeroasă pentru supraviețuire

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Dacă eşti în căutarea unui film de acţiune, sau aştepţi să găseşti un fir narativ, ori măcar o scenă de „captatio benevolentiae”, cu siguranţă n-o să o găseşti aici. Eu una nu sunt deranjată deloc de lipsa firului epic, nici de delirul perspectivelor multiple, ci dimpotrivă, sunt familiarizată de ani buni cu tehnicile filmului de artă. Dunkirk e un film de stare – nu de fapte, de atmosferă  – nu de acţiune, ce reconstituie din interior cadre din teatrul de operaţiuni, folosind o tehnică regizorală destul de obositoare (se filmează din perspective multiple ale mai multor personaje simultan, iar scenele sunt construite non-cronologic).

Intensitatea cadrelor e potenţată de sunet, (inclusiv distorsiunile şi nesincronicitatea sunetului cu imaginea cred că au fost deliberat aşezate) şi de aceea nu e cea mai bună idee să îl vezi online şi nu într-o sala de Multiplex. Cred iarăşi că e, precum caviarul, din categoria „love or hate” şi mi-ar fi greu să mă pronunţ acum de care parte mă aflu. Performanţa lui Nolan există clar, impactul emoţional e maxim: te trimite acolo, eşti acolo, simţi, auzi, urli şi tu simţind moartea la orice pas, trăieşti tu însuţi oroarea, de aceea nu resimţi acut absenţa unui personaj coerent, care să trăiască toate astea în locul tău.

O faci chiar tu.

Personal, aş spune că e însă uşor supraevaluat, e un film de nişă cu un subiect de nişă, si cu public de nișă. Legat de Oscar, de asemenea, nu aş fi foarte optimistă așa cum sunt prietenii mei, însă îi dau şanse majore pentru cel mai bun montaj, pentru mixaj de sunet sau pentru editare sonoră. Cu: Tom Hardy, Cillian Murphy, Mark Rylance.